Tribuna, 1958 (Anul 2, nr. 1-52)

1958-01-04 / nr. 1

2 .„ZILELE CARE CÎNTĂ" Z­i"/e­e care cintă, volum recent apărut,­­reia și amplifică pri­mele Drumuri literare ale poetului Aurel Gurghianu într-o ipostază lirică avansată. Intre cele două cu­legeri s-au scurs numai trei ani, dar evoluția sensibilității poetului este cu totul vizibilă. Există în poezie o cale a lărgirii permanente și lăudabile a univer­sului tematic, o tendință de­ a spori treptat unghiul cunoașterii. Dar mai există și o altă modalitate, prin nimic inferioară celei dintîi: evolu­ția lentă și de adîncime în cadrul unor coordonate lirice mai vechi, stabilite inițial și pentru mai mul­tă vreme. Aurel Gurghianu e un conservativ, un „statornic“ (cum se exprimă, în altă ordine de idei, cronicarul Gazetei literare; același cronicar descoperea malițios în liri­ca lui Gurghianu și o „postură ușor desuetă“!?). Versul său are și acum la bază aceeași construcție și so­noritate din prima culegere, barfe­le inimii i se înfioară de predilec­ție, dar mereu cu rezonanțe noi, de aceleași melodii vegetale și uma­ne ale Cîmpiei ardelene, prezente și în Drumuri, fără a exclude noile antene spre viața orașului. Prin orizont liric și mesaj, ori­cine l-ar putea situa pe Aurel Gur­ghianu în lungul șir de poeți arde­leni, cîntăreți ai acestor plaiuri, de la Coșbuc sau Goga pîn­ă la Be­­niuc și puțin cunoscutul George Bol­dea, sau chiar pînă la mai tînărul Aurel Rău. In proporții diferite, a­­proape la toți aceștia sentimentul dezrădăcinării e prezent, în forme acute, sau refugiat în străfunduri, sublimat pînă la nerecunoaștere. Atît Gurghianu cît și Aurel Rău trăiesc o dramă a dezrădăcinării ajunsă în faza ei ultimă, neutrali­zată complet de vechile toxine; de aceea declanșarea ei nu mai pro­voacă sfîșieri interioare sau iere­mia de la adresa orașului damnat. E faza adaptării lente la uni­ilou me­diu, procesul de lărgire a unui fond sensibil inițial, dar în același timp și durerea abia perceptibilă a unei replieri sufletești manifestată întîi de toate prin nostalgia după bucu­ri­­ile și senzațiile unice ale copilăriei. In plus, Gurghianu e, și mai pro­nunțat, un citadin prin aspirații, un galant, un iubitor de confort, în munții Dornei, la 900 m. altitudi­ne­, cel care declara pateric „în mine cîntă cîrr­ul cu fluierele lui", sus­pină ovidian după binefacerile civi­lizației. Oraș al bucuriilor, și al dezolărilor mele Ai rămas undeva departe. Contururile tale s-au șters dincolo de munți. Primăvara ta timpurie. Opera și concertele Au amuțit pentru mine. (în plină zi) Asemeni majorității poeților din zilele noastre. Aurel Gurghianu are apoi frumoasa și nobila ambiție de-a insufla poeziilor sale acel „sentiment al veacului“, cum însuși afirmă, plenitudinea că trăiește în­­tr-o epocă de adm­ei și structurale transformări, introducerile la locul de baștină se soldează mereu cu noi descoperiri, cu noi „miresme“. Pe uliță merg, u­lița satului meu. Sar peste gropi cu pămînt afinat Ating coloanele de beton Ale căminului nou Și școala cea nouă cu-n cat. Vacile albe Ating cu botul conducta de gaz Uimite de șarpele mare și gros. (Ulița satului). Nostalgia după viața patriarhală se simte și acum, dar ceva mai vag, vechiul univers rural e mai estompat decît înainte. Peste modul tradițional de receptare a naturii, predominant în Drumuri, se supra­pune de astădată, ca un văl fin­, rafinamentul omului obișnuit cu ora­șul și pictura modernă. Zăpada în amurg i se pare roșie „ca fulgii unei dropii de foc“ (pandant la vio­letul bacovian?), salcîmii sunt com­parați cu niște candelabre stranii. Poetul­­ dorește acut urbanizarea to­tală și rapidă, fără a pierde gustul întoarcerilor l­a izvoarele vieții, cum ar spune Sadoveanu, e fasci­nat de „înspumarea perdelelor u­­șoar­e“, de „arătarea înaltă și au­gustă“ ce se mișcă în­­ dosul tor, de brațul ce, „așează-n cupă garoafe-n­­tîrziate“ (Pastel nocturn), dar che­mările cîmpiei îl atrag mereu și ire­zistibil ca niște voci­­ din trecutul îndepărtat. Aș lua-o razna iarăși săptămînile pe rînd, în cojoc — trîntit pe dricul unei sănii cu oplene — Ca Anteu simțind pămîntul, să res­pir în zări flămînd Aerul tăios, sălbatec, al Cîmpiei ardelene. (Iarna în cimpie) La o asemenea descindere prin locurile natale, se lansează într-un colocviu ciudat cu un bătrîn locui­tor al satului, căruia îi vorbește de zborurile interplanetare. Bătrî­­nul clatină din cap sceptic și poe­tul are senzația dureroasă că în­tre el și lumea veche a satului, simbolic reprezentată prin acest in­terlocutor ce se descoperă în fața lunii „cum se descopereau poeții popoarelor străvechi“, s-a deschis o prăpastie.­ Simte totuși o mîn­­gîiere. Numai nepotul m-ascultă cu tresă­riri ciudate. Numai el pricepe ceva! ( Bătrînul) E un motiv în plus ca poetul să re­vină la halele încinse de căldură „în care cîntă evul meu“, la car­tierele de piatră a­le orașului unde urechea proaspătului citadin re­ceptează „o nouă armonie“ (Melo­diile cartierului). De fapt, între cele două aspirații (retrăirea pe plan afectiv a vechiului fond rural și a­­comodarea sensibilității la viața ur­bană, spre care îi împinge viața în­săși ca și tendința de a fi „con­temporan cu veacul“) se consumă întregul volum. Duelul­ dintre cele două tendințe continuă, dar sunt semne că se va termina în favoarea ultimei. Așa cel puțini ne face să credem următorul poem, întru totul remarcabil prin densitate și su­gestie, și în care sensibilitatea liri­cului e absolut citadină dacă nu cumva și bacoviană. Șir de copii. Zăpezi violacee. Pier fără număr urmele mici. Sufletul tremură ca o scînteie. De-n palmele reci o ridici. Rochii. Parfum. Deșteptare. Sînt calm, înflorit și mai bun. Din iarna cu valuri de sare încă­ o dată m-adun. ( Reînviere) Spuneam la început că evoluția lui Gurghianu, între cele două vo­lume trebuie căutătă nu atît în lăr­girea sferei tematice, cît în adîn­­cirea și sensibilizarea unor preocu­pări lirice mai vechi. Discursivita­tea primei culegeri, tonul festiv sunt părăsite aproape total în favoarea notației discrete de peisaj și a introspecției, trecute mereu prin unda emoției; asta fără a se în­lătura acel timbru solemn ce îm­prumută versurilor sale un aer de permanentă meditație și fără a ex­clude ironia — vezi ciclul Jurnal de vară, 1944 —­ sau gustul pen­tru burlesc și macabru (Cîmpia Ar­dealului a dăruit literaturii romî­­nești pe masivul prozator Pavel Dan, la care observația rece, lu­cidă se îmbină cu humorul negru, de o manieră cu totul originală și ușor halucinantă. Apropierea, deși fortuită, se impune de la sine). Descendența rurală i-a dăruit apoi liricului o intimitate absolut fi­rească în raporturile sale cu feno­menele naturii. El asistă la mira­colele lumii vegetale fără uimirile orășeanului plecat în weekeend ru­ral; aude­zbătîndu-se ușor „sufle­tul plantei“ cu mina cea mai nor­mală de pe lume. Aurel Gurghianu savurează în­deosebi momentele de intensă li­niște, nopțile compacte, atunci cînd umbra i se poate desfășura în voie între pămînt și cer „ca un ostrov plutitor și rar“. In aceste clipe el­ descifrează în cartea imensă a na­turii „poezia marilor sinteze“, rit­mul înnoitor al vremii noastre. Deslușesc o bogăție mare . .. Cîmpu-n vară doarme și se coace. Odihnit e sufletu-mi fecund ♦ Ca și-n marea grînelor e pace Și m-aplec pe țărmul lui atunci. (Notații) O undă ușoară de panteism face ca între zbuciumul poetului și trepida­ția abia perceptibilă a naturii in­trată în somn odihnitor, să dis­pară orice bariere. Ca temperament, Gurghianu e un meridional ce cunoaște strunguri de inimă la sosirea anotimpurilor reci. Tremurut frunzei, printr-un­ ascuns vas comunicant, i se transmite in­tegral. Poezia se va chema Fior de toamnă și va surprinde, cu multiple iradieri, momentul ce precede intră­rii în repaosul hibernal: Cutremură-te, frunza mea ușoară, Și ca un nerv slăbit te odihnește; Exploziile sevelor din vară Te-au obosit, încet paloarea crește. Ca o imensă pată ruginie Agonizează buna mea grădină. In alt instantaneu, toamna îi cu­­treeră grădina, „cu palori și respi­rații lente“ (Autumnală). Ca un bun horticultor, poetul, va aduna țărînă „pentru­ acei copaci ce sufăr în lumina rece“. De altfel durerea e a omului și a naturii, fiindcă o­­dată cu iarna poetul va deveni o umbră, avînd sub pătura grea de zăpadă „legănări ciudate de copac“. Hibernarea e totuși momentană, simțurile trec prirntr-o perioadă scurtă de relaxare. Dincolo de pani­ca primelor zile urmează o lentă pu­rificare și elanuri noi cuprind ini­ma generoasă și corn,pasivă a poe­tului receptiv mereu, în pastel și meditație, la „poezia marilor sin­teze“. ... Și acest pastel­ist fin care în ciclu! Cîntecele munților, din viața muncitorilor forestieri, surprinde nuanțat „frumuseți eterne și frumu­seți de azi“, declarînd că „bucuria acestor începuturi nouă ne e dată“; ironicul disimulat din ciclul antirăz­boinic Jurnal de vară, 1944; în fine, ruralul cu apetențe urbane este în poezia erotică de o galanterie și discreție cu totul citadină. Dra­gostea reprezintă pentru el o hip­noză calmă, un sentiment purifica­tor, eterizat, golit de orice porniri carnale. In relațiile cu iubita ca­pricioasă ca primăvara, poetul de­vine spectaculos, solemn și ușor teatral. Toată frămîntarea îndrăgo­stitului se scurge într-o permanentă așteptare, într-o dureroasă lamen­tație după iubita idealizată care nu-i dă propriuzis nici un semn de încredere. Revederile — prea scurte, îmi lasă un gust amar, Asemenea florilor carbonizate. Și totuși, Fiecare clipă o cheamă pe alta Din haos, Și inima mea Se încarcă și se descarcă de singe Așteptîndu-te. (In timp) Dar în acest itinerar sentimental, destul de uniform, intervin și mo­mente dramatice: buchete de flori rămîn netrimise, un­ „rob ce dor­mea“ în sufletul poetului îl în­deamnă la sinucidere (A fi sau, a nu fi, poezia hamletiană și de un patos pe alocuri exterior). După un an, poetul se adresează aceleiași in­fidele, ameriiorîmd-o la modul cel mai delicat și mai favorabil cu pu­tință: Iubita mea, s-a risipit un an. Statuia ta frumoasă-n mine doarme — Și veșnică-n al timpului noian, Nici mina ta nu va putea s-o dormi! (7 decembrie 1955) Finețe, discreție, interiorizare — calități ale eroticei lui Gurghianu — sunt de fapt și caracteristicile în­tregului său volum. In ciuda unor pasaje reci, simplaminte deolimiato­­rice și a unor ecouri din lirica lui Bacovia, ele atestă prezența unui poet cu frumoase posibilități ajuns, ne vine să credem, acum, după ce i-am parcurs recentul său volum, în­ pragul maturității. ION OARCASU T­ribuna SAPTAMINAL DE CULTURA AL MINISTERULUI INVATAMIN­­TULUI 51 CULTURII Redactor sef: Dumitru Mircea Colegiul de redacție: Acad. L Agîrbiceanu, Valeriu Bologa, Ioan Ceterchi, Victor Cheresteșiu, Aurel Ciupe, Dumitru Is­ac (redactor șef adjunct), Nico­­lae Murgeanu (secundar general de redacție), I. D. Mușat, Iosif Hrîivani, digismund Ioduță, Mirc­ea Zaciu. Redacția și administrația­ Cluj, str. Pușkin 1. Tel. 43—31 • Abonamente: 3 luni 6,50 lei; 6 luni _______13 lei. 12 luni 26 lei. Tribuna ^OSTA REDACȚIEI rr——— Timbru distinct Frecventarea pasionată (lăudabilă, de altfel) a poeților clasici își la­să amprenta asupra creației multor începători, î­n așa măsură, încît le estompează și chiar le anihilează originalitatea, d­înd versurilor lor un aer paseist, chiar și atunci cînd ele sînt inspirate din ce­a mai strin­gentă actualitate. Marea experiență a maeștrilor nu e folosită, întot­deauna, în mod creator. Unii debutanți, ca R. Bălășan din Petroșani, care se inspiră din viața minieră ,dar observă numai supra­fața ei, versifică infantil și arhaic. Iosif Betty din Cluj, multiform dar monocord, ne ... atacă extrem de des cu poezii peste poezii, în care la zile mari se strecoară și cîte un vers adevărat și original. Cornel Postăvaru din Galați ne trimite ver­suri pătrunse de sensibilitate, dar in genul poeziilor rămase „moștenire“ de la Văcărești. In asemenea ca­zuri, există și riscul de a se con­funda respectul și admirația înce­pătorilor față de clasici — cu im­pietatea. În poeziile Elenei Micu din București se resimt influențe cînd din Gr.­ Alexan­drescu, cînd din Topîrceanu, nota caracteristică a autoarei rămînînd mereu sub sem­nul întrebării. George Coșbuc cre­dem că nu și-ar fi dorit o ipostază „civilizată“ ca în poezia lui Teodor Poneavă din Caransebeș: Și fu la gura sobei unse / Asculți poves­tea unui caier ... Lui Vasile Vlad din Turda, care înitr-o scrisoare se ridică în apăra­rea clasicității ritmice și de rimă­­ a poeziilor, îi răspundem că N. Șerban, în prefața dicționarului său, acordă valoare exagerată rimei, fără ca prin această observație să adop­tăm cu exclusivitate ori cu precă­dere versificația liberă sau albă. Ne exprimăm cu acest prilej o nedumerire: de ce unii poeți mai în vîrstă — care în tinerețe au pu­blicat izolat sau în cîte­ un volum incidentali — trimit producții înfeu­date prea mult operelor lui Ion Pil­lat și Adrian Maniu, sau altor poeți? Haim Chilim, un tînăr poet din București, l-a citit desigur, recent pe Goga: Mă-ntorc acum și mă grăbesc / Ca magul cititor în stele / În satul nostru să sădesc / Lu­mina gîndurilor mele. Pe alocuri, în poeziile lui Harry Chilim inter­vin versuri stranii, nepotrivite, de umplutură. Maria Ionescu Oltea din Cîmpulung-Mustel e înclinată la fel spre bizar, ba chiar spre morbid, și abia în ultimă instanță ajunge la­­ luminozitate. Versurile lui Constantin Duică din Cluj, în general în tonalitatea în care a scris Esențe, nu sunt sărace în lirism, în energie, dar rareori tind să spună ceva personal. înmu­gurirea originalității se obse­vă, în­trucâtva, în poeziile lui Cor­nel­iu Șerban din București, Dorina Marcu­ din Sighișoara, Ioan Pra!a­din Cib­i, I. G. Segarcea din București și ale altora. A scrie original înseamnă, firește, să și navighezi printre atî­­tea și atîtea lucruri care s-au mai spus, dar și muncă de explorare a unor teritorii noi. Teodor Știoboră­­neanu din Ipotești conjugă influen­țe din consăteanul său genial, din Ai noștri tineri, cu ușoare triviali­tăți: raci palavragii, gingănii oarbe (așa sunt botezați dușmanii). Poeziile îngrijite, semnate de C. Arnăutu din Craiova, suferă de pa­sivitatea, de neutralitatea, de lipsa de atitudine a poetului față de su­biect. Intr-o situație aparte se află Dimitrie Cobuz din București, care își reia activitatea­­ după o perioadă de absență. Poezia sa Toamnă e scrisă sub auspiciile Mioriței și se în­cheie ambiguu. In creația sa re­centă poetul include neadevăruri. Și Carul Mare trece drept­­ Peste al lunii eleșteu, încrîncenări și urî­țenii, brazda trupului lățitori puste șoldului ne­ nvins. E necesar mai­mul­t efort creator. Bine intenționată, Mioara Păpu­­reanu, de la cenaclul din Călărași, cîntă aniversarea Republicii, dar ne­­aprofundat, cu motivări ieftine, fără destul­ă­­ naturalețe. Tot de la cercuri literare ne sosesc la redacție multe versuri despre păduri, amintind de Aurel Marin, poet înzestrat, mort de timpuriu și uitat. Ion Hănăseni în poemul Filă din­­tr-o carte nescrisă glorifică în vers alb o faptă eroică a unei ceferiste. Poetul e original dar și orgolios și insuficient de clar orientat sub ra­port ideologic. La fel, Ionel Cocor din Arad, în vîrstă de optsprez­ee ani, deși oarecum influențat de Poe­mele luminii, se afirmă ca un taten promițător. Dintr-o poezie a sa Reîntoarcere, cităm strofa: Pădurea mea, pădurea mea Eu m-am întors ca un ecou al chemărilor tale Același copil visător... Dorniți din frunte fraților meste­ceni . Iar voi, cintelor credincioase. Mai treceți spre izvor ... Se fac, evidente aici, credem, posi-­vitătile sale creatoare. Îl credem talentat și pe Sergiu Șerban din București, tînăr poet care în Mîinile de pildă, realizează strofe dense și sugestive, inspirate, într-o viziune proprie. Le-am văzut răsărind dintre dărîmături, ca două flori albe și grele căutînd parcă să adune în deșertul potir al palmelor într-un gest ultim, pămîntul întreg și cerul cu stele .. M­inile omului născute ca o chemare dintre cără­mizile fumeg­nde. Inchizînd împietrită taina frîntă a gestului viitor. Parafrazînd u­n titlu de scenariu, am conclude: dacă toți tinerii poeți care ne trimit versuri la redacție, ar cînta epoca, dispunînd de tim­brul lor propriu, distinct.. . ION RAHOVEANU

Next