Tribuna, august 1909 (Anul 13, nr. 166-187)

1909-08-01 / nr. 166

Anul XIII. Arad, Sâmbătă, 1/14 August 1909. Nr. 166. ABONAMENTUL *i «n »n , 24 Cor. Ps M ]bbi, . 12 • J*s o Ioni . 2 * Ural âe Duminecă Pt en aa . 4 Cor. Piatra România şi i Amarlas . . 10 Cor. Ural s­e rf pentru Ro­­■tftnia sl i­rSInătate pe km 40 trend. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE ie primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Congresul studenţilor români. După multe şi neodihnite silinţi din par­tea comitetului organizator, lucrările pregă­titoare ale congresului studenţesc sunt ter­minate şi, după cum ne vesteşte azi o te­legramă a comitetului, s’a fixat şi ziua şi locul întrunirei, definitiv. Congresul se va întruni, conform acestei telegrame, în 28 August st. n., în capitala culturală a tuturor românilor, în Bucureşti. Rămâne ca studenţii români de pretu­tindeni, să se pătrundă de însemnătatea con­gresului şi, prin afluenţa lor cât mai nu­­măroasă, să facă din el ceia ce trebuie să fie: un eveniment naţional memorabil. Ţinem de o supremă datorie naţională a studenţimei române din Ungaria, ca în deo­sebi ea să dovedească cel mai viu in­eres pentru congres şi cea ma caldă însufleţire pentru idealul cultural, în a cărui slujbă se va pune uniunea studenţilor români. Acest ideal va trebui să plutească neîn­cetat şi cu atât mai lămurit înaintea lor, cu cât suflarea culturii ungureşti se va trudi mai îndârjită a-i stânge. Studenţii noştri să nu se sperie de opre­liştea ministrului Apponyi. Lor nu li s’a comunicat în formă oficială nici o ordo­nanţă a ministrului şi nici nu se ştie în formă pozitivă, dacă există o astfel de or­donanţă ori nu. Dar oricâte şi oricam­ ar fi măsurile de intimidare ale ministrului, ei să înfrunte cu mândrie dârză primejdiile, cari nu vor fi mari şi poate nici nu vor ame­ninţa, căci e greu de închipuit, să meargă în temeritatea sa guvernul până acolo, ca să sporească dovezile intoleranţei sale şovi­­niste cu una atât de revoltătoare, cum ar fi pedepsirea universitarilor români pentru par­ticiparea lor la congresul din Bucureşti, care e un congres­­ cultural şi nu politic. Ar provoca o volnicie ca asta un resen­timent tot atât de viu, în întreaga lume cultă, cum e acel stârnit azi de memoriul medicilor români. Până când studenţilor universitari unguri fi-e permisă orice manifestaţie politică, şi acţiunile lor, fie chiar îndreptate contra gu­vernului, sunt puse de-a dreptul subt ocroti­­rea autorităţilor şi a poliţiei, — studenţii români au fost prigoniţi întotdeauna de câ­­te ori au cutezat să dea şi ei un semn de însufleţire naţională, foarte atare, în vre­muri de grele suferinţi ale neamului. Veş­nic cu inima sângerândă, răniţi în senti­mentul lor cel mai sfănt, în dragostea de limbă şi neam, studenţii români au păstrat totuşi entusiasmul virginal pentru cauzele noastre obşteşti. Ei au ştiut aduce în trecut jertfe mari, primejduinduşi uneori cariera chiar pentru drepturile şi libertăţile noastre naţionale. Nu credem să se fi stâns în sufletul generaţiei de azi flacăra entusias­­mului naţional, căci ar fi fatal pentru viito­rul nostru. Studenţii trebuie să ne dea a­­cum o dovadă, că sunt pătrunşi de idealul cultural al neamului. Participarea lor la congres nu va putea fi răstălmăcită pe placul guvernului, căci programul congresului e închinat exclusiv culturei româneşti, al cărei avânt nu va putea fi stăvilit de nici o putere din lume, decât de netrebnicia, laşitatea şi inconştienţa noastră naţională. Curentul malarie, duhul şovăirei şi al la­­şităţii ce pătrunde ici colo în straturile noa­stre suprapuse, rămâne departe de sufletul cinstit al tinerilor noştri. Ei sunt chiemaţi să învioreze sentimentul demnităţii naţionale ce amorţeşte pe alocarea de gerul culturii ungureşti. Nu vor suferi să fie violentaţi în exer­ciţiul libertăţii lor individuale şi îşi vor mărturisi convingerile cu fruntea înălţată. Chiar dacă nu s au înţeles dinainte asupra modului cum au să se prezinte la congres, ei vor pleca, fiecare, de pe la vetrele lor, şi vor trece graniţa, în inimă cu entusiasmul cald pentru aspiraţiile noastre culturale. Se vor înrola subt flamura desfăşurată la Bucureşti, făcând în conştiinţa lor jură­mânt mare şi sfânt de a se face propovă­duitori neînfricaţi ai unităţii culturale a tu­turor românilor. Vor pecetlui acolo, în elanul înfrăţirii, solidaritatea naţională între conducătorii de mâine ai neamului. Legăturile de frăţietate ce vor încheia acolo în semnul aceloraşi aspiraţii, vor rămâne săpate în inimile lor, ca să rodească mai târziu pentru prospera­­rea şi înălţarea neamului. Nu mai e mult până la congres. Studenţii români nu se vor lăsa violentaţi în exerci­ţiul libertăţii conştiinţei şi a convingerilor lor. Ei nu trebuie să se sperie de opreliştea lui Apponyi, chiar dacă ar exista, şi nu FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA*. L c m n tare. De Ion Gorun. Trecuseră patrusprezece ani de când nobilimea ungurească se pregătea pentru ziua cea mare, prorocită ei de »baronul orb« Nicolae Veszelényi. — Mânuirea armelor să fie deprinderea voastră de fiecare zi, — spusese ei tinerimei care, după disolvarea dietei din 1834 venise, şi speriată şi revoltată, să­­ ceară sfatul şi îndrumarea. Şi se pornise tinerimea pe mânuirea armelor. »Baro­nul orb« nu o vedea, dar auzia ciocnirea oţele­lor şi pocnetul puştilor şi pistoalelor, şi cu ochii sufleteşti ghicea ţinta lovită şi destoinicia câşti­gată... Numai pentru viitorul mai depărtat al naţiei sale rămânea baronul tot orb; căci nu-şi punea, în puterea armelor, numai nădejdea des­­robirii poporului său, ci şi pe acea a robirii al­tor popoare. Nu numai în mânuirea armelor se deprinsese nobilimea maghiară, ci şi în alcătuiri de societăţi şi cluburi secrete, prin cari se întreţinea ura îm­potriva asupritorului şi alături de dorul de răz­bunare şi visurile de mărire întemeiate pe lozinca de adevărată nebunie, de adevărat delir naţional: »Să facem unguri şi din pietre!« — »Tot omul să fie om, — şi maghiar !« Anul cel mare, 1848, a găsit multe astfel de societăţi secrete şi cluburi, mişunând, fierbând; dintr’insele avea să isbucească, în primăvară, revoluţia. Iar printre ele era şi »tribunalul ne­gru« din Târgul Murăşului, care-şi­­propusese, ca deosebită menire, să pună la cale »chestia româ­nească«, una din cele mai grele ce sta în dru­mul visurilor măreţe maghiare. Cum? Cu prea puţină bătaie de cap. Fiindcă numai conducă­torii erau cai aţîţau şi puneau poporul împo­trivă, deci să piară conducătorii! — turma va pleca atunci gâtul spre tăiere, sau ascultătoare va ţine pasul în urma »baciului ungurean«... Cu­vânt de ordin a dat dec »tribunalul negru« dn Târgul-Murăşului, să se răpună, până la unul, toţi vak­hii, ştiutori de carte din Ardeal şi din ţara ungureasca. Bora Arpad, cap de bandă,­­învestit cu rang ofiţeresc, a cerut el însuşi să i se dea pe mână şi spre stârpire un cuib din cele mai primejdioase de cărturari români, acela din Petrid, lângă Turda, unde preotul Ioan Pop Bariţ crescuse nu mai puţin de cinci feciori şi în carte ungurească, şi în carte, dar şi mai mult încă în simţire, româ­nească. Ei, îşi aducea aminte săcuiul, din şcoală. Puiul de valah îl lăsa departe în urmă la carte, — la cartea ungurească totuşi! — şi măcar că o ştia mai bine decât el — în discuţii vorbia cu mândrie numai de originea lui română. — Fru­moasă origine — spunea Bora Arpad; — neam de tâlhari, iată ce au fost romanii şi cu ce vă mândriţi voi românii. Se ştie doar că Romulus şi Remus... Se ştie doar că romanii au stăpânit toată lumea astăzi încă li­ se închină! — şi au croit legi cărora răspundea puiul de valah, şi nu se da nici mai departe bătut, ci zdrenţuiţi de tot ieşiau Atila, Arpad şi chiar sfântul Ştefan, din discuţie. — Nici n’a fost puţină otrava pe care a strâns o în su­fletul puiul lui de săcui. Avea să şi o reverse acuma din belşug asupra obraznicului de valah, asupra nea­mului lui întreg, şi mai ales asupra fratelui mai mare primejdiosul acela de Gheorghe, — — cel ce scotea la Braşov o »Gazetă« pe care o chema a »Transilvaniei« şi o »Foaie« prin care avea pretenţia să lumineze mintea şi să înalţe inima valahilor cu ajutorul literature!... Literatură valahă! auzi absurditate! limbă barbară de robi inculţi — şi literatură! Iscoade aduseseră lui Bora ştiinţa că toţi cinci fraţii erau acasă, în jurul patului bătrânului, care zăcea de mai multă vreme. Şi totuşi, când husarii au întrat cu sgomot în curte şi Bora însuşi a dat năvală în casă cu câte un pistol întins în fiecare mână, n­i­meni nu li­ s’a arătat în cale; o tăcere de moarte ca dintr’o casă pustie, i-a în­­timpinat. — Au prins de veste, au fugit mişeii ! scrâşni săcuiul. — Tocmai din fundul unei odăi întunecoase îi ajunse până la urechi o tuşă seacă... — A! hohoti bravul ofiţer, tot a mai rămas unul aici; 1 au lăsat pe bătrânul şi au tulit o cu toţii. Asta numai un valah e în stare s’o facă! In pragul odăi se ivi acum bătrânul, înalt, slab, cu ochii scânteietori de friguri, duşi în fundul capului, sprijinit într’o cârjă, abia ţinându-se pe picioare. Auzise vorbele săcuiului, şi nu s’a pu­tut răbda. — Aci sunt, taie-mă, împușcă-mă, — grăi scurt, hotărât, strângându-și la fiecare cuvânt, toate pu­terile , — dar nu-mi batjocori copiii... — O, sărace, — îi aruncă săcuiul vorba cu

Next