Tribuna, mai 1909 (Anul 13, nr. 93-116)

1909-05-01 / nr. 93

Anul XIII. Arad, Vineri, 1914 Maiu 1909 Nr. 93 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe j­m. an . 12 € Pe o lună . 2­4 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi­­ America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksa uteza 2­3. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Anul XIII. NUMĂR POPORAL Nr. 18 Limbă şi pori. (*) Popoarele căror soarta li a rânduit să trăiască în apropiere, sau amestecate cu alte neamuri, ajung la povârniş tocmai când cred, că se înalţă. Să ne lămurim. In­deobşte se zice că omul este cu atât mai bogat, cu cât ştie limbi mai multe. Acea­sta este însă adevărat numai în ce priveşte pătura de sus a unui popor, pe cărturarii, cari prin ştiinţa limbii altor neamuri să fie în stare a-şi agonisi cunoştinţe cu ajutorul cărora să înalţe şi să întărească neamul propriu. Directorul unei bănci, de pildă tre­buie să cunoască şi alte limbi, pentru ca astfel să ştie ce se petrece în lumea mare, şi banca să o conducă potrivit stărilor de lucruri ce sunt ori au să urmeze şi asupra cărora nu-şi poate face judecată clară, dacă nu ştie limbi. Acelaşi lucru îl putem spune despre deputaţi, profesori şi ceilalţi cărtu­rari fruntaşi ai poporului. Despre un popor întreg însă nu putem zice că e fericit decât atunci, când el în toate se foloseşte de limba sa şi n'are tre­buinţă de mijlocirea altei limbi. Iar prima stare spre slăbirea ori chiar pieirea sa este când a ajuns să mai ştie o limbă afară de a sa, sutele de mii de români pierduţi în părţile de miază noapte ale ţării ungureşti, aşa au plecat spre pierzare, că au ajuns să ştie ungureşte şi încetul cu încetul au vor­bit tot mai mult ungureşte nu numai cu ungurii ci şi între sine, până ce în urmă au uitat româneşte, iar azi nici nu mai ştiu că au fost români. Deodată cu limba poporul îşi pierde şi obiceiurile strămoşeşti şi mai ales portul. O parte însemnată a românilor din păr­ţile ungurene, începând de sus din Sătmar şi venind în jos spre Bihor, Bichiş, Arad şi Cenad, este primejduită de mult. Sunt sate, unde nu mai găseşti un sin­gur român, care să-şi fi păstrat portul, ei se îmbracă încât nu-i mai poţi deosebi de unguri. Şi nemai vorbind de satele, cari s’au ungurit cu desăvârşire, trebuie să po­menim cu durere de acei fraţi, cari locuiesc în sate fruntaşe, pe Câmpie. (Ba răul a pă­truns şi la Podgorie şi chiar în sus pe Mu­­răş) cari îşi părăsesc portul deodată, ba chiar mai înainte de-a fi învăţat ungureşte. Pe la Cenad şi Nădlac, abea mai găseşti român cu şubă, ba economii cu stare s’ar şi ruşina să o poarte, ci umblă în ţundră neagră, după croitură ungurească, şi abea slugile mai poartă cinstita şubă românească. Cât despre femei, tot ce au pe dânsele e cumpărat dela negustorul stăin, şi nu le mai poţi deosebi de femeile sârbe, slovace sau unguroaice. Azi, mâine numai bătrânile o să mai povestească de războaiele la cari mai de mult româncele au ţesut tot ce le-a trebuit pentru îmbrăcăminte. Măcar, că port mai frumos de cum e al ţăranului şi ţărancei române, n’are nici un popor din ţara asta. Cetirăm, nu de mult, că la Berlin ţesăturile româneşti au fost lăudate şi puse la locul întâiu. Şi nu mai departe, decât acum Duminecă, la Chi­­şineu, în casa archiducelui Iosif, s’au strâns tot felul de lucruri, din mijlocul poporului. Cele mai frumoase au fost iarăşi ţesăturile româneşti. Durere însă, şi pe Crişuri ţăranii mai bogaţi încep să poarte­­nădragi şi laibăre după croială ungurească, în loc de a păstra alia albă ţesută din lână în casă românească. Toate acestea sunt semne rele. Poporul, care îşi părăseşte atât de uşor portul, e aproape să-şi părăsească şi obiceiurile şi limba. Dacă nu vrem să ajungem deci şi prin aceste părţi soarta atâtor români de prin comitatele Bereg, Ung, Szabolcs, Hajdú, Sătmar şi Bichiş să ne deşteptăm din vreme şi în deosebi preoţimea şi învăţătorimea ro­mână să-şi ţină de sfântă datorinţă a pro­povădui păstrarea portului şi obiceiurilor strămoşeşti. Pentru acest sfârşit este nea­părat trebuincios să se aranjeze expoziţiuni etnografice la cari adunând tot felul de lu­cruri româneşti şi ţinându se vorbim­ popo­rului, să deşteptăm întrânsul dragostea şi alipirea pentru tot ce este românesc. Mai ales să-l facem să înţeleagă, că la noi portul şi vorbirea numai a limbii ro­era rănit, am fi străbătut rândurile prusiene, zău, şi nu ne-ar fi păsat de tunurile lor. Nu trebuia un Trochu la Paris, ci o sfântă Geneviève. Tocmai îmi aduc aminte o anecdotă de răz­­boiu, care dovedeşte că suntem în stare a face tot, dacă e la mijloc o femeie. Eram pe atunci căpitan, numai căpitan, şi co­mandam nişte cercetaşi, cari se retrăgeau printr’un ţinut cuprins de prusieni. Eram descurăjaţi, fu­găriţi, istoviţi, prostiţi, muream de osteneală şi de foame. Insă trebuie să ajungem înainte de ziuă la Bar-sur-Tain, că de nu, eram pierduţi, cu retragerea tăiată şi măcelăriţi. Cum scăpasem p­­ână atunci? Nici eu nu ştiu. Avem aşadar de acut două-spre-zece leghe în noaptea aceea, două-spre-zece leghe pe zăpadă şi prin ninsoare, cu stomacul gol. Mă gândeam: „S’a isprăvit, nu-i chip să ajungă bieţii oameni­. Din ajun nu mâncarăm nimic. Toată ziua am stat ascunşi în­­tr’un hambar, înghesuiţi unii într’alţii, ca să nu ne fîe aşa de frig, fără a putea să vorbim s’au să ne mişcăm, tresărind prin somn, cum dormi, când eşti zdrobit de osteneală. Pela cinci era noapte, o noapte mohorâtă a zilelor cu zăpadă. Scutura-i pe oameni. Mulţi nu mai voiau să se scoale, neputând să se mişte sau să se ţie în picioare, înţepeniţi de frig şi de lipsuri. înaintea noastră, câmpia, o afurisită de câmpie albă de tot, unde cădea zăpadă. Cădea, cădea, ca o perdea; fulgi albi ascundeau tot supt o manta grea, îngheţată, deasă şi moartă, o saltea cu lână de ghiaţă. Ar fi zis că e sfârşitul lumei. — Haideţi, la drum, copii! Priveau pulberea aceasta albă, care cobora de sus şi stăteau pe gânduri. — E destul, mai bine mor aci! FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Cântec poporal. Foaie verde merişor La fereastra cu uşor, Bate murgul din picior, Şi nu bate ca s'adorm, Ci bate ca să mă scol Să-i dau fân şi orzişor. Fânişor din zănărie, Orzişor din orzărie C’aşa-mi vrea duşmanii mie. Păhărel, musteaţă rară, Scoate şaua din cămară Şi-o pune pe prispă-afară, Să mi-o bată vânt de vară; Şi s’o bată la oblânc Să vie murgul din câmp Să pun şaua să mă duc, La puicuţa de demult Că nu-s câine ca s’o uit. Că de când nu ne-am văzut Carnea pe mine-a scăzut, Puţintică ce-a rămas Şi-aceia s’a fript, s'a ars Şi de vrei s’o cântăreşti. Nici o litră nu găseşti, Nici o litră nici un dram, Că-i merită de duşman ; De duşman, mânca-l'ar focu Că el mi-a mâncat norocul Că eu noroc am avut, In crâşmă nu l’am băut, Nici în târg nu l’am vândut, Prin străini l’am prăpădit Şi nici că l’am mai găsit. (Din România.) Guy de Maupassant ideile colonelului. — Pe legea mea, zise colonelul Laporte, sunt bătrân, am podagră, picioarele îmi sunt țapene ca stâlpii de la barieră și, totuși, dacă o femeie, o femeie frumoasă, mi-ar porunci să trec prin urechea unui ac, ași trece ca clovnii prin cerc. Voiu muri așa, asta îmi e în sânge. Sunt amo­rezat bătrân, bătrân din şcoala cea veche. O femeie, o femeie frumoasă, mă mişcă din cap până ’n călcâie. Scurt. De altfel, toţi suntem cam la fel în Franţa, domnilor. Rămânem cavaleri ori­ce ar fi, cavalerii iubirei şi ai întâmplărei, pentru că au desfiinţat pe Dumnezeu, ai cărui apărători a­­devăraţi eram. Dar femeia, vedeţi, n’o vor alunga din inima noastră. Este aci, şi va­­rămânea. O iubim, vom face pentru ea toate nebuniile cât va mai fi o Franţă pe harta Europei... Şi chiar dacă ar şterge Franţa, tot vor rămânea francezii. Supt ochii unei femei, unei femei frumoase, sunt în stare a face orice. Zău! când simt pă­­trunzindu-mă căutătura ei, căutătura care-ţi înfla­­cără sângele, mi-i poftă de luptă, de-a sfărâma piedicile, de-a arăta că sunt cel mai tare, cel mai viteaz, cel mai îndrăzneţ şi cel mai gata la orice jertfe, bărbat. Dar nu ’s numai eu aşa; nu, în adevăr, toată armata franceză e ca mine, jur. De la leat până la generali, mergem înainte până la capăt, când e vorba de-o femeie, de-o femeie frumoasă. Adu­­ceţi-vă aminte ce-a făcut din noi, odinioară, Jeanne d’Arc. Iată, mă prind că, dacă o femeie, o femeie frumoasă, ar fi luat comanda armatei, în ajunul luptei de la Sedan, când mareșalul de Mac-Mahon

Next