Tribuna, octombrie 1910 (Anul 14, nr. 211-234)
1910-10-02 / nr. 211
Anul XIV. Arad Sâmbătă, 2|15 octomvre 1910 Nr. 211. 4SOI4AftSSNTOt Pa m na 28 Co« Bq jam. . 14 « o mnoa . 2 40 * Ural de Duminecă ps un an , & Cor. Pentru România ti America . . 10 Cor. Ural de zi pentru România ti străinătate pe an 40 franci. BIDACfiA fi ADMINISTRA?» Deak Pereaes-st®* 2$, INSERTIUNILH te primesc la adznlnis* frăţie. Maljcmate publice ţl Loc Ca. ■caii costă fiecare şir 20 IU, Manuscripte nu sa las» poiază. Telefon pentru ora? fl comitat 502, ATIZ! Am început deja expediarea chitanţelor de abonament. Rugăm abonaţii noştri cari până acum nu ni-au trimis abonamentul, să binevoiască a răscumpăra chitanţele ce li se vor prezintă. Adm. »Tribunei«. Expozeul ministrului de externe Potrivit personalităţii sale, rigidă şi atât de puţin simpatizată în lumea diplomatică, expozeul ce a rostit ieri contele Aehrenthal în faţa subcomisiunilor delegaţionale a fost cât se poate de incolor şi calp. I au fost de ajuns douăzeci de minute pentru a sfârşi, în câteva linii vagi, nesintetice şi prinse fără dibăcie, cu istoria extraordinar de bogată în evenimente diplomatice a celor doi ani din urmă. Nimic din frământările mari ce au pricinuit în opinia publică europeană aceste evenimente nu se repercută în clişeele uzate ale expozeului de ieri şi nici o indicaţiune clară şi preciză nu i se dă opiniei publice a monarhiei asupra nouilor formaţiuni ce se anunţă în constelaţia politică a Europei. Perspectiva neguroasă a excelentelor relaţiuni cu statele europene şi profeţiile emfatice de pace nu au avut nici când şi cu atât mai puţin astazi, darul de a rătăci opinia publică ce nu e tocmai încântată de situaţia monarhiei. Căci evenimentele din cei doi ani din urmă departe de a fi consolidat situaţia monarhiei, au sporit numai stările nefireşti şi au creiat germeni de noui şi grave primejdii în evoluţia acestui imperiu sfăşat de atâtea nedreptăţi. Anexarea Bosniei a statornicit elemente noui în hărţuiala naţionalistă ce sguduie clădirea imperiului, a săpat o ură de moarte şi un neînvins dor de răzbunare în sufletul poporului sârbesc, a jignit adânc interesele Italiei şi a înteţit şi mai mult duşmănia puterilor în luptă pentru debuşeuri economice în Balcani. Cu tot caracterul neobişnuit de efuziv al întrevederilor dintre cancelarii întreitei alianţe şi în ciuda armoniei mai intime chiar decât înainte ce a remarcat contele Aehrenthal în intenţiile celor trei puteri, iredenta italiană aţâţă mereu antipatia pentru Austria şi leznea celebră «Drang nach Osten» va indica şi mai departe cursul general al politicei imperiului german. Căci adevărul e tocmai contrarul tabloului ce a zugrăvit nobilul ministru de externe. In jurul monarhiei habsburgice golul creşte mereu, şi ea ajunge din ce în ce mai izolată. Interesele ei mari resimt nu numai duşmăniile ce a provocat însăşi, ci şi duşmăniile îndreptate contra aliatei ei ocrotitoare, contra Germaniei — şi în lupta pentru cucerirea economică a globului interesele ei sânt aservite şi subordonate intereselor acestei aliate prea credincioasă. Desigur, supus de sentimentul acestei izolări a monarhiei, şi-a încheiat contele Aehrenthal atât de semnificativ expozeul, citând cuvintele lui Guizot, că «veşnica sforţare pentru obţinerea unui succes, totdeauna nedeplin şi lipsit de siguranţă, trebuie încercată zilnic de nou, — căci aşa e viaţa». Da, aşa e viaţa, — ea desmte pe diplomaţi şi distruge planurile lor, dacă acestea nu sânt inspirate de înţelegerea realităţii. Şi contele Aehrenthal pare a fi înţeles foarte puţin stările reale din Europa şi era cât pe pe cât să pricinuiască un dezastru fatal monarhiei, prin nedibăcia ce a arătat forţând anexiunea între împrejurări diplomatice foarte nelămurite şi foarte primejdioase. Dezastrul a fost înconjurat, graţie numai forţei armate a triplei alianţe şi înţelepciunea unui regat, meritele căruia au fost trecute supt tăcere în expozeul nobilului cancelar al monarhiei. Pentru viitor contele Aehrenthal, îndeletnicindu-se şi mai departe cu lectura marilor diplomaţi ai Europei, nu va scăpa din vedere statul, devenit celebru prin simplitatea lui, al lordului Salisbury, că orice acţiune diplomatică reclamă situaţii clare pentru cel ce-o întreprinde, atât în lăuntru cât şi în afară. Graţie acestei înţelepciuni, uşor de asimilat, diplomaţia engleză a putut să învingă chiar şi enormele anevoinţe ale războiului cu Burii. Şi în străduinţele sale desinteresate de-a spori prestigiul şi puterea monarhiei, principiul care singur poate să-i garanteze succesul, e bunăstarea şi fericirea popoarelor ce o alcătuiesc. Numai după ce toate popoarele monarhiei vor fi înzestrate cu drepturile unei neîmpiedecate desvoltări naţionale, va începe adevăratul proces de consolidare ţine edificii moderne. Străzi nici nu sânt. Aici sântem de acord. E o întortochlare tot planul lui. Eu te întreb de societatea noastră românească de aici. Aurel Marc: E tot aşa de nemodernă şi întortochiată, prietene, ca şi zidirile şi străzile. Aici stăm departe de o cultură adevărată. De patru luni vegetez şi eu pe aici. Fac studii psihologice, cu asta-mi mai trec vremea. Trebuia să-mi cer o informaţie, înainte de a mă decide să cer postul de azi. Vâ spun drept, dragii mei, că într’o aşa societate mă înăbuş. Şi cred, trebuie să se înăbuşe orice intelectual. Prietenul N. (cătră întâiul prieten): N’ai putut tăcea? Iată în sfârşit o judecată, o judecată sănătoasă spusă de un competent, cum rari avem. Acum înghite-o! (râde şi beg). Prietenul ! (cu seriozitate): Iubite die Marc! Aşa cred că poţi acuza orice societate. Nu vei afla nicăiri armonie deplină, nu vei afla la toţi îndeletniciri culturale. Ştim noi pe cine visezi. Dar dintr’un caz, nu poţi face o judecată generală. Aurel Marc (liniştit.): Nu, într’adevăr. Dar numai sub o condiţie: Dacă acel caz e unic, e izolat, dacă ceilalţi din societate nu-l urmează, sau cel puţin nu e sub papucul celui care formează cazul izolat. (Inflăcărânduse) Dar pentru Dumnezeu, mă mir de D-ta, om inteligent, cum, trăind atâţia ani aici, nu vezi că întreaga societate joacă după cântecul domnului care formează cazul izolat ? Prietenul ! (jignit): Ba să mă ierţi... FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Cântec. Scutur suflete de ieri Floarea îndrăgostirii — Suflete, nu-i pentru noi Zîmbetul iubirii. Ca o rază ne-a sclipit Blând şi de departe, — Şi s’a stins, şi ne a lăsat Lacrime drept parte. Port azi suflete de ieri Crucea resemnării... Suflete, de ce mai plângi In amurgul sălii? V. Loichiţa. Statornicia convingerilor. — Două scene — cu o mică întrerupere. — Scena I. Scena se petrece într’o berărie din oraş. E prezent dl Aurel Marc, funcţionar la un institut romînesc. Om la jumătatea etăţii, cu statura dreaptă, cu mustaţa tunsă, c’o frunte destul de luminoasă. Ochii lui arată inteligentă, şi în colţul gurii, unde i se strecoară zîmbetul fin de pe buze, are o rezervă pe care prietenii n’o pot încă înţelege. Aurel Marc e numai de vr’o patru luni în oraş. Dar orăşenii i au cunoscut de mai ’nainte. Unii din văzute, alţii din auzite, şi iarăşi o seamă din cetit. Pentru că dumnealui ia parte la adunări, vorbeşte, şi scrie şi la gazetă. Se prezintă totdeauna elegant, la adunări vorbeşte însufleţit, în gazete scrie clar. Orăşenii l-au primit cu bucurie, cu braţele deschise. Putea, pîn’acum să aibă prieteni, — fraţi de cruce — o mulţime. Toată lumea cerca să se apropie de dînsul. Dar’ după cum în colţul gurii are dlui o rezervă, aşa se părea că are una şi în suflet. Se apropiau deci de dînsul cu sfială, şi rar cutezau să-l întrebe ceva mai deosebit. Dar’ acum numărul păharelor cu bere s’au cam sporit, şi rezervele prietenilor au început să cadă. Prietenul I. (golind paharul): Am tot voit, die Marc să vă întreb cum vă place oraşul nostru. Ştii, dta ai un sporit de observaţie, o judecată mai largă. Aurel Marc: Prost, dragul meu. Nu fie cu supărare, dar un oraş mai prost n’am văzut în viaţa mea. Prietenul I. (atins): Nu te întreb de clădirea oraşului. Asta o recunosc şi eu. Sânt foarte pu