Tribuna, februarie 1912 (Anul 16, nr. 25-47)
1912-02-01 / nr. 25
biserica strămoşilor noştri in vremuri împovărate de multe primejdii. Dacă vor lipsi, fie şi numai o clipă, de la datoria lor, îi aşteaptă cea mai neagră osândă din partea istoriei, iar dacă îşi vor face-o cucumpătare şi credinţă neclintită, numele lor se va scrie alături de numele cele mai cinstite de acest neam prigonit ,azi până şi la altarul strămoşilor săi. Vreme de două secole şi mai bine, biserica noastră gr. catolică şi-a creiat o situaţie excepţional de bună şi de respectată de Roma. Scaunul papal a fost şi este singura noastră tărie, absolutismul papal a putut, numai, să abată dela noi primejdia maghiarizării, care începând din 1853 şi până astăzi n'a încetat să bântuie în preajma noastră. Situaţia noastră execepţională faţă cu Roma a fost creiată de prelaţi mari şi glorioşi, şi urmaşii lor nu pot să sufere nici o ştirbire adusă acestei situaţii. Cu atât mai mult nu, cu cât dovedindu-se fără tărie de a înălţa cârja arhierească întru risipirea primejdiei, i-ar deschide totodată drumul şi spre cealaltă cetate a naţionalităţii noastre, spre biserica românească suroră... Să luăm deci aminte! In prigonirea celor 16 studenţi in teologie de la Oradea-mare noi vedem preludiile mult grăitoare ale episcopiei gr. cat. ungureşti, iar episcopii noştri gr. cat. trebuie să citească în fapta acestor tineri o supremă îndrumare a conştiinţei româneşti, care nu mai poate fi sugrumată nicăiri şi cu nici o armă pământeană! Rănită în fiinţa ei nobilă această conştiinţă se înviforează, zdrobeşte cătuşele şi-şi căută libertatea pe plaiuri neîngrădite... Nu reaşezarea în seminarul romno-catolică a celor 16 tineri e deci soluţia „cazului’ de la Oradea-mare, ci întărirea lor în conştiinţa înălţătoarei fapte ce-au săvârşit. Departe de porţile Obehenei! — voi tineri bravi şi lăsaţi ca fapta voastră să rămâie în toată strălucirea ei, spre mândria noastră a tuturor! !. O, milostiv cuvânt*)... Simţiam adânc în suflet cum sapă o durere Să-şi facă drum să iasă... Ce ’ngustă încăpere E inima atuncia, când o durere-adâncă 0 simţi săpund în tine şi nu ai spus-o încă! Şi mai chemat la masa, prietenă hârtie, Cu zbuciumele mele, să-ţi spun tot chinul ţie... Şi fiecare, slovă ce-o scriu acum la masă tot alt drum îi deschide durerii ca să iasă. E gat’ acum scrisoarea, e gata de plecare Să ducă o durere adâncă pentru care N’avusem loc în suflet... şi, uite, ce minune: Dac’aş ceti scrisoarea n’aş crede ce mi-ar spune. nuvrele acele putut-a să încapă Durerea ce în mine eu o simţiam cum sapă!... Cuvinte din scrisoare, ce dar avui-aţi oare C aţi liniştit un suflet, — cuvinte ’ndurătoare! Ce zbuciume şi chinuri stârneşte o durere Ce nu ai spus-o încă!... Ce ’ngustă încăpere; E inima atunci!... O, milostiv cuvânt, Le-ar face fără tine un suflet pe pământ? O, Rotite. *) Din voi tunul ce se va pune în curînd sub tipar. _ , Pag. 2 ____________________ „TRIBUNA11 14 Februarie n 1912 0 lămurire. In timpul mai nou, de când am un rol oarecare în frământările dela noi, mi s’a dat în mai multe rânduri prilejul de a-mi exprima credința ce-am profesat totdeauna, că fondul moral e hotărâtor în mişcarea politică a poporului nostru condamnat de împrejurări la o luptă îndelungată. Potrivit acestei credinţe, prin prisma căreia am apreciat de atâtea ori activitatea politică a oamenilor noştri, mi-am impus o atitudine de desăvârşită rezervă în faţa publicităţii acum când prin învinuirea cunoscută mi s-a contestat baza morală. Am aşteptat limpezirea adevărului şi în acest timp mi-am suprimat orice îndemn de manifestare publică,intre altele şi colaborarea la acest ziar. Mi-am dat seama că numai cei curaţi au dreptul să vorbească şi că, orice cuvânt rostit din umbra unei bănuieli se pierde fără răsunet în suflete. Am tăcut deci şi nu m-am îndoit că adevărul va rămânea biruitor. Astăzi bănuiala a fost înlăturată, recunoscându-mi nevinovăţia chiar însuşi acuzatorul meu. Mă simt deslegat deci de rezerva ce mi-am impus şi astfel îmi reiau din nou colaborarea la „Tribuna”, rostind şi pe viitor ca şi mai inainte câte-o părere în lucrurile unde mă pot crede câtuş de puţin folositor. Deocamdată mulţămesc tuturor prietinilor cari mi-au trimis cuvinte de mângâiere în aceste zile tulburi cari mi-au răscumpărat o seamă de învăţăminte destul de scump plătite pentru viitor. Octavian GOgEL. Proces de pressă. In 17 Februar se va desbate la curtea cu juri din Timişoara procesul de presă intentat dlui George Ţintariu pentru articolul „Iarăşi vărsare de sânge românesc” publicat în ziarul „Vocea Graniţei” pe care îl scotea d-sa. Caragiale şi noi. De Eugen Goga. Numele măiestrului până bine de curînd, şi dacă era cunoscut în cele mai largi cercuri ale ■noastre, totuşi nu trezea prea mult interes. Se ştia de un oarecare I. L. Caragiale, un mare scriitor român, unul fie a scris comedii şi o dramă care s’a jucat şi în unele centre ale noastre de cătrfţ ■trupa lui Zaharie Bârsan. încolo, abia dacă pe ici pe colo se găsea vre-un singuratic admirator şi ’ înţelegător adevărat al ilustrului nostru scriitor. Despre un cit. faţă de opera maestrului nici vorbă nu putea fi. E cunoscut doar’ celebrul caz al unui fruntaş al nostru, care, anul trecut într’o buna dimineaţă, a simţit pofta să răsfoiască volumul de poezii al lui Caragiale. Cauzele vinovatei noastre indiferenţe faţă de această fericită întrupare a geniului neamului nostru, sunt multiple. Dacă le-am număra am putea începe cu lipsa noastră de judecată in materie literară și am putea termina cu lăudata noastră unitate culturală, care nici astăzi nu ne dă încă posibilitatea să pătrundem pe deplin toate manifestările sufletului românesc. Subraportul acesta e interesant să se ştie că iniei avântul literar al ultimului deceniu nu l-a introdus pe Caragiale în rîndul autorilor iubiţi şi cetiţi ai publicului nostru. Găseşti şi astăzi destui oameni la noi, cari ştiu înşira pe degete toate nuvelele şi poeziile curând tânăr antonaş bucureştean, dar nu’ţi pot spune nimic despre Bubico, mu’ţi pot îngăima un cuvânt despre strălucitul Han al lui Mânjoală, nu’ţi pot înseila decât vorbe goale despre Conul Leonida, iar despre profunda Făclie de Paşti habar nu au, cât despre minunatele articole literare ale lui Caragiale, despre admirabilele lui teorii critice, nici noi se poate vorbi, volumaşul de la Alcalar în care sunt cuprinse, ni credem să împodobească multe biblioteci de ale noastre. Şi când te gândeşti, ce păcat nemăsurat de mare sălăşluieşte în această indiferenţă a noastră. Un păcat, nu faţă de un scriitor care a trecut de mult la nemurire şi care nui are lipsă de consideraţia noastră, ci un păcat neiertat faţă de noi înşine. Caragiale nu este numai un scriitor oarecare, un fotograf sec al vieţii, când, durere, avem destui astăzi, el este şi un profund gânditor, o strălucită minte chinuită de nenumărate probleme psihologice şi speiale, un spirit analitic uimitor. întreagă opera lui este întemeiată pe un puternic fond de cugetare, cum poate într’um singur caz găsim în literatura noastră. Nu trebuesc amintite comediile lui cu variatele lor tipuri de Caţavevici, nici nu e nevoie să se invoce articolele lui de satiră socială, puţine dar neobicinuit de limpezi, e destul daca se cetesc schiţele şi nuvelele lui, acele „momente” cari, tăiate în marmoră, vor produce totdeauna dovada vie despre feliul de a fi al aestui Moliere al nostru. Caragiale, în cadrele frumoase ale artei, a dovedit că este un luptător neîmpăcat împotriva prostiei omeneşti, un admirator însufleţit al muncii şi talentului, simguitele două însuşiri cari pot justifica existenţa cuiva,un îndrăsneţ, iconoclast, care şi-a înfipt totdeauna condeiul de oţel în ranele mediului lui, tea deschis, a lăsat să curgă veninul, aşteptând în taină însănătoşirea lor. După ce ai cetit opera lui Caragiale Excluderea alor 16 teologi români pentru ei au vorbit româneşte. Şovinism în seminarul rom.cat. din Orade. O insultă brutală la adresa preoţimii române. Părintele C. Lucaciu ofere venitul de pe un an pentru înfiinţarea unui seminar român. Din seminarul rom. cat. din Oradeamare au fost excluşi 16 teologi români pentru că au îndrăsnit să vorbească, în conversaţiile lor particulare, limba românească şi, traşi la răspundere, şi-au împlinit datoria de a apăra dreptul limbii lor materne. Ştirea despre această excludere o avem din foile ungureşti, pentru că forurile noastre bisericeşti n’au găsit de cuviinţă să informeze opinia publică românească asupra acestui îndrăsneţ atentat la adresa drepturilor limbii româneşti. Ştirile aceste vin, prin urmare, din tabăra duşmană şi, cu toate aceste, dau dreptate tinerilor teologi români, recunoscând că asuprirea limbii româneşti începe să se sălâşluiască şi în instituţiile chemate să propage spiritul de dragoste frăţească. La loc de frunte ne ocupăm mai pe larg cu gravitatea acestuiatentat. Aici ne mărginim numai la înregistrarea faptelor, dar nu putem să refăcem uimirea noastră că în ciuda intervenţiei episcopului din Orade Dr. Demetriu Radu, sentinţa rectorului seminarial a fost aprobată şi de episcopul rom. cat. al Orăzii-mari, contele Széchenyi, care n’a aşteptat să asculte şi mărtu-