Tribuna, august 1909 (Anul 13, nr. 166-187)
1909-08-01 / nr. 166
Pag. 2 trebuie să ia în seamă ameninţările ziarelor ungureşti. Nedumeririle, trezite în gândul lor de ameninţările acestei prese, să se risipească, asemenea unui vârtej de frunze pălite, la suflarea caldă a entusiasmului ce vine dinspre Bucureşti. Un student. Regele Carol nu va vizita pe împăratul Francisc Iosif. Corespondentul nostru din Viena ne scrie: Ştirea dată de un ziar din Viena că la legaţia română de acolo a venit încunoştiinţare oficială despre vizita ce regele Carol va face împăratului Francisc Iosif nu e adevărată. La legaţia română din Viena nu se ştie despre această vizită decât după ziare. De altfel, e probabil că vizita nici nu va avea loc şi că regele Carol nu va părăsi ţara anul acesta. * In jurul hotărîrii medicilor români din Viena. »Keleti Értesítői publicase o informaţie tendenţioasă, după celebra »Ungaria*, prin care susţinea că printre medicii români de dincoace de munţi circulă un formular prin care medicii români se obligă să nu ia parte la congresul din Budapesta. Acest formular n’ar fi fost iscălit decât de către cinci medici români din Viena; medicii din Bucovina ar fi refuzat să se solidarizeze cu ceilalţi. Zianul »Neue Freie Presse« a reprodus această ştire. Atunci d. dr. Lazar Popovici a trimis acestui ziar o desminţire, prin care spune că nu-i adevărat că printre medicii români ar circula un astfel de formular, medicii români din Viena au decis singuri în mod independent să se solidarizeze cu cei din România şi că şi printre medicii români din Bucovina se agită acuma ideia de a lua o hotărîre în această chestie. In general putem fi siguri că în afară de unii medici români cari se află în slujba statului maghiar, nici un român nu va lua parte la congres. »Neue Freie Presser publică desminţirea d-rului Lazar Popovici fără nici un comentar. * întrevedere între d. Brătianu şi Milovanovici. Din Marienbad se anunţă că ministrul de externe al Serbiei, Milovanovici, va pleca la Karlsbad spre a se întâlni cu primul ministru al României, d. I. Brătianu.* Congresul studenţesc şi ungurii. Ni se scrie: Delegatul comitetului organizator al congresului studenţesc de la Iaşi, d. Mircea R. Şirianu, primeşte din partea studenţilor români ardeleni zilnic scrisori, în care se arată ce măsuri severe a luat guvernul unguresc contra lor, pentru a împiedica să vie la congres. Toţi studenţii români sunt spionaţi, în deosebi conducătorii studenţilor transilvăneni. Tuturor acelora cari au cerut paşaport pentru România, li s’a refuzat emiterea paşaportului, pe motivul că ministe de interne, în urma intervenţiei ministrului instrucţiunii publice, a dat o circulară prin care opreşte să se dea studenţilor români paşapoarte pentru România. Prefecţii şi subprefecţi din ţinuturile locuite de români au primit ordine severe să ţină socoteală de toţi studenţii români cari vor părăsi comuna lor în timpul când se ţine congresul. Pentru a putea bine controla pe studenţi, subprefecţii au organizat un adevărat serviciu de spionaj; în unele părţi nici chiar secretarul epistolar nu se mai respectă. In urma agitaţiunei intense care s’a făcut în presa maghiară împotriva congresului studenţesc de la Iaşi, guvernul a întreţit măsurile de oprire a studenţilor ardeleni aşa, că un adevărat erou acela care va trece graniţa. Nădăjduim că studenţii noştri, nu se vor lăsa terorizaţi de aceste măsuri ridicole, şi vor merge cât mai mulţi la Bucureşti, dispreţ, — dar ei te-au lăsat aici pradă mâniei şi răzbunărei noastre, au grăbit la adăpost cu picioarele lor sprintene şi nici unul n’a făcut pentru tine ceea ce odinioară a făcut Enea pentru tatăl său Anchise; măcar că sunteţi şi voi romani, urmaşii eroilor acelora... — Eroi nu suntem, — grăi iar părintele potolit; — suntem nişte bieţi oameni cari ne apărăm cum putem de duşmanul înrăit, şi ne rugăm Domnului să-i îndrepte inima şi să-i însenineze gândul !... — Vă apăraţi! Aşa vă apăraţi! Ucigaşi de tată sunt copii dumnitale, — căci trebuiau să ştie că vom fi fără milă... — Ascultă, domnule... Bătrânul se lăsa gemând pe o laviţă lângă uşă. — Ascultă, ca să nu te mai osteneşti pe drumuri... Ieri noapte, pe la cântători, cum nu puteam să închid ochii, de boală, aud la fereastră o bătaie uşoară... Mă ridic în aşternut şi apropii capul de gratii... Era un om din sat de aci; în bătaia lunii am cunoscut. — »Cei vrei, Mitre?« îl întreb. — »Vreau, părinte, să-ţi spun, îmi zice, că vine veste rea dela Turda. Un domn de-ai noştri a trimis pe un om să ţi spuie să vă luaţi cu toţii de grabă pe aici, că vine duşmanul cu gând de moarte asupra d-voastră şi a sfinţiei tale; şi zice, părinte, să plecaţi chiar acuma, că în toată clipa poate cădea«... — »Unde-i omul?« — »M’a întrebat: unde şade popi vost? I-am zis: las’câ-i spun eu. Şi a plecat îndată îndărăt«. — »Bine, Mitre, ia-te binişor acasă şi să nu mai spui la nimeni nimica«... »Am rămas aşa gândindu-mă cei de făcut? Mă simţeam aşa de slab, de nu m’aş fi putut tîrî zece paşi din loc... Copiilor însă să le zic să plece fără mine, ar fi fost în zadar... Ar fi alergat să facă rost de vr’un car, — dar pe vremea asta e greu, s’ar fi pierdut o zi poate, şi carul umbla încet, şi în vremea asta... duşmanul poate cădea în toată clipa« mi-a spus omul... »Pe când mă frământam eu aşa, aud uşa scârţâind... — »Par’că a fost cineva la fereastră?« mă întrebă Gheorghe... Atunci mi-a dat Dumnezeu un gând bun. — »Da, a fost, zic, a fost un om...« — »Ce vrea?« — »A venit un trimis din munţi, dela Iancu, zice că îndată să vă luaţi şi să plecaţi într’acolo, că e mare nevoie de voi...« — Apoi dumneata, tată?«... — »De mine nu e nimic; mi-a spus omul că p’aici nu mai e primejdie; toată puterea ungurilor din Turda are să se îndrepte spre munţii lui Iancu..« — »Ca măcar unul din noi să rămână aci...« — »Nu, nici unul; mi-ajunge preoteasa să mă îngrijească... Nici nu mai mi-e aşa rău...« — Şi aşa, cu părintească poruncă şi sub ameninţare, aminteri, de părintesc blestem, i-am trimris numaidecât pe toţi. Spre dimineaţă mi-au sărutat mâna pe rând şi au plecat. Acu trebuie că fie aproape de strâmtori... — Dar zici de preoteasă, ea ce s’a făcut? Bătrânul zimbi amar. — Asta nu ţi-oi spune-o, vezi. O fi trecut şi ea dealul de spaima voastră, prin păduri... Stătea Bora Arpad în faţa bătrânului acestuia slab ca umbra, şi întreaga îndârjire a »tribunalului negru« prindea a se îmuia în inima lui. Ce ar fi zis însuşi »tribunalul« să fi stat aci de faţă ?... Afară, husarii stăteau gata. Căpitanul apăru în tindă. — Aidem băeţi! Ne întoarcem; pe moş popa îl lăsăm până una alta aci... — »Lasă, ce credeţi? — urmă văzând feţele ciudos mirate ale husarilor, — o să-l luăm noi când s’o mai întrema, să-l spânzurăm cu pompă la Turda... Ce să ne stricăm acu praful de puşcă pe stârvul ăsta ?«... Dar când fură departe husarii, Bora Arpad mai întoarse odată capul spre casa popii ce începea să se piardă în zare, şi murmură scrâşnind din dinţi: — Din tare lemn sunt ciopliţi, totuşi, tâlharii ăştia de valahi!... Boale secrete! scurgerea, arderea, atât la bărbaţi cât şi la femei, după cum o dovedesc scrisorile de recunoştinţă se vindecă foarte repede prin medicamentul „Conotol“. Acest medicament se bea. Prețul unei sticle 0 cor. comandere de 3 sticle cu 12 cor. se expediază franco. —« — — — — capătă pe lângă cea mai mare discrețiune de la Farmacia Salvator iu Bums nr. 1 (Slavonia). — - — — »TRIBUNA* 14 August n. 1909 Păreri cu privire la o nouă fundamentare a invăţământului nostru primar. VII. (Continuare.) In ce priveşte cântările sunt de convingerea că, se dă o prea mare atenţie cântărilor bisericeşti în paguba celor lumeşti. In privinţa celor dintâi va trebui lăsată biserica, în prima linie, să-i influienţeze pe copii, iar şcoala să deie numai un ajutor. Rău e şi faptul, că cântările bisericeşti se învaţă mecanic, adecă nu se dă nici o importanţă înţelesului lor, ci se torăie fără nici o reflexie, ceea ce zace mare parte şi în vina bisericii, care nu dă nici o atenţiune predicii, ci reduce totul la serviciul divin unde gura are un rol de căpetenie, iar mintea nimic. Din împrejurarea că nu se gândeşte nimeni la ce cântă, resultă şi caracterul şters, lipsit de orice frumseţă al cântărilor copiilor în biserică, pe care adeseori e un supliciu să te asculţi. Lipseşte sufletul, şi în cazul acesta e zadarnică orice opinie care nu ţine cont decât de forme. Cântarea bisericească stă în strânsă legătură cu catechismul şi cu serviciul divin a căror forţă residă aşa cum se practică la noi, tocmai în formalismul lor gol. Ar trebui o mai intensivă ocupaţie cu cântarea lumească, în special cu doina care cuprinde întreaga gamă a simţirilor noastre. D. N. Bembea a atins această chestiune într’un articol din »Vatra şcolară« (Nr. 4), în care porneşte dela un punct de vedere corect. Mai rămâne de cercetat, cari sunt cele mai potrivite doine din mulţimea pe cari le cunoaşte poporul nostru? Unele din acestea trebuie să aibă valoare generală pentru ţara întreagă, altele numai pentru singuraticele sate. Unele au un substrat istoric şi acestea vor fi bine venite şi din acel punct de vedere că servesc ca bun material de concentraţie, încă un fel de cântare mai trebuie luat în combinaţie, şi anume cântarea religioasă. In poporul nostru trăieşte o grămadă de versuri religioase (»versuri«) cari sunt alcătuiri poporale şi ca text şi ca melodie, chiar şi când ele au fost create in mănăstiri (cari sunt după ’cum se ştie pline de oameni simpli plecaţi de lângă coarnele plugului). Astfel e o întreagă literatură religioasă — populară (adecă plină de cele mai mari eresii!) care se cântă în popor, şi din care s’ar putea face o alegere potrivită şi pe sama şcoalei. Ele ar putea fi aduse în legătură cu istoria biblică, care în felul acesta ar putea fi adâncită şi mai bine prin elemente cari sunt voi în mijlocul poporului însuş. Prin o astfel de alegere s’ar mai săvârşi şi un al doilea lucru bun: alegându-se numai poeziile mai bune, ca text şi ca melodie, s’ar putea arăta cât de fără valoare sunt unele din cele lăsate la o parte, prin ceeace ar dispărea din circulaţie poeziile eretice şi neartistice (ceeace n’ar însemna nici decum o pagubă naţională, căci, pentru studii folklorice, ele ar putea fi fixate şi publicate). Aceste poezii ar putea servi într’o privinţă şi ca puncte de atingere între generaţia de astăzi, şi generaţia mai în vârstă, între cari e o enormă depărtare şi ca credinţă şi ca cultură şi ca idealuri. Ele ar transpune pe copii într’o atmosferă mai senină, ca aceea în care au trăit înaintaşii noştri de pe la începutul secolului trecut până în spre jumătatea lui, când aceste cântece şi au trăit veacul lor de om. Şi în sfârşit, lucrul manual în şcolile de fete. Un nou punct vicios, care e din an în an tot mai vicios, ceea ce zace pe deoparte, în natura noastră uşuratică, iar pe de alta în lipsa unei