Tribuna, noiembrie 1909 (Anul 13, nr. 237-260)

1909-11-01 / nr. 237

Anu! XIII. Arad, Duminecă, 1/14 Noemvre 1900. Nr. 237. A'JOHAMENTUl. -ix a« . 24 Cor. Pa sa jsas. , 13 * Pt a tmi , 2 t Rml ire Dwsluecă P« SB um . 4 Cor. Psstni Momsura ți Ancrisa . . 10 Cor. Pk%r­as ail psntns Ro­­sgBana ţi străinătate pe m 40 trasd. REDACŢIA »I ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 30 INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţumite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se ini­oolază. Telefon pentru oraş §1 comitat 502. Ideea naţională şi canoanele. Atitudinea neobişnuit de retrogradă şi agresivă a episcopului Gherasim Safirin de la Roman faţă de consistorul superior a! bi­sericii din regat a pus lumea în uimire. E în adevăr foarte trist, că atunci când toţi factorii competenţi îşi dau silinţa a crea în cadrele bisericii române ortodoxe din regat întocmiri folositoare, prin cari să-şi poată lua un avânt mai puternic d­e­­voltarea vieţii religioase a poporului întreg, între conducătorii acestei biserici să se afle un arhiereu atât de îndărătnic ca să nu voiască nici­decum a înţelege, că împreju­rările vieţii de azi impun oricărei biserici probleme religioase şi culturale atât de în­semnate, vaste şi unilaterale, încât la în­deplinirea lor trebuie a se angaja obştea întreagă, mireni şi clerici, iar nu numai câţiva arhierei strălucitori, adesea mai mult prin podoabele exte­roare ale odăjdiilor, decât prin ale minţii şi inimii. Motivul, din care a pornit meşteşugită supărare şi afurisenia, puţin cucernică, a preacucernicului Gherasim de la Roman, pare cu totul nesuficient. Prin legea sinodală, creată astă primăvară cu consimţământul tuturor archireilor liminaţi de Regat, se admite şi participarea unui restrâns număr de preoţi de mir, pentru a se sfătui îm­preună cu archiereii în aşa numitul »con­­sistor bisericesc super­or«. 5*535 Mitropolitul primat al României, eruditul Atanasie, care cunoaşte desigur tot atât de bine canoanele ca şi P. S. Gherasim, a co­laborat împreună cu cei mai de seamă ar­­chierei şi membrii ai Sf. Sinod, la legea aceasta, aflând, că ea nu este nici decum îndreptată contra canoanelor, ci numai spre înaintarea bisericii autocefale române, spre ridicarea clerului şi spre folosul poporului. Episcopului Gherasim i­ s’a sugerat însă, pe cât se pare, ideia nenorocită, că dem­nitatea archierească ar suferi o straşnică ştirbire, dacă "în conducerea afacerilor bise­riceşti li­ s’ar îngădui şi preoţilor de mir o modestă, foarte modestă participare. Este, cu adevărat, un anacronism jignitor pentru preoţime, în această ultracanonică judecată a lui Gherasim Safirin. O preoţime luminata şi conştientă de mi­siunea ei ar şti afla mijloacele, prin cari să dea expresiune um­­in­­oasă resentimentului său justificat faţă de acest dispreţ pentru preoţii de mir, dispreţ ce izvoreşte mai cu­rând din trufia şi absolutismul ierarchic, decât dintr’o interp­elare corectă şi creşti­nească a canoanelor. Faţă de asemenea porniri absolutistice, necongruente unui episcop chiemat a cultiva dragostea între fraţi, iar nu a semăna ură şi desbinare în via Domnului, aflam potrivit a cita aici cuvintele unui celebru cunoscător al canoanelor, ale mitropolitului Şaguna, care în cartea sa » Compendiu de dreptul canonic« (ed. II, pg. 89) osândește absolutismul ie­rarchic în următorii termini: BBSBgBSaWMESgW »Vitalitatea din afară a bisericei cu atât mai uşor se poate periclita, cu cât mai mult ne încredinţăm, privind la icoana ex­ternă a bisericei, că ea astăzi înfăţişează o vie neglijată şi o fântână astupată, care nu dă roadă multă faţă cu bunătatea viei şi nu dă apă destulă faţă cu izvorul său bo­gat. Cauza acestui rău este absolutismul transplantat de pe terenul civil pe cel bise­ricesc, care le împiedecă cu o inimă împetrită vitalitatea elementelor organismului bise­ricesc şi le despoaie pe ele de orice acti­vitate*. Cine cunoaşte desvoltarea din trecutul mai recent şi starea de azi a bisericii din regatul României, va afla în aceste înţe­lepte cuvinte ale canonistului Şaguna o mo­tivare cât se poate de adevărată a nemul­­ţămirilor, ce se fac tot mai auzite, cu pri­vire la insuficienţa propagandei religioase şi culturale a preoţimii din Ţară, care în loc de a fi îndemnată şi împintenată la iniţiativă proprie din partea căpeteniilor sale, a fost mai curând desconsiderată, dată ui­tării şi lăsată pradă uneltirilor unor politi­ciani fără scrupul. Când a încercat Cuza să îi traducă şi în biserica din Ţară constituţia, creată de Şaguna pe seama bisericii ardelene la 1864, a întimpinat o înverşunată resistenţă din partea ierarhiei. Un mitropolit a plecat la băi, altul a pretextat, că e bolnav, alţii au evitat în alte chipuri a participa la sinodul, pe care îl declaraseră anticanonic, pe când în mitropolia noastră aceeaş sinodalitate, in­trodusă pe o scară cu mult mai întinsă. — Lucruri necinstite în literatură. — Ca­zuri recente de plagiat. — Plagiatul şi inspiraţia. — Goethe despre originalitate.­­De N­. Chendi. Dacă frumoasa legendă despre raiul celor drepţi şi al sufletelor nepătate ar fi adevărată, e sigur că prea puţini scriitori români ar ajunge în ce­tele serafimilor. Căci în lumea intelectuală, ca şi în cea materială, se săvârşesc multe greşeli, îm­povărătoare de conştiinţă: se minte, se ’nşală şi se fură, dar mai ales se fură. Dacă ar da cineva să răsfoiască toată literatura noastră din trecut şi de astăzi şi să stabilească toate împrumuturile şi inspiraţiile mărturisite, şi nemărturisite ar avea ce munci o vieaţă întreagă. Mai ales cei din trecut pro­cedau cu totul patriarhal şi nu făceau o exagerată deosebire între ceea ce era a lor şi ce luau cu îm­prumutul. Ehei, ce duios sună în graiul lui Bo­­lintineanu : -Sărmană frunză nenorocită, ian spu­ne-mi dragă, unde te duci», - şi totuşi originalul francez e mai sonor şi mai cuprinzător. Şi ce lung este şirul astor­ fel de poezii, făcute astăzi una cu sufletul nostru, dar luate de la străini, fără a o şti şi fără a o spune! Revistele scot la iveală aceste păcate literare. Puţină senzaţie, puţin zgomot, o roşaţă trecă­toare în obrazii vinovatului şi apoi se face tăcere şi opera împrumutată îşi face nesupărată drumul comercial. Judecata opiniei noastre publice este blândă şi iertătoare şi de aceea meseria asta continuă a se practica şi fiecare generaţie de scriitori continuă a-şi avea plagiatorii şi împru­­tătorii săi. In timpul din urmă s’au dat la iveală mai multe plagiate săvârşite de scriitorii noştri. »Ţara Noastră« a făcut în lunile de vară o senzaţională descoperire în socoteala autorului cărţii »Viaţa la ţară«. Revista dlui Rădulescu-Motru ne vorbeşte în numărul din urmă despre tînărul autor de piese dramatice, d. Hertz, care şi-ar fi însuşit subiectul şi sceneria întreagă dintr’o necunoscută lucrare dramatică a dlui Z. Lovinescu. Şi un alt plagiat se zice că a săvârşit zilele acestea d. H. G. Lecca. Acesta a scos adecă, în editura «Bi­­bliotecei pentru toţi « o traducere a romanului »O viaţă« de Maupassant. Dar traducerea lui Lecca, în cele mai multe părţi, n’ar fi decât o transcriere fidelă a aceleiaş opere, tradusă şi tipărită de d. Em. Gârleanu, anul trecut, în editura »Minervei«. Deci lucruri frumoase şi cinstite. Să ne oprim puţin la cazul relevat de «Ţara noastră«, căci e din cele mai caracteristice. Un prozator, considerat de unii şi detestat de alţii, scrie romanul »Viaţa la ţară«, in romanul acesta îi trebuia un personagiu pesimist, pătruns de ideile negre asupra nimicniciei acestei vieţi. Şi cum procedează autorul ? In loc de a face ca pesimismul eroului său să rezulte din faptele lui şi din acţiunea întregului roman, la o carte străină (de un frances numit Bourdeau) scrisă asupra lui Schopenhauer, traduce de acolo o pa­gină şi mai bine şi o pune textual în gura eroului, fără a povesti un cuvânt măcar despre provenienţa acelei înalte înţelepciuni. Iar plagia­tul descoperit, ştiţi ce răspunde autorul în nr. 9 al «Convorbirilor Literare» ? »Un roman plagiază — zice d-sa, — atunci când reproduce scene sau caractere din alt ro­man. Iar când pune în gura unui personagiu un aforism filosofic, fie și redat textual ca în ori­ginalul din care e luat, uzează de un drept al său. Romanele moderne sânt scrise pe temeiul acestor preocupări sufleteşti, exprimate une­ori, la autori de mâna întâi în mod aproape doc­trinar.« Autorul plagiatului în chestiune, scriind acest pasagiu, este înainte de toate în mare rătăcire, numind plagiatul d-sale un simplu aforism. Ceea­ ce a plagiat d-sa şi ceea­ ce s’a pus în »Ţara noa­stră« pe două coloane, nu este un singur afo­rism, ci o serie lungă de reflexiuni, luate textual din prefaţa unei cărţi asupra lui Schopenhauer. Inţălegem să citezi un aforism celebru, datorit unui autor cunoscut, dar când împrumuţi pagini de-a gata din autori necunoscuţi şi din cărţi pu­ţin celebre, nu mai poate fi vorbă decât de un veritabil plagiat intenţionat. Asupra acestui punct nu mai încape discuţie. Căci dacă am admite punc­tul d-sale de vedere, autorul cu pricina n’ar avea decât să ia un număr mai mare de autori stăini, să compileze din fie­care câte o pagină şi să-şi »creieze« ast­fel o operă originală. Şi te pome­neşti că e în stare s’o facă. Nu. Fie-că ai reprodus ca ale tale, scene sau caractere, fie-că ai mistificat publicul reproducând, supt eticheta ta, gânduri tipărite de alţii, tot pla­giat ai săvârşit. Vorbind însă despre plagiat, sântem datori să ne facem o rezervă. Ar fi trist ca din diferitele

Next