Tribuna, iulie 1910 (Anul 14, nr. 136-161)

1910-07-24 / nr. 155

Anul dm Arad, Sâmbătă, 6 August n. (24 Iulie v.) 19101 Nr. 155. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Deik Ferencz­nteza 20. INSERŢIUNILE ie primesc la adminli­­traţie. Multumire publice şl Loc tf«M­ichli costă fiecare şir 20 N­. Manscripte nu te îna­poiază. Telefon pentru oraş şl comb­at S02. ABONAMENTUL Ea nn an . 28 Cor. Ea nn m­mn. . 14 * Ea o luni . 2­ 40­­ Nrul de Dumineci pe nn an . 5 Cor. Pentru Rom&nia şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Wilhelm II în România. La curtea din Sinaia — pe lângă toată desminţirea lui »N. F. Presse« — precum aflăm se fac pregătiri pentru o nouă vizită împărătească. Suveranul puternicei împărăţii germane, împăratul Wilhelm II va vizita în toamnă familia regală română. Vizita nu se va mărgini însă numai la acest caracter de intimitate familiară. Ea va privi şi ţara şi poporul românesc, ceea ce se va învedera ostentativ din cadrele exterioare în cari se va petrece. împăratul va merge să asiste la manevrele de toamnă ale oştirii române, cari se vor desfăşura în Moldova, teatrul glorios al luptelor lui Ştefan cel Mare. • împăratul va avea prin urmare prilej să cunoască de visu forţele şi valoarea popo­rului românesc. Wilhelm II se ştie este o fire receptivă, impresionistă. Ne aducem a­­minte când acum vre­o zece ani fu în Bu­dapesta şi ţinu acel faimos discurs din pa­latul regal din Buda, cu care îi ameţise pe unguri. Nu se poate spune că împăratul cău­tase în mod calculat acele cuvinte, iar pen­tru a putea fi socotite drept o operă a di­plomaţiei, erau de un prea mare avânt po­etic Nu, în cuvintele împăratului vibra o convingere a sa adâncă şi acea notă de spontaneitate care-l caracterizează pe împă­rat. El ne dedea mai curând proba cea mai sigură despre importanţa exagerată ce i­ se da elementului unguresc în acea luptă mare, istorică şi cu sorţi de isbândă din ce în ce mai nehotărîţi, de la răsăritul Europei. * Căci de aceasta este vorba. Cel mai mare interes ce politiceşte leagă cu deosebire Europa Centrală de noi, este rolul mare şi istoric, ce­­ îndeplinim prin aşezarea noa­stră geografică care ni-a h­uit între semin­ţiile slave, ca un obstacol permanent pen­tru unirea lor şi înstăpânirea asupra întreg orientului european. Acelaş interes o leagă însă şi de Unguri, cari împreună cu noi sântem singurele popoare neslave şi înde­plinim laolaltă această mare misiune isto­rică. In punctul acesta se întâlnesc intere­sele noastre comune cu Ungurii, dar ciudat, tot din acest punct pornesc şi liniile de separare. Politica ungurească a căutat tot­deauna să exploateze acest interes al Eu­ropei, solicitând şi obţinându-i adesea spri­jinul în urmărirea statului naţional ungu­resc care era trimbiţat de o necesitate euro­peană, la umbra căruia chiar mica Româ­nie şi-ar vedea mai bine garantată existenţa. In lumina acestei sofisterii putem găsi şi înţelesul cuvintelor contelui Tisza, care ne spunea în discursul său de împăciuire că pentru a servi interesele statului român, Românii din Ungarie trebuie să se facă unguri.­­­rea puterilor interesate, grupate în cunos­cuta Triplă­ Alianţă, în fruntea cărora stă, ca putere şi însemnătate, puternicul impe­riu german. Vizita împăratului Wilhelm, care se duce în Moldova să vadă desfăşu­rarea forţelor României, are deci o deose­bită însemnătate politică. Ea are învederat aerul unei demonstraţii împotriva nouilor mişcări slave din timpul din urmă. Dar împăratul va avea şi ocazie a se convinge de fapt de rostul şi însem­nătatea nu numai a statului românesc in­dependent, ci a elementului românesc în genere pentru politica Triplei­ Alianţe. Su­veranul va găsi în acest orient masa com­pactă de 12 milioane a unui neam, strâns unit prin comunitatea de sânge şi unitatea de cultură, ale cărui forţe cumpănesc de­sigur mai mult decât forţele exagerate ale ungu­rilor. Se va convinge că românii împlinesc cu bravură acel rol, pe care li l-a încredinţat istoria, dar că nici nevoie nu e şi nici nu primesc ei să fie epitropisiţi de unguri, cari vin cu o parte de forţe mult mai neînsem­nată în această luptă decât românii, împărţiţi de soartă, în două state, sub două sceptre, cari însă merg spre aceiaş menire univer­sală, ei îşi vor împlini cu credinţă şi cu vitejie rolul lor greu, dar onorific, însă dânşii trebuie să se simtă asiguraţi în inte­resele lor naţionale, pentru a avea la rân­dul lor şi ei credinţă şi încredere în since­ritatea Triplei­ Alianţe. Şi aci, în actuala stare de lucruri, intervin acum motivele externe ale necesităţii impe-rialluca luă o batistă şi-şi înfăşură gâtul; apoi începu să fumeze. Corabia sguduită de valuri şi împinsă de vân­tul contrariu, fugea mereu spre răsărit. Urletul mărei Ie acoperea glasurile. Din când în când, câte o undă se spărgea pe punte cu un sgomot surd. Spre seară furtuna se potoli şi luna ieşi din mare ca de foc. Dar încetând vântul corabia rămase aproape nemişcată, cu pânzele des­­umflate. Doar din când In când trecea câte o adiere, In treacăt, Gialluca se văita de durere. Ne mai fiind ocu­paţi cu manevra, tovarăşii începură să se îngri­­jască de durerea, lui fiecare spunea un alt leac. Ciru, care era cel mai în vârstă, îl sfătui să facă o cataplasmă cu miere şi cu făină. Dânsul avea o slabă ideie de medicină, pentru că nevasta lui, în sat la ei, dădea leacuri şi vindeca cu farmece şi cu buruieni. Dar nu aveau nici miere, nici făină. Atunci Ciru luă o ceapă şi un pumn de griu: a pisat grâul, a tăiat ceapa mărunt, şi a făcut cataplasma. Când i-o puse la gât, Gialluca simţi cum îi creşte durerea. După un ceas o scoase şi o aruncă în mare, cuprins de o nelinişte şi de năcaz. Ca să nu se mai gândească, se puse la cârmă şi stătu acolo multă vreme. începuse vântul şi velele palpitau vesele. In noaptea limpede o insulă care trebuie să fi fost Pelagosa, apăru în depărtare ca un nor pus pe apă. A doua zi dimineața Ciru vru să vază cum ii este. Umflătura se întinsese, cuprinzând o Doctor de mare. De Gabriele D’Annunzio. Pe Inserat Trinita porni din Dalmazia, încăr­cată cu grâu. Pluti liniştit in lungul fluviului, printre bărcile din Ortona, ancorate In şir, pe când pe maluri se aprindeau focuri, iar marinarii întorşi la ţărm cântau. După ce a trecut binişor gurile fluviului, a ieşit In mare. Timpul era bun. Pe cerul acela de Octomvrie şi aproape de apă, luna stăea ca o lampă roşie, înapoi munţii şi colinele păreau femei culcate­; pe sus gâşte sălbatice, treceau fără strigăte şi piereau. Cei ş­ase oameni, împreună cu băiatul, la în­ceput manevrară toţi la fel, ca să prinzi vântul. Pe urmă, când velele colorate roşu şi văpsite cu chipuri grosolane se umflară, cei şease se aşe­zară jos şi începură să fumeze liniştit. Băiatul, călare pe un lemn la proră, începu să căute un cântec din satul lui. Zise Talamonte cel mare scuipând în apă şi băgându-şi iar pipa in gură. — O să se schmbe vremea. Toţi se uitară spre larg, şi nu ziseră nimic: erau marinari voinici şi hârsiţi in greutăţile mă­rii. De multe ori navigaseră la insulele dalmate, şi la Zara, la Trieste, la Spalato, astfel că cunoş­teau drumul. Câţiva dintre ei îşi aduceau aminte cu drag de vinul de Dignano, care miroase a trandafiri, şi de fructele insulelor. Comandă corabia Ferrante la Selvl. Cei doi fraţi Talamonte, Ciro, Massacese şi Gialluca for­Anexarea Bosniei-Herţegovinei a dat un impuls, poate chiar prematur, pentru pregă­tirea politicei ruseşti, mişcărilor propagan­dei slave. Drept efect ele au provocat în­­tr’o măsură mai mare atenţia şi îngrijora­tormau echipagiul, toţi din Pescara. Pe băiat îl chema Nazareno. Fiind lună plină, mai întârziată pe punte. Ma­rea era presărată de bărci cari pescuiau. Din când în când, câte o pereche de bărci trecea pe lângă corabie şi marinarii schimbau vorbe între ei prietenește. Se părea că pescuitul mergea bine. După ce bărcile se depărtară iar marea ră­mase pustie, Ferrante şi frații Talamonte se sco­­borîră sub covertă ca să se odihnească. Massa­cese și Gialluca, după ce isprăviră de fumat se coborîră și ei. Ciru rămase de gardă. înainte de a se coborî, Gialluca zise tovarășu­lui său, arătându i gâtul: — Ian vezi ce am aici. Massacese se uită și zise: — O bubiţă, nu e nimic. Era o pată mică roşie, ca o muşcătură de pu­rece, şi în mijloc un punct negru. Gialluca adăugă: — Mă doare. In timpul nopței se schimbă vântul și marea începu să se miște. Corabia începu să joace pe unde, împinsă spre răsărit, pierzând drumul. Gialluca manevrând, se văeta de durere ori de câte ori făcea vre­o mișcare mai bruscă cu capul. Ferrante La Ser­vi îl întrebă: — Ce el este ? La lumina zorilor Gialluca îi arată unde îl du­rea. Roșata crescuse, iar în mijloc se făcuse o umflătură mititică. Ferrante după ce s’a uitat, zise și el: — O bubiță, nu e nimic.

Next