Tribuna, iulie 1909 (Anul 13, nr. 140-165)

1909-07-24 / nr. 159

Anul XIII, Arad, Vineri, 24 Iulie (6 August) 1909. Nr. 159. ABONAMENTUL Pi k» u . 24 Cor. P* ho jam. . 12 « 3*« o toi . 2 « Kral de Dumineci 9"« BH «n . 4 Cor. Peotra Romania ti i Anteriu . . 10 Cor. Start de zi pentru Ro­daje ţi străinătate pe se 40 franci. REDACŢIA fi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraf ţ£ comitat 502. Anul XIII. NUMĂR POPORAL Nr. 30 Discursul de la lleanda. Preşedintele partidului naţionalităţilor, d. Teodor Mihali, a desfăşurat Duminecă la lleanda-mare flamura campaniei pentru vo­tul universal, înfăşurată azi iarnă după me­morabila adunare de la Arad. Însufleţirea a­­legătorilor săi i-a dat o nouă şi puternică fâlfâire şi ea va trebui purtată de azi încolo necontenit prin toate ţinuturile româneşti, ca să trezească pretutindeni însufleţirea pentru marele război ce trebuie să-l purtăm în curând cu vrăşmaşii haini ai drepturilor şi libertăţilor noastre. In darea sa de seamă d. Mihali, a înşirat toate fărădelegile săvârşite de guvernul coa­­liţionist, vreme de trei ani şi jumătate, de când e la putere, zugrăvind în culori mo­horâte stările ce a creat pe toate terenele. Oricât de păcătoase şi lipsite de simţămân­tul dreptăţii au fost toate guvernele câte s’au urcat dela introducerea constituţiona­lismului în ţara aceasta, guvernul de azi le-a întrecut pe toate, căci a cutropit cu ură neîmpăcată şi puţinele alcătuiri bune şi drepte, câte mai rămaseră pe seama popoa­relor nemaghiare, lăsând în urmă-i stări de jalnică dărăpănare pe toate tărâmurile vieţii publice. Singura noastra mângăere în aceasta si­tuaţie de desnădejde — a zis d. Mihali­­­e, că Majestatea Sa împăratul a declarat de repeţite ori în chip sărbătoresc, că do­reşte să fie egal reprezentate în sfatul ţării toate păturile sociale, şi aceasta ne face să nădăjduim o schimbare în­spre bine a lu­crurilor. Împăratul nici n’a încuviinţat cârma ţării guvernului coaliţionist, decât cu legă­mântul votului universal, egal şi secret. Gu­vernul însă nu numai câ­nd a împlinit po­runca M. Sale, ci alcătuind o lege electo­rală fără păreche de nedreaptă în lumea întreagă, a încercat să restrângă şi mai mult dreptul cetăţenilor de a lua parte la viaţa constituţională, şi să înlăture aproape cu desăvârşire amestecul popoarelor nema­ghiare în trebile ţării. — Scopul guvernului e să menţie stăpânirea claselor privelegiate, cari de 1000 de ani nefericesc aceasta ţară prin o guvernare nedreaptă şi favorabilă numai acestor clase. In acest scop s’a urzit proiectul de lege al contelui Andrássy,­­ acel proiect criminal, care asigură pe seama boierilor unguri câte trei voturi fiecăruia, pe când ţăranilor săraci şi cu mai puţină şcoală un singur vot de 10 suflete. Neisbutind acest gând drăcesc, guvernul a stârnit criza de azi, ca să mai trogăneze împlinirea cuvântului dat M. Sale şi să pre­gătească prin uneltiri păcătoase stări priel­nice a formei lui Andrássy, şi totodată ca să şi mai lungească stăpânirea pentru a putea duce în îndeplinire până la capăt gâtuirea naţională a popoarelor nemaghiare. De când e în fruntea ţării guvernul, a sămănat fără încetare sămânţa urii, a ne­mulţumirii şi învrăjbirii în sufletele naţiona­lităţilor. Prin legea şcolară a ministrului Ap­învins în treizeci şi­ şase. Când nu se lupta a stat într’o insulă pustie, cultivând pământul. Garibaldi a fost profesor, marinar, lucrător, negustor, soldat, general, dictator. A fost mare, simplu şi bun. Ura pe cei ce împilau, iubea toate popoarele, apăra pe toţi cei slabi. Nu se gândea decât la bine, nu dorea nici o onoare, nu-i era frică de moarte, iubea Italia. Când scotea un strigăt de război, din toate părţile alergau legiuni de voinici: domnii îşi lă­sau palaturile, lucrătorii lucrul, tinerii şcolile, ca să alerge sa se bată la lumina soarelui de glorie. In război purta o cămaşe roşie. Era puternic, bălan, bun. Pe câmpul de bătaie era ca un ful­ger, în dragoste ca un copil, în durere ca un sfânt. Mii de italieni au murit pentru patrie, au murit bucuroşi când îl vedeau trecând învingă­tor; mii şi mii şi-ar fi dat viaţa pentru el; mi­lioane şi milioane l-au binecuvântat şi-l vor bine­cuvânta. A murit. Lumea întreagă îl plânge. Tu, acum nu-l înţelegi, dar vei ceti isprăvile lui, o să auzi vorbindu-se de el cât vei trăi, şi cu cât tu vei creşte, cu atât icoana lui va creşte pentru tine, când te vei face om o să-l vezi ca pe un uriaş, şi când tu nu vei mai fi pe lume, când nu vor mai trăi nici copii copiilor tăi şi nici copii acestora, şi atunci generaţiile vor ve­dea sus capul său luminos de mântuitor al po­poarelor, încoronat de numele victoriilor sale ca de un cerc de stele şi ori­cărui italian îi va rîde fruntea şi inima rostindu-i numele. pongi se ţinteşte nimicirea şcoalelor noa­stre şi amuţirea graiului românesc în aceste locuri străvechi româneşti. Legea congruei atacă volnic autonomia bisericei româneşti şi supune pe paznicii legii noastre străbune robiei banului vărsat cu gânduri vrăşmaşe fiinţei noastre naţionale. Nici lui Dumnezeu nu te mai poţi ruga azi în limba ta, căci nevolnicul ministru sileşte pe preoţi să tăl­măcească pe ungureşte copiilor noştri învă­ţăturile creştineşti. El nu se înspăimântează nici de răspunderea grozavă ce o ia astfel asupra sa, pentru pustiirea credinţei din fragedele suflete ale şcolarilor nemaghiari. Aceasta poruncă a ministrului — a zis d. Mihali — a stârnit cel mai flagrant con­flict între el şi forurile competente biseri­ceşti. Care va fi sfârşitul acestui conflict, nu se poate prevede. Un lucru însă este sigur: forurile bisericeşti nu pot ceda din punctul lor de vedere legal şi dogmatic. Deci se poate că ministrul de culte, dacă mai rămâne la putere, cu o trăsătură de condei va şterge congrua preoţilor naţiona­lităţilor nemaghiare şi astfel preoţii români, deşi săvârşesc prin propovăduirea legilor lui Dumnezeu o muncă de nepreţuit pentru ordinea de stat, nu vor fi răsplătiţi din par­tea guvernului. Episcopii şi metropoliţi no­ştri s’ar face vinovaţi de pedeapsa tră­dării de neam, dacă n’ar apăra solidari, până la ultimul strop de energie, autono­mia noastră bisericească atăcată în mod sacrileg de ministrul Apponyi. FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNAL. Elmondo De Amieig. I­NIMA. Garibaldi. Vineri, 3 iunie. Astăzi este doliu naţional: aseară a murit Ga­ribaldi. Ştii tu cine a fost Garibaldi ? A fost acela care a liberat zece milioane de italieni de subt tirănia burbonilor. A murit în vârstă de şeptezeci şi cinci de ani. S’a născut la Nissa; tatâl său fusese căpitan de corabie. La vârsta de 8 ani a scăpat viaţa unei femei; la vârsta de treisprezece ani, trase la ţărm o barcă plină de lume, ce sta să se înece; la douăzeci şi­ şepte de ani la Marsilia, scăpă din apă pe un tânăr ce era să se înece; la patruzeci­­şi­ unu de ani scăpă un vapor de incendiu pe Ocean. Garibaldi s’a luptat în America timp de zece ani pentru libertatea unui popor străin; s’a bă­tut în trei războaie contra austriacilor pentru li­berarea Lombardiei și a Trentinului; în 1849 a apărat Roma de francezi; la 1860 a liberat Pa­lermo și Neapoli; s’a bătut iar pentru Roma la 1867, şi în 1870 s’a bătut cu francezii contra Germaniei. Garibaldi avea flacăra eroismului şi geniul răsboiului. S’a luptat în patruzeci de bătălii şi a Tatăl tău. Armata. Duminecă, 11 Iunie. Ne-am dus în piaţa Castello ca să vedem pa­rada şi defilarea trupelor prin faţa Comandantu­lui Corpului de Armată. Pe măsură ce treceau în sunetul fanfarelor şi al muzicilor, tata îmi spu­nea numele Corpurilor şi isbânzile steagurilor. Intâiu trecură elevii Academiei, aceia ce se vor face ofiţeri de geniu şi de artilerie, vreo trei sute la numâr, îmbrăcaţi în negru, păşind uşori şi mândrii ca soldaţi şi studenţi. După ei a tre­cut infanteria: brigada Aosta care s’a bătut la Glotto şi la San Martino şi brigada Bergamo care s’a bătut la Castelfidardo, patru regimente, companie după companie, mii de pampoane ro­şii cari păreau două şiruri lungi de flori de cu­loarea sângelui. După infan­erie veniră soldaţii de geniu, lucrătorii războiului, cu pampoanele de păr negru şi cu galoane roşii cărămizii, şi pe când aceştia defilau se vedea venind după ei sute de pene lungi şi drepte, cari treceau peste capetele lumei, erau alpinii, apărătorii porţilor Italiei, toţi nalţi, rumeni şi voinici cu­ pălării a la calăbresa şi cu uniformele cu verde viu, de cu­loarea ier­bei munţilor. Pe când defilau încă al­pinii trecu un fior prin mulţime şi bersaglierii, batalionul al 12-lea care a întrat cel dintâiu în Roma prin spărtura de la Porta Pia, oacheşi, sprin­teni, vioi, cu penele fâlfăind în vânt, trecură ca unda unui şuvoi negru, făcând să răsune toată piaţa de sunetele ascuţite ale goarnelor, ce pă­reau strigăte de veselie. Dar fanfara lor fu în­­năbuşită de un uruit greoi, care anunţă artileria de câmp, şi atunci trecură mândrii, şezuţi pe

Next