Tribuna, iulie 1909 (Anul 13, nr. 140-165)
1909-07-24 / nr. 159
Anul XIII, Arad, Vineri, 24 Iulie (6 August) 1909. Nr. 159. ABONAMENTUL Pi k» u . 24 Cor. P* ho jam. . 12 « 3*« o toi . 2 « Kral de Dumineci 9"« BH «n . 4 Cor. Peotra Romania ti i Anteriu . . 10 Cor. Start de zi pentru Rodaje ţi străinătate pe se 40 franci. REDACŢIA fi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraf ţ£ comitat 502. Anul XIII. NUMĂR POPORAL Nr. 30 Discursul de la lleanda. Preşedintele partidului naţionalităţilor, d. Teodor Mihali, a desfăşurat Duminecă la lleanda-mare flamura campaniei pentru votul universal, înfăşurată azi iarnă după memorabila adunare de la Arad. Însufleţirea alegătorilor săi i-a dat o nouă şi puternică fâlfâire şi ea va trebui purtată de azi încolo necontenit prin toate ţinuturile româneşti, ca să trezească pretutindeni însufleţirea pentru marele război ce trebuie să-l purtăm în curând cu vrăşmaşii haini ai drepturilor şi libertăţilor noastre. In darea sa de seamă d. Mihali, a înşirat toate fărădelegile săvârşite de guvernul coaliţionist, vreme de trei ani şi jumătate, de când e la putere, zugrăvind în culori mohorâte stările ce a creat pe toate terenele. Oricât de păcătoase şi lipsite de simţământul dreptăţii au fost toate guvernele câte s’au urcat dela introducerea constituţionalismului în ţara aceasta, guvernul de azi le-a întrecut pe toate, căci a cutropit cu ură neîmpăcată şi puţinele alcătuiri bune şi drepte, câte mai rămaseră pe seama popoarelor nemaghiare, lăsând în urmă-i stări de jalnică dărăpănare pe toate tărâmurile vieţii publice. Singura noastra mângăere în aceasta situaţie de desnădejde — a zis d. Mihalie, că Majestatea Sa împăratul a declarat de repeţite ori în chip sărbătoresc, că doreşte să fie egal reprezentate în sfatul ţării toate păturile sociale, şi aceasta ne face să nădăjduim o schimbare înspre bine a lucrurilor. Împăratul nici n’a încuviinţat cârma ţării guvernului coaliţionist, decât cu legământul votului universal, egal şi secret. Guvernul însă nu numai când a împlinit porunca M. Sale, ci alcătuind o lege electorală fără păreche de nedreaptă în lumea întreagă, a încercat să restrângă şi mai mult dreptul cetăţenilor de a lua parte la viaţa constituţională, şi să înlăture aproape cu desăvârşire amestecul popoarelor nemaghiare în trebile ţării. — Scopul guvernului e să menţie stăpânirea claselor privelegiate, cari de 1000 de ani nefericesc aceasta ţară prin o guvernare nedreaptă şi favorabilă numai acestor clase. In acest scop s’a urzit proiectul de lege al contelui Andrássy, acel proiect criminal, care asigură pe seama boierilor unguri câte trei voturi fiecăruia, pe când ţăranilor săraci şi cu mai puţină şcoală un singur vot de 10 suflete. Neisbutind acest gând drăcesc, guvernul a stârnit criza de azi, ca să mai trogăneze împlinirea cuvântului dat M. Sale şi să pregătească prin uneltiri păcătoase stări prielnice a formei lui Andrássy, şi totodată ca să şi mai lungească stăpânirea pentru a putea duce în îndeplinire până la capăt gâtuirea naţională a popoarelor nemaghiare. De când e în fruntea ţării guvernul, a sămănat fără încetare sămânţa urii, a nemulţumirii şi învrăjbirii în sufletele naţionalităţilor. Prin legea şcolară a ministrului Apînvins în treizeci şi şase. Când nu se lupta a stat într’o insulă pustie, cultivând pământul. Garibaldi a fost profesor, marinar, lucrător, negustor, soldat, general, dictator. A fost mare, simplu şi bun. Ura pe cei ce împilau, iubea toate popoarele, apăra pe toţi cei slabi. Nu se gândea decât la bine, nu dorea nici o onoare, nu-i era frică de moarte, iubea Italia. Când scotea un strigăt de război, din toate părţile alergau legiuni de voinici: domnii îşi lăsau palaturile, lucrătorii lucrul, tinerii şcolile, ca să alerge sa se bată la lumina soarelui de glorie. In război purta o cămaşe roşie. Era puternic, bălan, bun. Pe câmpul de bătaie era ca un fulger, în dragoste ca un copil, în durere ca un sfânt. Mii de italieni au murit pentru patrie, au murit bucuroşi când îl vedeau trecând învingător; mii şi mii şi-ar fi dat viaţa pentru el; milioane şi milioane l-au binecuvântat şi-l vor binecuvânta. A murit. Lumea întreagă îl plânge. Tu, acum nu-l înţelegi, dar vei ceti isprăvile lui, o să auzi vorbindu-se de el cât vei trăi, şi cu cât tu vei creşte, cu atât icoana lui va creşte pentru tine, când te vei face om o să-l vezi ca pe un uriaş, şi când tu nu vei mai fi pe lume, când nu vor mai trăi nici copii copiilor tăi şi nici copii acestora, şi atunci generaţiile vor vedea sus capul său luminos de mântuitor al popoarelor, încoronat de numele victoriilor sale ca de un cerc de stele şi oricărui italian îi va rîde fruntea şi inima rostindu-i numele. pongi se ţinteşte nimicirea şcoalelor noastre şi amuţirea graiului românesc în aceste locuri străvechi româneşti. Legea congruei atacă volnic autonomia bisericei româneşti şi supune pe paznicii legii noastre străbune robiei banului vărsat cu gânduri vrăşmaşe fiinţei noastre naţionale. Nici lui Dumnezeu nu te mai poţi ruga azi în limba ta, căci nevolnicul ministru sileşte pe preoţi să tălmăcească pe ungureşte copiilor noştri învăţăturile creştineşti. El nu se înspăimântează nici de răspunderea grozavă ce o ia astfel asupra sa, pentru pustiirea credinţei din fragedele suflete ale şcolarilor nemaghiari. Aceasta poruncă a ministrului — a zis d. Mihali — a stârnit cel mai flagrant conflict între el şi forurile competente bisericeşti. Care va fi sfârşitul acestui conflict, nu se poate prevede. Un lucru însă este sigur: forurile bisericeşti nu pot ceda din punctul lor de vedere legal şi dogmatic. Deci se poate că ministrul de culte, dacă mai rămâne la putere, cu o trăsătură de condei va şterge congrua preoţilor naţionalităţilor nemaghiare şi astfel preoţii români, deşi săvârşesc prin propovăduirea legilor lui Dumnezeu o muncă de nepreţuit pentru ordinea de stat, nu vor fi răsplătiţi din partea guvernului. Episcopii şi metropoliţi noştri s’ar face vinovaţi de pedeapsa trădării de neam, dacă n’ar apăra solidari, până la ultimul strop de energie, autonomia noastră bisericească atăcată în mod sacrileg de ministrul Apponyi. FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNAL. Elmondo De Amieig. INIMA. Garibaldi. Vineri, 3 iunie. Astăzi este doliu naţional: aseară a murit Garibaldi. Ştii tu cine a fost Garibaldi ? A fost acela care a liberat zece milioane de italieni de subt tirănia burbonilor. A murit în vârstă de şeptezeci şi cinci de ani. S’a născut la Nissa; tatâl său fusese căpitan de corabie. La vârsta de 8 ani a scăpat viaţa unei femei; la vârsta de treisprezece ani, trase la ţărm o barcă plină de lume, ce sta să se înece; la douăzeci şi şepte de ani la Marsilia, scăpă din apă pe un tânăr ce era să se înece; la patruzecişi unu de ani scăpă un vapor de incendiu pe Ocean. Garibaldi s’a luptat în America timp de zece ani pentru libertatea unui popor străin; s’a bătut în trei războaie contra austriacilor pentru liberarea Lombardiei și a Trentinului; în 1849 a apărat Roma de francezi; la 1860 a liberat Palermo și Neapoli; s’a bătut iar pentru Roma la 1867, şi în 1870 s’a bătut cu francezii contra Germaniei. Garibaldi avea flacăra eroismului şi geniul răsboiului. S’a luptat în patruzeci de bătălii şi a Tatăl tău. Armata. Duminecă, 11 Iunie. Ne-am dus în piaţa Castello ca să vedem parada şi defilarea trupelor prin faţa Comandantului Corpului de Armată. Pe măsură ce treceau în sunetul fanfarelor şi al muzicilor, tata îmi spunea numele Corpurilor şi isbânzile steagurilor. Intâiu trecură elevii Academiei, aceia ce se vor face ofiţeri de geniu şi de artilerie, vreo trei sute la numâr, îmbrăcaţi în negru, păşind uşori şi mândrii ca soldaţi şi studenţi. După ei a trecut infanteria: brigada Aosta care s’a bătut la Glotto şi la San Martino şi brigada Bergamo care s’a bătut la Castelfidardo, patru regimente, companie după companie, mii de pampoane roşii cari păreau două şiruri lungi de flori de culoarea sângelui. După infanerie veniră soldaţii de geniu, lucrătorii războiului, cu pampoanele de păr negru şi cu galoane roşii cărămizii, şi pe când aceştia defilau se vedea venind după ei sute de pene lungi şi drepte, cari treceau peste capetele lumei, erau alpinii, apărătorii porţilor Italiei, toţi nalţi, rumeni şi voinici cu pălării a la calăbresa şi cu uniformele cu verde viu, de culoarea ierbei munţilor. Pe când defilau încă alpinii trecu un fior prin mulţime şi bersaglierii, batalionul al 12-lea care a întrat cel dintâiu în Roma prin spărtura de la Porta Pia, oacheşi, sprinteni, vioi, cu penele fâlfăind în vânt, trecură ca unda unui şuvoi negru, făcând să răsune toată piaţa de sunetele ascuţite ale goarnelor, ce păreau strigăte de veselie. Dar fanfara lor fu înnăbuşită de un uruit greoi, care anunţă artileria de câmp, şi atunci trecură mândrii, şezuţi pe