Tribuna, iulie 1910 (Anul 14, nr. 136-161)
1910-07-24 / nr. 155
Anul dm Arad, Sâmbătă, 6 August n. (24 Iulie v.) 19101 Nr. 155. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Deik Ferencznteza 20. INSERŢIUNILE ie primesc la adminlitraţie. Multumire publice şl Loc tf«Michli costă fiecare şir 20 N. Manscripte nu te înapoiază. Telefon pentru oraş şl combat S02. ABONAMENTUL Ea nn an . 28 Cor. Ea nn mmn. . 14 * Ea o luni . 2 40 Nrul de Dumineci pe nn an . 5 Cor. Pentru Rom&nia şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Wilhelm II în România. La curtea din Sinaia — pe lângă toată desminţirea lui »N. F. Presse« — precum aflăm se fac pregătiri pentru o nouă vizită împărătească. Suveranul puternicei împărăţii germane, împăratul Wilhelm II va vizita în toamnă familia regală română. Vizita nu se va mărgini însă numai la acest caracter de intimitate familiară. Ea va privi şi ţara şi poporul românesc, ceea ce se va învedera ostentativ din cadrele exterioare în cari se va petrece. împăratul va merge să asiste la manevrele de toamnă ale oştirii române, cari se vor desfăşura în Moldova, teatrul glorios al luptelor lui Ştefan cel Mare. • împăratul va avea prin urmare prilej să cunoască de visu forţele şi valoarea poporului românesc. Wilhelm II se ştie este o fire receptivă, impresionistă. Ne aducem aminte când acum vreo zece ani fu în Budapesta şi ţinu acel faimos discurs din palatul regal din Buda, cu care îi ameţise pe unguri. Nu se poate spune că împăratul căutase în mod calculat acele cuvinte, iar pentru a putea fi socotite drept o operă a diplomaţiei, erau de un prea mare avânt poetic Nu, în cuvintele împăratului vibra o convingere a sa adâncă şi acea notă de spontaneitate care-l caracterizează pe împărat. El ne dedea mai curând proba cea mai sigură despre importanţa exagerată ce i se da elementului unguresc în acea luptă mare, istorică şi cu sorţi de isbândă din ce în ce mai nehotărîţi, de la răsăritul Europei. * Căci de aceasta este vorba. Cel mai mare interes ce politiceşte leagă cu deosebire Europa Centrală de noi, este rolul mare şi istoric, ce îndeplinim prin aşezarea noastră geografică care ni-a huit între seminţiile slave, ca un obstacol permanent pentru unirea lor şi înstăpânirea asupra întreg orientului european. Acelaş interes o leagă însă şi de Unguri, cari împreună cu noi sântem singurele popoare neslave şi îndeplinim laolaltă această mare misiune istorică. In punctul acesta se întâlnesc interesele noastre comune cu Ungurii, dar ciudat, tot din acest punct pornesc şi liniile de separare. Politica ungurească a căutat totdeauna să exploateze acest interes al Europei, solicitând şi obţinându-i adesea sprijinul în urmărirea statului naţional unguresc care era trimbiţat de o necesitate europeană, la umbra căruia chiar mica Românie şi-ar vedea mai bine garantată existenţa. In lumina acestei sofisterii putem găsi şi înţelesul cuvintelor contelui Tisza, care ne spunea în discursul său de împăciuire că pentru a servi interesele statului român, Românii din Ungarie trebuie să se facă unguri.rea puterilor interesate, grupate în cunoscuta Triplă Alianţă, în fruntea cărora stă, ca putere şi însemnătate, puternicul imperiu german. Vizita împăratului Wilhelm, care se duce în Moldova să vadă desfăşurarea forţelor României, are deci o deosebită însemnătate politică. Ea are învederat aerul unei demonstraţii împotriva nouilor mişcări slave din timpul din urmă. Dar împăratul va avea şi ocazie a se convinge de fapt de rostul şi însemnătatea nu numai a statului românesc independent, ci a elementului românesc în genere pentru politica Triplei Alianţe. Suveranul va găsi în acest orient masa compactă de 12 milioane a unui neam, strâns unit prin comunitatea de sânge şi unitatea de cultură, ale cărui forţe cumpănesc desigur mai mult decât forţele exagerate ale ungurilor. Se va convinge că românii împlinesc cu bravură acel rol, pe care li l-a încredinţat istoria, dar că nici nevoie nu e şi nici nu primesc ei să fie epitropisiţi de unguri, cari vin cu o parte de forţe mult mai neînsemnată în această luptă decât românii, împărţiţi de soartă, în două state, sub două sceptre, cari însă merg spre aceiaş menire universală, ei îşi vor împlini cu credinţă şi cu vitejie rolul lor greu, dar onorific, însă dânşii trebuie să se simtă asiguraţi în interesele lor naţionale, pentru a avea la rândul lor şi ei credinţă şi încredere în sinceritatea Triplei Alianţe. Şi aci, în actuala stare de lucruri, intervin acum motivele externe ale necesităţii impe-rialluca luă o batistă şi-şi înfăşură gâtul; apoi începu să fumeze. Corabia sguduită de valuri şi împinsă de vântul contrariu, fugea mereu spre răsărit. Urletul mărei Ie acoperea glasurile. Din când în când, câte o undă se spărgea pe punte cu un sgomot surd. Spre seară furtuna se potoli şi luna ieşi din mare ca de foc. Dar încetând vântul corabia rămase aproape nemişcată, cu pânzele desumflate. Doar din când In când trecea câte o adiere, In treacăt, Gialluca se văita de durere. Ne mai fiind ocupaţi cu manevra, tovarăşii începură să se îngrijască de durerea, lui fiecare spunea un alt leac. Ciru, care era cel mai în vârstă, îl sfătui să facă o cataplasmă cu miere şi cu făină. Dânsul avea o slabă ideie de medicină, pentru că nevasta lui, în sat la ei, dădea leacuri şi vindeca cu farmece şi cu buruieni. Dar nu aveau nici miere, nici făină. Atunci Ciru luă o ceapă şi un pumn de griu: a pisat grâul, a tăiat ceapa mărunt, şi a făcut cataplasma. Când i-o puse la gât, Gialluca simţi cum îi creşte durerea. După un ceas o scoase şi o aruncă în mare, cuprins de o nelinişte şi de năcaz. Ca să nu se mai gândească, se puse la cârmă şi stătu acolo multă vreme. începuse vântul şi velele palpitau vesele. In noaptea limpede o insulă care trebuie să fi fost Pelagosa, apăru în depărtare ca un nor pus pe apă. A doua zi dimineața Ciru vru să vază cum ii este. Umflătura se întinsese, cuprinzând o Doctor de mare. De Gabriele D’Annunzio. Pe Inserat Trinita porni din Dalmazia, încărcată cu grâu. Pluti liniştit in lungul fluviului, printre bărcile din Ortona, ancorate In şir, pe când pe maluri se aprindeau focuri, iar marinarii întorşi la ţărm cântau. După ce a trecut binişor gurile fluviului, a ieşit In mare. Timpul era bun. Pe cerul acela de Octomvrie şi aproape de apă, luna stăea ca o lampă roşie, înapoi munţii şi colinele păreau femei culcate; pe sus gâşte sălbatice, treceau fără strigăte şi piereau. Cei şase oameni, împreună cu băiatul, la început manevrară toţi la fel, ca să prinzi vântul. Pe urmă, când velele colorate roşu şi văpsite cu chipuri grosolane se umflară, cei şease se aşezară jos şi începură să fumeze liniştit. Băiatul, călare pe un lemn la proră, începu să căute un cântec din satul lui. Zise Talamonte cel mare scuipând în apă şi băgându-şi iar pipa in gură. — O să se schmbe vremea. Toţi se uitară spre larg, şi nu ziseră nimic: erau marinari voinici şi hârsiţi in greutăţile mării. De multe ori navigaseră la insulele dalmate, şi la Zara, la Trieste, la Spalato, astfel că cunoşteau drumul. Câţiva dintre ei îşi aduceau aminte cu drag de vinul de Dignano, care miroase a trandafiri, şi de fructele insulelor. Comandă corabia Ferrante la Selvl. Cei doi fraţi Talamonte, Ciro, Massacese şi Gialluca forAnexarea Bosniei-Herţegovinei a dat un impuls, poate chiar prematur, pentru pregătirea politicei ruseşti, mişcărilor propagandei slave. Drept efect ele au provocat într’o măsură mai mare atenţia şi îngrijoratormau echipagiul, toţi din Pescara. Pe băiat îl chema Nazareno. Fiind lună plină, mai întârziată pe punte. Marea era presărată de bărci cari pescuiau. Din când în când, câte o pereche de bărci trecea pe lângă corabie şi marinarii schimbau vorbe între ei prietenește. Se părea că pescuitul mergea bine. După ce bărcile se depărtară iar marea rămase pustie, Ferrante şi frații Talamonte se scoborîră sub covertă ca să se odihnească. Massacese și Gialluca, după ce isprăviră de fumat se coborîră și ei. Ciru rămase de gardă. înainte de a se coborî, Gialluca zise tovarășului său, arătându i gâtul: — Ian vezi ce am aici. Massacese se uită și zise: — O bubiţă, nu e nimic. Era o pată mică roşie, ca o muşcătură de purece, şi în mijloc un punct negru. Gialluca adăugă: — Mă doare. In timpul nopței se schimbă vântul și marea începu să se miște. Corabia începu să joace pe unde, împinsă spre răsărit, pierzând drumul. Gialluca manevrând, se văeta de durere ori de câte ori făcea vreo mișcare mai bruscă cu capul. Ferrante La Servi îl întrebă: — Ce el este ? La lumina zorilor Gialluca îi arată unde îl durea. Roșata crescuse, iar în mijloc se făcuse o umflătură mititică. Ferrante după ce s’a uitat, zise și el: — O bubiță, nu e nimic.