Tribuna, mai 1909 (Anul 13, nr. 93-116)
1909-05-01 / nr. 93
Pag. 2 mâneşti sunt singure arme de luptă împotriva stăruinţelor mari ce se pun pentru a ne desbrăca de firea noastră românească şi a face din noi toţi unguri. Aşteptăm, în privinţa asta mult în deosebi dela »Asociaţiunea Naţională Aradană«, şi dela »Reuniunea femeilor române din Arad şi jur«. Alegerea de la Caransebeş. Bine informata şi mai ales tendenţioasa presă maghiară din Budapesta aduce ştirea că între deputaţii sinodului din Caransebeş e mare supărare pe P. C. Sa arhimandritul şi vicarul Filaret Musta, pentru că ,deşi sinodul a decis ca alegerea de episcop să se facă prin mijlocul lunei Maiu, Filaret Musta nici până azi nu a convocat sinodul electoral şi pentru asta deputaţii vor face arătare la Appony!...« Credem că nici nu mai e nevoie să desminţim astfel de palavre. Afară n ei! Dacă a fost cineva care să ne strice ca neam, a fost nu atât de mult duşmanul din afară, cât diavolescul păcat al certei, când s’a sălăşluit ca între fraţii de aceeaşi limbă, de aceeaşi lege. E afară de orice îndoială, că dacă din acest punct de vedere s’ar face revista pierderilor noastre naţionale, am ajunge la înspăimântătoarea convingere, că cearta, care aşa de uşor prinde şi chiar între cărturarii noştri, a fost răul care a destrămat mai mult legătura frăţească dintre noi, şi că, tot ea, cearta, ne-a aruncat pe unul la distanţă de cellalt, atunci chiar, când era cea mai mare trebuinţă de strângerea rândurilor, pentru a ne apăra laolaltă în afară şi pentru a munci împreună în lăuntru. Noi, cei de la acest ziar suntem în măsură de a ne convinge aproape zilnic despre duhul vrăjmăşesc de care ne plângem — chiar şi de atunci de când am dat să se înţeleagă, că pentru scrisorile de ponosuri am deschis larg gura coşului redacţional. In adevăr trebuie să ne pună pe gânduri, unde vom ajunge dacă semenii noştri — şi mai ales o seamă din cărturarii satelor — nu-şi vor călca pe slăbiciunile personale şi nu-şi vor înfrâna patimile, pentru a alege calea înţelegerii frăţeşti şi a muncei armonice ! Dacă azi nu, în vremile grele când din afară suntem aproape ciripiţi, când vor reveni la mai bune sentimente acei uitaţi de sine, cari se ceartă în paguba intereselor noastre obşteşti ? întrebăm : când ? Ni se umple inima de durere când vedem, cum în unele locuri de-ale noastre, în cari a întrat zavistia din pricina certelor printre preoţi şi învăţători şi viceversa, decad satele noastre, se destramă şi cad pradă urgiei păcatului celor ce ar trebui să-i ducă la lumină, la înţelegere frăţească, şi nu în calea peririi. Noi am putea să numim sate, cu preoţi şi învăţători, cărora, dacă nu li-sa pus ori nu li s’a putut pune din partea autorităţilor bisericeşti zăgazul cuvenit, au dus’o cu duşmănia până acolo, că au spart şi biserica, dându-se unii credincioşi în braţele altor confesiuni şi la anabaptişti. Unde sunt apoi celelalte urmări ale acestor şi atâtor învrăjbiri — că trebuie un genunche de om, uneori şi mai mult, şi un conducător de model care să aducă la loc ceea ce au stricat nişte nesocotiţi fără minte şi nişte suflete înrăite. Ne-am luat îndemnul acestor rânduri de la multele certe de cari avem cunoştinţă, dar mai vârtos dela o corespondenţă, scrisă cu venin, de cătră un învăţător, contra preotului său. Preotul, ce e drept, a fost înfierat, nu odată, în coloanele acestui ziar, pentru faptele sale neromâneşti. Iar învăţătorul pârîtor, azi al preotului său, ce e drept era socotit ca bun în ochii noştri, până acuma. Iar acum de când cu povara legii şcolare din urmă, puritanul acuzator şi-a cam schimbat părul, dar şi năravul. Pe lângă aceea, se vede a fi un neastâmpărat, care e în conflict nu numai cu preotul satului, ci — cum, iarăşi, s’aude — a întrat până asupra lui şi la mai marii săi. Pe cine să credem deci? Să credem, dar, că e suflet curat numai învăţătorul cu atere de puritan şi moralizător al preotului său, dar din al cărui condeiu s’au aşternut, în scrisoarea de ponos ce ni s’a trimis, nişte expresiuni de violenţă la adresa preotului şi a superiorilor lui bisericeşti? Sau, din contră, să ţinem parte preotului asupra căruia a întrat, de asemenea, până, la sinodul eparhial din urmă? Ce vreau oare aceste două feţe uitate de datoriile lor sociale şi morale cătrăolaltă cătră poziţia lor şi cătră satul ce-i hrăneşte ? Nu aşa lucră omul cu suflet curat şi cu judecată la loc, ca aceşti doi indivizi. Ei surpă şi nu zidesc; ei omoară şi nu înalţă suflete la înţelegerea trebuinţelor şi a nevoilor noastre obşteşti; cu hârtia ce ne trimete, dascălul învinueşte pe preot că a călcat legile bisericeşti; că ar face abuzuri cu împrumuturile dela bănci; că ar săvârşi neregularităţi în afaceri de urbariu ale comunei. Dar, pentru Dumnezeu! dacă mai ai dascăle, simţul distincţiunei lucrurilor, — de ce nu mergi cu pâra în cele bisericeşti la episcopie, — în cele de bancă la institutul respectiv, — în cele de urbariu la comitat ?! Iar cel ce acuză, învăţătorul, atribuie popei că lucră după »capriciile« »econoamei.« Şi să nu uitaţi, după cât ştim, popa şi dascălul ţin două surorii. Cum trăiesc, oare, »surorile« între sine? Nu cumva dela una din ele s’a »inspirat« şi puritanul acuzator?! N-ai şti, domnule, să mi-o spui şi asta ?! Siliţi de datoria noastră de paznici ai intereselor obşteşti ne-am ocupat de acest lucru, — şi nu pentru cinstea feţei unuia ori altuia din cei doi învrăjbiţi, cari mai scosei un revolver: — Pe cel dintâiu care sta la îndoială, îl împuşc. Şi iată-i pe toţi la drum încet de tot, ca nişte oameni ale căror picioare sunt prăpădite. Trimesei patru din ei, ca să se facă cercetaşi la trei sute de metri înainte; ceilalţi mergeau la un loc, fără nici o regulă, la un loc, cum le îngăduia oboseala şi lungimea pasului. Pusei pe cei mai tari îndărăpt, cu poruncă să grăbească pe cei prea înceţi cu lovituri de baionetă... în spate. Zăpada părea că ne îngroapă de vii; prăfuia chipiurile şi mantalele fără a se topi, făcea din noi fantome, un fel de năluci de soldaţi morţi, osteniţi de tot. Mă gândeam: »Nu mai ieşim de-aci, fără o minune«. Adesea poposeam din pricina celor cari nu mai puteau merge. Atunci se auzea numai lunecarea aceea nedesluşită a zăpezei, vuetul aproape nesimţit ce face atingerea şi amestecarea fulgilor ce cad. Câţiva oameni se tot scuturau. Alţii nu mai mişcau. Apoi dădeam poruncă de plecare. Puştile se urcau din nou pe umere şi istoviţi plecau mai departe. Deodată cercetaşii se întoarseră. Ii neliniştise ceva. Auziseră vorbă înaintea noastră. Trimisei şase oameni şi un sergent. Şi aşteptai. Numai ce auzirăm un ţipet ascuţit, un ţipet de femeie, străbătu tăcerea apăsătoare a zăpezilor şi, după câteva clipe, îmi aduseră doi prinşi, un bătrân şi o fată. Şi întrebai încet. Fugeau de prusieni, cari Ie luaseră casa în seara aceea şi cari erau beţi. Tatăl se temuse pentru fată şi, fără a da de veste slugilor, fugiseră amândoi, noaptea. Văzui îndată că erau burghezi, poate chiar mai mult decât burghezi. Plecarăm. Fiindcă bătrânul cunoştea ţinutul, ne arăta drumul. Zăpada încetă de a cădea, stelele se iviră şi gerul se înteţi grozav. Fata, care se ţinea de braţul bătrânului, mergea cu paşi neregulaţi. Şopti de câteva ori: »Nu-mi mai simt picioarele«. Eu suferiam mai mult ca ea, văzând-o că se târeşte, biata femeie, astfel prin zăpadă. Deodată se opri: »Tată, zise ea, sunt aşa de obosită că nu pot merge mai departe«. Bătrânul voi să o ducă în braţe, dar nu putea nici să o ridice. Se lăsă la pământ scoţând un suspin adânc. Toţi se adunaseră în jurul lor. Cât despre, mine, mă frământam pe foc, neştiind ce să fac, şi neputând a mă hotărî să părăsesc pe acest bătrân şi pe copilă. Deodată un parizian, unul din soldaţii cărui îi pusesem porecla »Dibaciul«, zise: — Haide, băieţi, trebuie să ducem pe domnişoara, ori nu mai suntem francezi, ce dracul! Pe legea mea am înjurat de plăcere. — Foarte frumos, mă băiete. O să iau şi eu parte. Se vedeau nedesluşit la stânga copacii unui crâng de pădure. Câţiva oameni plecară şi se întoarseră îndărăt cu un braţ de ramuri făcute targă. — Cine dă mantaua? strigă Dibaciul; e pentru o fată frumoasă, frăţiorilor. Şi zece mantale căzură împrejurul soldatului. Intr’o clipă fata se culcase pe îmbrăcămintele calde şi şase inşi o luară în targa, pe umeri. Mă aşezasem în cap, la dreapta, şi eram mulţămit, pe legea mea, că ajutam. Am plecat, ca şi cum am fi băut o duşcă de vin tare, mai veseli şi mai repede. Auzii chiar şi glume. E de ajuns o femeie, uitate, ca să electrizeze pe francezi. Soldaţii mai că mergeau în rânduri regulate, însufleţiţi, încălziţi. Un bătrân, care venea după targă, aşteptându-şi rândul să înlocuiască pe cel dintâi tovarăş obosit, şopti vecinului destul de tare ca să-l auzim: — Nu mai sunt tânăr eu; dar tot, numai femeia te înviorează. Până la trei ceasuri dimineaţa, merserăm aproape fără odihnă. Apoi deodată, cercetaşii se întoarseră din nou şi numaidecât, culcându-ne în zăpadă, eram numai o umbră ştearsă pe pământ. Dădui poruncă încet şi auzii la spate ţăcănitul sec şi metalic al puştilor. Căci, colo departe, în mijlocul pădurii ceva ciudat se mişca. Ai fi zis un dobitoc mare care alerga, se lungea ca un șarpe sau se strângea grămadă, cu avânturi neaşteptate, când la dreapta, când la stânga, se oprea, apoi pleca iarăşi. »TRIBUNA« 14 Maru n. 1909