Tribuna, septembrie 1910 (Anul 14, nr. 187-210)
1910-09-02 / nr. 187
Pag. % FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Decăderea poporului rus. — Cu prilejul romanului »Păcatul nostru« de Ivan de Rodionov. — Scriitorul Rus Ivan Rodionov a publicat acum de curând un roman, intitulat »Păcatul nostru«, In care descrie în mod naturalist viața ticăloasă ce o duce poporul rus. Autorul spune în prefaţă că decăderea poporului se atribuie exclusiv numai claselor conducătoare şi de aceea a ales acest titlu pentru romanul sâu. Poporul nu are nici o vină, părăsit şi ignorat cum e, nici nu putea să aibă altă soartă. Degenerarea lui se datorează consumului excesiv de băuturi alcoolice, pe care statul îi înlesneşte pe toate căile. Instinctele distrugătoare ce s’au desvoltat în sufletul acestor oameni, crescuţi în rînd cu animalele au început să se manifesteze in crime şi bătăi de-o sălbăticie ne mai pomenită. A urmat apoi era constituţională. Viaţa poporului a devenit mai liberă umanismul fals şi exagerat importat de către tinerii cari au studiat în străinătate, a fost luat drept o încurajare de fapte rele, astfel că nenorocirea poporului e acum şi mai mare ca mai înainte. Poporul rus nu mai are interes pentru nimic. El nu crede în Dumnezeu, nu munceşte, nu respectă pe nimeni, nu ţ ne la nimic, nici chiar la viaţa sa proprie. Ţăranul bea şi doarme. Când e beat el e in stare să omoare fără scrupule pe cel mai bun prieten al său, sau chir pe vreun membru al familiei sale. Ce i se poate întâmpla? El ştie că pedeapsa nu va fi prea aspră, căci a fost beat când a omorit. Dar chiar dacă pedeapsa ar fi mai aspră, lui totuşi nu i pasă, căci viaţa la închisoare e de preferat faţă de mizeria şi inactivitatea de acasă. Subiectul romanului e următorul: Cinci flăcăi omoară pe un altul în drumul mare, pe când se înapoiau împreună din oraş. Curtea cu juraţi Ii condamnă la câte cinci luni închisoare, care se consideră ca împlinite prin timpul petrecut în prevenţie. Cu toate că subiectul încape Intr’o singură frază, acest roman de aproape 500 pagini totuş captivează dela început până la sfârşit. Te irită te uimeşte, te nelinişteşte, simţi cum ţi se strânge inima de groază, iar la sfârşit ai senziţa că ai trecut prin nişte peripeţii grozave ca viaţa, dar şi măreţe ca viaţa. Autorul, care e extrem de subiectiv, nu pierde nici o ocazie spre a şi spune şi el cuvântul. Şi are multe de spus. După ce descrie cârciuma, în care s’au îmbătat flăcăi, autorul continuă astfel: Se părea că această casă n’a auzit altceva decât înjurături criminale şi cuvinte triviale de ocară, ce le simţi ca nişte lovituri de ciomag, acele înjurături li care se dedă ţăranul rus, lipsit de pudoare şi cultură, când băutura îi transformă în vită. Sutimi de mii din aceste case sânt împrăştiate prin oită, ca un fel de curse ce se întind fiarelor sălbatice, iar poporul nostru drept credincios întră orbeşte în ele. Ţăranii se duc în grupuri bătrâni şi tineri, unii cu soţiile Majestatea Sa jandarmul omoară. Din Făget (com. Caraş-Severin) ni se comunică un nou caz de volnicie jandarme■ rească. Un flăcău român a murit străpuns de baioneta jandarmilor. Iată ce ni se teletrafiază: »De cinci zile decurg aici asenlările. Jandarmeria săvârşeşte cu acest prilej cele mai şi cu copţii lor, jertfindu şi avutul, fericirea, sănătatea şi adeseori chiar şi viaţi pentru acest lichid incolor, iar când ies dela cârciumă, ei răspândesc în schimb brutalitatea şi crima prin sate, prin câmpii şi păduri. N’a rămas in această ţară un singur petic de pământ, care să nu fi fost pângărit de cuvintele de ocară şi nu există copil, al cărui suflet să nu fi fost otrăvit de aceste cuvinte cinice şi josnice. Va veni însă timpul când ţăranul rus va blestema aceste case, căci el se va deştepta şi atunci va vedea, în ce stare a ajuns. După ce tiranii răniţi au fost pansaţi, se încinge o discuţie între medic şi judecătorul de Instrucţie. Acesta din urmă reprezintă tipul criminalismului modern plin de un urmnism fals, care-l îndeamnă să facă Instrucţia totdeauna în favoarea inculpaţilor. Medicul Insă cunoaşte urmările judecătorului. — Aţi putea să-mi spuneţi, zice medicul, pentru ce căutaţi să amelioraţi cu orice preţ pedepsele asasinilor, bătăuşilor şi beţivilor? Cred că nu mai încape nici o îndoială că legea trebuie să apere oamenii cinstiţi şi paşnici împotriva ucigaşilor şi beţivilor. La noi însă lucrurile se petrec altfel: Justiţia apără interesele criminalilor, iar nu ale cetăţenilor paşnici. Justiţia contribuie la înmulţirea crimelor, dacă procedează cu atâta blândeţe faţă de răufăcători. — După părerea dv., răspunde judecătorul, toţi judecătorii ar trebui să fie daţi judecăţii pentru complicitate şi instigaţie. — Nu, dar pretind si se conformeze leg lor şi să’şi modifice concepţiile relativ la atribuţiu ^ Această explicare, dată da autoritatea noastră bisericească, a fost desigur necesară şi folositoare. Poporul se va îndemna mai bucuros să jertfească pentru şcoală, dacă ştie, că jertfeşte numai atâta timp, cât rămâne şcoala subt stăpânirea bisericei, adecă a poporului însuş. Asuprirea confesională şi tendinţele de prosemitism catolic, ne au dat în veacul al XVlII-lea cele dintâi şcoale româneşti ortodoxe, mai de seamă. Asuprirea naţională din al XIX lea veac le-a sporit şi întărit. Prin un joc al sorţii, cum se întâmplă de multe ori în viaţa popoarelor şi în desvoltarea instituţiilor, n’ar fi chiar imposibil, ca tocmai măsurile primejdioase, îndreptate astăzi asupra şcoalelor noastre, în loc de a produce pustiirea aşteptată şi temuta, să aibă efectul contrar: înflorirea şcoalelor româneşti pin stăruinţele înteţite ale conducătorilor, chemaţi a sufla în ele duh dătător de viaţă, şi prin jertfele mântuitoare ale poporului, care luptând pentru şcoala sa, luptă ca să lumineze şi să păstreze, în toată curăţenia sa neatinsă, stfletul neamului. Aceasta se va întâmpla numai dar toţi Românii, de la vlădică până la opincă, vor fi pătrunşi de adevărul, că numai prin şcoala românească şi prin o conştientă educaţie naţională a merimii se poate asigura viitorul unui popor, şi dacă nu vor înceta un singur moment a apăra cu toată bărbăţia ceea ce au creiat înaintaşii cu preţul atâtor lupte şi jertfe. Iar o altă condiţie tot atât de însemnată este: să avem în toate şcoalele, câte vor mai rămânea ale noastre, învăţători vrednici şi însufleţiţi, cari să nu fie cu gândul veşnic la bani şi numai la bani, împlinindu-şi slujba numai în silă ca nişte năimiţi şi mercenari. Ci să fie capabili de o adevărată apostolie, în sens educativ şi moral. Pe lângă o bună pregătire pedagogică, să aibă şi tăria caracterului naţional, bărbătesc şi neşovăitor. Adevărat, că situaţia învăţătorilor noştri nu va fi din cele mai uşoare, după cum n’a fost nici în trecut. Prin impunerea, într’o măsură atât de exagerată a l mbei ungureşti, ei sânt de acum înainte condamnaţi a săvârşi, în mare parte, o muncă de Sisifus. Nenumărate piedici şi dficultăţi vor avea să întimpine, nu numai între păreţii şcolii, ci şi în afară de zidurile ei, unde orice cuvânt, orice mişcare unde întreagă atitudinea lor rămâne la discreţia unor oameni, cu desăvârşire străini de preocupaţiuni şcolare şi pedagogice şi aplicaţi a manifesta, în cele mai multe cazuri, porniri duşmănoase faţă de dânşii. Amestecul acestui soiu de oameni în afacerile şcolare sau extraşcolale ale învăţătorilor a avut totdeauna urmări dezastroase. De secoli şi milenii se străduesc adevăraţii bărbaţi de şcoală ,să afle mijloacele ce mai potrivite, prin cari s’ar putea facilita munca dăscălească, să deschidă calea cea mai corăspunzătoare legilor naturale, pentruca încordările uriaşe, câte se fac pe terenul învăţămânului popular, să nu rămână fără rezultat. Atâtea sisteme pedagogice au fost înlocuite, în cursul timpului, cu altele mai bune, care la rândul lor au trecut şi ele în domeniul istoriei, dacă elementele lor, n’au fost toate în cea mai deplină consonanţă cu legile vieţii. Din întreagă evoluţia pedagogiei rezultă, că tendinţa ei principală a fost să pătrundă cât mai intensiv firea vieţii oamenilor singuratici, cum şi aceea a vieţii popoarelor. Psihologia individuală şi etnopsihologia trebuie să stea la baza oricărui sistem pedagogic raţional, a cărui aplicare nu va să rămână o simplă încercare zadarnică şi infructuoasă. Atât viaţa individuală, cât şi cea naţională îşi au legile lor fireşti statornice, pe care nu le poate schimba nici o cârmuire pământeană cu tot loghionul ei de legiuiri vremelnice şi adesea nelegiuite... Numai o politică de imprudenţă şi neghiobie patentă, poate să nesocotească aceste adevăruri, îndărătnic induse în tot chipul a recunoaşte, ceea ce a spus de mult şi cu atâta dreptate vestitul pedagog Comenius, că, ea pretinde să instruezi pe copil mai întâi într’o limbă străină, e tocmai ca şi cum ai voi să-l înveţi a călări, înainte de ce ar şti să umble«. Şcoala poporală, mai ales, nu e permis niciri a o preface într’o institute de asemenea încercări absurde. Ca o instituţie de educaţie, ce este, ea trebuie să aibă cu totul altă menire: aceea de a continua opera de educaţie, începută în familie şi de a aşterne întrucâtva temelia cunoştinţelor indispensabile în lupta vieţii. Nici una dintre aceste misiuni nu o va putea încă îndeplini decât ţinând seamă de legile firii, de starea sufletească a copiilor, deci şi de limba, a cărei cunoştinţă ei o aduc cu sire de acasă, din sînul familiei lor. Pusă în slujba unor tendinţe potrivnice legilor fireşti, şcoala poporală nu mai poate fi privită ca un institut de cultură şi educaţie, ci ca un instrument al fluctuaţilor politice, ca un laborator de experimente periculoase şi ca un loc de dresură dobitocească, de tâmpire a minţii şi de strivire a inimii.... Dar să nădăjduim, că orice făptuire a politicanilor, — obişnuit, în trufia lor, a se crede atotputernici şi atotştiutori, — fiind îndreptată împotriva legilor vieţii sufleteşti a unuia sau a mai multor popoare, deci împotriva legilor firii, — va rămânea o clădire șubredă, un simulacru cu temeliile în valurile apelor călătoare... Și, ce e val, ca valul trece /« »ÎRÎJUN« _ 15 Septemvre n. lO1D