Tribuna, noiembrie 1911 (Anul 15, nr. 239-262)
1911-11-01 / nr. 239
nele, ci le ascunde numai. In afară de motive de politică militară, includerea Regatului român în tripla alianţă a avut ca motiv principal tot aceste consideraţii. Opinia publică şi guvernele României nu-şi vor putea mlanifesta cu atâta libertate simpatiile pentru suferinţele Românilor din Ungaria, cari sunt în acelaş timp cetăţenii unui stat aliat. Până la un loc, politica aceasta a monarhiei noastre este justificată, dar, în anumite împrejurări, poate să fie fatală. Tratatele de alianţă au numai valoarea teoretică şi-şi exercită influenţa numai în timp de pace. Se pot, însă, naşte conflicte mari să deslănţuie curente atât de puternice încât să înfrîngă toate „rezoanele de stat”. Singura politică cuminte într’un stat poliglot, cum este şi monarhia noastră, este satifacerea nevoilor culturale şi economice (căci la atât se reduce în cele din urmă orice politică a tuturor popoarelor în măsură dreaptă. Mulţumirea cetăţenilor într un stat poliglot este o pavăză mult mai puternică şi trainică, decât toate tratatele de alianţă determinate de „înalte rezoane de stat”. O politică externă sănătoasă care vrea să asigure pacea pentru vremi îndelungate trebuie, deci, să se întemeieze pe acest prinipiu. Ranele trebuie vindecate, nu tăinuite şi ascunse. Alianță austro-bulgară. Ziarul „Avanti” din Milano publică o corespondenţă din Sofia în care se spune că în Bulgaria începe să prindă teren un nou curent, care cere alianţă cu Austria, sub motivul că ambele ţări au interese comune. Scopul acestei alianţe este ca Bulgaria să capete libertatea de acţiune, deoarece, deşi România e legată printr’o convenţie cu Turcia ca să intre în Bulgaria dacă aceasta ar ataca imperiul turcesc, România totuşiar rămânea liniştită dacă i-ar cere Austria. Pentru a obţine o alianţă cu Austria, zisul curent bulgar cere sacrificarea Serbiei, tolerînd Livia (cu patimă). Minţeşti, nu şti nimic, nici lumea nu ştie, pentru că o singură scrisoare mi-ta trimes. Dacă-ţi voiu spune că, fără voia mea, nu vei crede. Insă fiindcă tu ai fi în stare să-ţi baţi joc de mine, de sufletul meu toată viaţa, iată îţi spun: mi-e simpatic. Cornel (ironic): Am ştiut. Cărei femei tinere nu-i simpatic un mândru slujitor a lui Marte ? Livia (cu dispreţ): Vai cât eşti de laş Cornel! Cum te-am putut eu cunoaşte aşa de puţin ? Cuvintele tale, scrisorile tale, toate au fost mincinoase. Cornel (cu răutate): Aşa-i, dragă doamnă, se vede că aşa ne-a fost scris să ne înşelăm unii pe alţii. Dar te rog, grăbeşte, avem să întârziem de bal. L iva. Acum după ce ne cunoaştem, ce am şi, căuta la bal amândoi. (Tristă, cu hotărîre). Eu te-am iubit Cornel, te-am iubit din tot sufletu meu. Eu n’am minţit. Dar tu fără, să şti fără să vrei, ţi-ai luat o sarcină prea grea în viaţă. Ţi-a părut rău îndată. Eu te-am înţeles şi te-am dispreţuit. Pentru că tu erai bărbat Cornel, şi nu trebuia să mă iai dacă te ştiai legat de cafenele şi şah! Mai ales nu trebuia să mai iai, ştiindu-mă săracă. Tu iai simţit îndată cât sunt de costisitoare toaletele mele. Ele ţi-au răcit mai întâi inima, pe care tu credeai că-ţi vei umplea-o lângă pârtia de şah. (Ea îşi luă pălăria). Adio Cornel. Cornel (indignat). Unde * *te duci Livia ? Li via (hotărîtă). Acasă. Cornel. Unde acasă. L i v ia La părinţii mei. Cornel (îngrozit). Aşadar....? Livia (eşind). Ai gâcit! Divorţăm.(Sfârşit). ,TRIBUNA” 14 Noemvre n 1911 ca aceasta să fie ocupată de Austria şi prefăcută în provincie austriacă. * Şedinţa Camerei. Şedinţa de azi, prezidată de Novay, a început cu o discuţie la regulament. Intrînd la Cameră mai multe petiţii, preşedintele a declarat că petiţiile se vor trece, spre deliberare, comisiunii pentru petiţii. A cerut numaidecât cuvântul Justh, pentru a stărui asupra dreptului de a trece acestepetiţii şi la alte comisii. Fără a se aduce vre-o hotărîre meritorieă, discuţia la regulament a ţinut vreme mai îndelungată. (In culoare se vorbia că mâne opoziţia va cere o votare nominală, pentru a lămuri această controversă). S’a trecut apoi la discuţia bugetului. Fândaşul la post! Dr. Vaier Braniştea îşi face datoria. In sfârşit după o lungă şi ingenioasă tăcere, mult iscusitul nostru pândaş dela Lugoj a dat un semn de viaţă. Lumea românească va afla deci cu bucurie că pândaşul n’a adormit. Nu, el stă neclintit la onorificul său post, petrecând cu’n ochiu de vultur toate semnele câte numai se arată pe orizonul vieţii noastre publice şi — fireşte — mai cu dinadinsul pe cele dinspre Arad. „Sentinele, priveghiază — „Norul crunt s’arată iată!” — îşi va fi zis, împreună cu poetul, bravul nostru bărbat tresărind de fericire, când i s’a abătut în vigilenta-i retină broşura părintelui Ciorogariu şi numai decât, ca omul care ştie să-şi facă cu scumpătate datoria, a şi prins să-şi sune goarna spre cele patru unghiuri româneşti: „Fiţi pe bună pace oameni buni şi Români de omenie, de un nor de fum numai, din urleiul „comanditei” şi nicidecum un presemn de răzbunare al adevărului, pe care noi atât de mult îl cinstim încât suntem la adăpost de mânia lui.” Da, d. Dr. Vaier Branişte, şi-a spus verdictul asupra documentarei broşuri a părintelui Ciorogariu. Da, omul, care în toiul Ţiganiadei pornite de la istoricul local „Vas” a ştiut întotdeauna să-şi reveridice nota cea mai stridentă, a ştiut să tâlcuiască cu mai multă ordoane ciorovăelia minciunii şi a ştiut să-şi asigure prin aceste frumoase aptitudini cu adevărat un titlu etern la recunoştinţa neamului românesc. — omul acesta, Dr. Vaier Branişte, n’a putut să se desmintă nici de data asta. Era doar primejdie să se limpezească atmosfera, să mai străbată o rază de adevăr prin ceaţa malarică a campaniei antiutribuniste, luminând uriciunile pripăşite sub mantaua întunerecului. Şi când e vorbă de primejdie, aici e al nostru domn Vaier, ca să-i aţie cu pieptul dsale bronzat calea. Lumea românească fie deci pe pace, căci iată ce-i vesteşte d. Vaier în „Drapelul”: Autorul (d. Ciorogariu) caută să se desvinovăţească, prezentându-se ca victima unei intrigi şi voieşte să rostogolească toată răspunderea pentru echivocităţile politicei arădane, începând de la faimoasa înfrăţire maghiaro-romănă până la recenta campanie contra comitetului naţional, asupra dlui Goldiş. Bineînţeles, că întreaga broşură este scrisă tendenţios şi cu scop bine precizat. Nefiind în interesul cauzei a începe de a capa discuţiunea unor chestii odioase, lămurite până dincolo în publicistică, ne impunem deocamdată o rezervă, anunţând numai apariţia acestei broşuri. La caz însă că interesul public ar reclama lămurirea acelor părţi a chestiunei cari ne privesc pe noi, nu vom avea încă trăit, ci vom fi siliţi a lua cuvântul de nou, spre a restabili faptele în lumina lor adevărată. Deocamdată însă aşteptăm să vedem întru cât va fi de trebuinţă a părăsi rezerva, ce ne-am impus pentru de a curma odată erupţiunile pătimaşe în presă, care ar avea altă menire decât a răspândi disgust în cercurile cetitorilor. Domnul Vaier îşi impune deocamdată rezervă, domnul Vaier zice că „chestiile odioase” sunt lămurite până dincolo, că broşura e scrisă tendenţios şi cu scop bine precizat şi că — silit, eventual, de interesul public — va restabili faptele în lumina adevărată. In acelaş timp, domnul Vaier, are aerul de-al prezintă pe d. Goldiş drept victimă şi de-a împroşca iarăş asupra noastră, şi în special asupra părintelui Ciorogariu, întreg noroiul jalnicelor noastre stări interne. Intr’adevăr s’a sfârşit cu gluma. Atâta cinism, atâta reacredinţă din partea unui om — ne înmărmureşte.^ Ne întrebăm cu uimire, atât de mult să ne fi înglodat în imoralitate, încât publicul nostru mai poate tolera până şi în acest grad temeritatea unui om, care de un an de zile făureşte, susţine şi răspândeşte acuzaţii de cea mai capitală răspundere morală în faţa lumei româneşti, fără să fie în stare să producă nici cea mai mică dovadă! Nu era oare vrednic, de mult, omul acesta care şi-a pierdut orice îndreptăţire de a mai fi socotit printre indivizii normali, ras cu desăvârşire din viaţa noastră publică şi aşezat acolo unde trebuie să fie aşezaţi toţi desrădăcinaţii vieţei politice. Ori neamul acesta bătut de zei a renunţat la orice voinţă de a trăi o viaţă politică sănătoasă, demnă şi conştientă? E timpul suprem să ne punem cu toţii cei buni întrebarea aceasta! Scrisori din Budapesta. 12 Novembre. Astă seară, s-a ţinut a doua şedinţăpublică a societăţii „Petru Maior”, în elegantul restaurant de la Katona. Public a fost mult, cu toate că sala este prea mică pentruastfel de ocazii (unii dintre studenţi şi membri ai coloniei româneşti au trebuit să plece, neavând loc). Am remarcat pe: dna şi d. Mezei cu d-soarele şi fiul Iuliu, d. Dr. Leményi (Sibiiu), dna şi Dr. I. Beu (Sibiiu), Dr. Gh. Bilaşcu, Dr. A. Cosmuţa, d. I. Lăpădatu (Orăştie), d. prof. univ. Dr. I. Popovici, dna şi d. Dr. Tit Babeş, d. Dr. Popiei cu d-şoara, d. locotenent Păscuţ, d-oarele Murariu, d-şoara Mărgăritescu (România), câţiva Slovaci şi alţii. Este dureros că tocmai la actul de prezenţă suntem nevoiţi să facem o observare foarte jenantă: ne corcim! Căci r aspectul acestei seri nu mai avea curăţenia morală şi de rasă, pe care o avuse şedinţa primă. Am văzit apărînd, Dumnezeu ştie pentru ce, şi străini, cari — chiar şi numai prin convorbiri — tulburau caracterul de unitate al serbării româneşti. Apoi s’a ivit între studenţi — de multă vreme acum întâdaş dată — plecata figură şireată a dlui Birăuţ, care a stârnit un val de indignare şi displăcere între tinerii noştri. Este adevărat că pentru lucrurile acestea nupoate fi trasă la răspundere direct conducerea societăţii, dar se poiate pretinde ca cei competenţi să atragă atenţia domnilor, cari îşi uită de ceace li se şade şi ce nu, asupra sentimentului de repulsiune pe care’l stârnesc. O, sunt atâtea căi!... (Aflu că unui domn, care s’a prezintat la şedinţa dintâi între astfel de condiţii, i s’a tăiat scurt pofta de a mai răscoli indignarea studenţilor). Altfel, ce chinuitoare impresie să vezi pe un I. Popovici şi I. Lăpedatu zbătându-se pe aceiaş bancă cu Birăuţ! Tinerimea noastră trebuie ferită