Tribuna, 1958 (Anul 2, nr. 1-52)
1958-01-04 / nr. 1
2 .„ZILELE CARE CÎNTĂ" Zi"/ee care cintă, volum recent apărut,reia și amplifică primele Drumuri literare ale poetului Aurel Gurghianu într-o ipostază lirică avansată. Intre cele două culegeri s-au scurs numai trei ani, dar evoluția sensibilității poetului este cu totul vizibilă. Există în poezie o cale a lărgirii permanente și lăudabile a universului tematic, o tendință de a spori treptat unghiul cunoașterii. Dar mai există și o altă modalitate, prin nimic inferioară celei dintîi: evoluția lentă și de adîncime în cadrul unor coordonate lirice mai vechi, stabilite inițial și pentru mai multă vreme. Aurel Gurghianu e un conservativ, un „statornic“ (cum se exprimă, în altă ordine de idei, cronicarul Gazetei literare; același cronicar descoperea malițios în lirica lui Gurghianu și o „postură ușor desuetă“!?). Versul său are și acum la bază aceeași construcție și sonoritate din prima culegere, barfele inimii i se înfioară de predilecție, dar mereu cu rezonanțe noi, de aceleași melodii vegetale și umane ale Cîmpiei ardelene, prezente și în Drumuri, fără a exclude noile antene spre viața orașului. Prin orizont liric și mesaj, oricine l-ar putea situa pe Aurel Gurghianu în lungul șir de poeți ardeleni, cîntăreți ai acestor plaiuri, de la Coșbuc sau Goga pînă la Beniuc și puțin cunoscutul George Boldea, sau chiar pînă la mai tînărul Aurel Rău. In proporții diferite, aproape la toți aceștia sentimentul dezrădăcinării e prezent, în forme acute, sau refugiat în străfunduri, sublimat pînă la nerecunoaștere. Atît Gurghianu cît și Aurel Rău trăiesc o dramă a dezrădăcinării ajunsă în faza ei ultimă, neutralizată complet de vechile toxine; de aceea declanșarea ei nu mai provoacă sfîșieri interioare sau ieremia de la adresa orașului damnat. E faza adaptării lente la uniilou mediu, procesul de lărgire a unui fond sensibil inițial, dar în același timp și durerea abia perceptibilă a unei replieri sufletești manifestată întîi de toate prin nostalgia după bucuriile și senzațiile unice ale copilăriei. In plus, Gurghianu e, și mai pronunțat, un citadin prin aspirații, un galant, un iubitor de confort, în munții Dornei, la 900 m. altitudine, cel care declara pateric „în mine cîntă cîrrul cu fluierele lui", suspină ovidian după binefacerile civilizației. Oraș al bucuriilor, și al dezolărilor mele Ai rămas undeva departe. Contururile tale s-au șters dincolo de munți. Primăvara ta timpurie. Opera și concertele Au amuțit pentru mine. (în plină zi) Asemeni majorității poeților din zilele noastre. Aurel Gurghianu are apoi frumoasa și nobila ambiție de-a insufla poeziilor sale acel „sentiment al veacului“, cum însuși afirmă, plenitudinea că trăiește într-o epocă de admei și structurale transformări, introducerile la locul de baștină se soldează mereu cu noi descoperiri, cu noi „miresme“. Pe uliță merg, ulița satului meu. Sar peste gropi cu pămînt afinat Ating coloanele de beton Ale căminului nou Și școala cea nouă cu-n cat. Vacile albe Ating cu botul conducta de gaz Uimite de șarpele mare și gros. (Ulița satului). Nostalgia după viața patriarhală se simte și acum, dar ceva mai vag, vechiul univers rural e mai estompat decît înainte. Peste modul tradițional de receptare a naturii, predominant în Drumuri, se suprapune de astădată, ca un văl fin, rafinamentul omului obișnuit cu orașul și pictura modernă. Zăpada în amurg i se pare roșie „ca fulgii unei dropii de foc“ (pandant la violetul bacovian?), salcîmii sunt comparați cu niște candelabre stranii. Poetul dorește acut urbanizarea totală și rapidă, fără a pierde gustul întoarcerilor la izvoarele vieții, cum ar spune Sadoveanu, e fascinat de „înspumarea perdelelor ușoare“, de „arătarea înaltă și augustă“ ce se mișcă în dosul tor, de brațul ce, „așează-n cupă garoafe-ntîrziate“ (Pastel nocturn), dar chemările cîmpiei îl atrag mereu și irezistibil ca niște voci din trecutul îndepărtat. Aș lua-o razna iarăși săptămînile pe rînd, în cojoc — trîntit pe dricul unei sănii cu oplene — Ca Anteu simțind pămîntul, să respir în zări flămînd Aerul tăios, sălbatec, al Cîmpiei ardelene. (Iarna în cimpie) La o asemenea descindere prin locurile natale, se lansează într-un colocviu ciudat cu un bătrîn locuitor al satului, căruia îi vorbește de zborurile interplanetare. Bătrînul clatină din cap sceptic și poetul are senzația dureroasă că între el și lumea veche a satului, simbolic reprezentată prin acest interlocutor ce se descoperă în fața lunii „cum se descopereau poeții popoarelor străvechi“, s-a deschis o prăpastie. Simte totuși o mîngîiere. Numai nepotul m-ascultă cu tresăriri ciudate. Numai el pricepe ceva! ( Bătrînul) E un motiv în plus ca poetul să revină la halele încinse de căldură „în care cîntă evul meu“, la cartierele de piatră ale orașului unde urechea proaspătului citadin receptează „o nouă armonie“ (Melodiile cartierului). De fapt, între cele două aspirații (retrăirea pe plan afectiv a vechiului fond rural și acomodarea sensibilității la viața urbană, spre care îi împinge viața însăși ca și tendința de a fi „contemporan cu veacul“) se consumă întregul volum. Duelul dintre cele două tendințe continuă, dar sunt semne că se va termina în favoarea ultimei. Așa cel puțini ne face să credem următorul poem, întru totul remarcabil prin densitate și sugestie, și în care sensibilitatea liricului e absolut citadină dacă nu cumva și bacoviană. Șir de copii. Zăpezi violacee. Pier fără număr urmele mici. Sufletul tremură ca o scînteie. De-n palmele reci o ridici. Rochii. Parfum. Deșteptare. Sînt calm, înflorit și mai bun. Din iarna cu valuri de sare încă o dată m-adun. ( Reînviere) Spuneam la început că evoluția lui Gurghianu, între cele două volume trebuie căutătă nu atît în lărgirea sferei tematice, cît în adîncirea și sensibilizarea unor preocupări lirice mai vechi. Discursivitatea primei culegeri, tonul festiv sunt părăsite aproape total în favoarea notației discrete de peisaj și a introspecției, trecute mereu prin unda emoției; asta fără a se înlătura acel timbru solemn ce împrumută versurilor sale un aer de permanentă meditație și fără a exclude ironia — vezi ciclul Jurnal de vară, 1944 — sau gustul pentru burlesc și macabru (Cîmpia Ardealului a dăruit literaturii romînești pe masivul prozator Pavel Dan, la care observația rece, lucidă se îmbină cu humorul negru, de o manieră cu totul originală și ușor halucinantă. Apropierea, deși fortuită, se impune de la sine). Descendența rurală i-a dăruit apoi liricului o intimitate absolut firească în raporturile sale cu fenomenele naturii. El asistă la miracolele lumii vegetale fără uimirile orășeanului plecat în weekeend rural; audezbătîndu-se ușor „sufletul plantei“ cu mina cea mai normală de pe lume. Aurel Gurghianu savurează îndeosebi momentele de intensă liniște, nopțile compacte, atunci cînd umbra i se poate desfășura în voie între pămînt și cer „ca un ostrov plutitor și rar“. In aceste clipe el descifrează în cartea imensă a naturii „poezia marilor sinteze“, ritmul înnoitor al vremii noastre. Deslușesc o bogăție mare . .. Cîmpu-n vară doarme și se coace. Odihnit e sufletu-mi fecund ♦ Ca și-n marea grînelor e pace Și m-aplec pe țărmul lui atunci. (Notații) O undă ușoară de panteism face ca între zbuciumul poetului și trepidația abia perceptibilă a naturii intrată în somn odihnitor, să dispară orice bariere. Ca temperament, Gurghianu e un meridional ce cunoaște strunguri de inimă la sosirea anotimpurilor reci. Tremurut frunzei, printr-un ascuns vas comunicant, i se transmite integral. Poezia se va chema Fior de toamnă și va surprinde, cu multiple iradieri, momentul ce precede intrării în repaosul hibernal: Cutremură-te, frunza mea ușoară, Și ca un nerv slăbit te odihnește; Exploziile sevelor din vară Te-au obosit, încet paloarea crește. Ca o imensă pată ruginie Agonizează buna mea grădină. In alt instantaneu, toamna îi cutreeră grădina, „cu palori și respirații lente“ (Autumnală). Ca un bun horticultor, poetul, va aduna țărînă „pentru acei copaci ce sufăr în lumina rece“. De altfel durerea e a omului și a naturii, fiindcă odată cu iarna poetul va deveni o umbră, avînd sub pătura grea de zăpadă „legănări ciudate de copac“. Hibernarea e totuși momentană, simțurile trec prirntr-o perioadă scurtă de relaxare. Dincolo de panica primelor zile urmează o lentă purificare și elanuri noi cuprind inima generoasă și corn,pasivă a poetului receptiv mereu, în pastel și meditație, la „poezia marilor sinteze“. ... Și acest pastelist fin care în ciclu! Cîntecele munților, din viața muncitorilor forestieri, surprinde nuanțat „frumuseți eterne și frumuseți de azi“, declarînd că „bucuria acestor începuturi nouă ne e dată“; ironicul disimulat din ciclul antirăzboinic Jurnal de vară, 1944; în fine, ruralul cu apetențe urbane este în poezia erotică de o galanterie și discreție cu totul citadină. Dragostea reprezintă pentru el o hipnoză calmă, un sentiment purificator, eterizat, golit de orice porniri carnale. In relațiile cu iubita capricioasă ca primăvara, poetul devine spectaculos, solemn și ușor teatral. Toată frămîntarea îndrăgostitului se scurge într-o permanentă așteptare, într-o dureroasă lamentație după iubita idealizată care nu-i dă propriuzis nici un semn de încredere. Revederile — prea scurte, îmi lasă un gust amar, Asemenea florilor carbonizate. Și totuși, Fiecare clipă o cheamă pe alta Din haos, Și inima mea Se încarcă și se descarcă de singe Așteptîndu-te. (In timp) Dar în acest itinerar sentimental, destul de uniform, intervin și momente dramatice: buchete de flori rămîn netrimise, un „rob ce dormea“ în sufletul poetului îl îndeamnă la sinucidere (A fi sau, a nu fi, poezia hamletiană și de un patos pe alocuri exterior). După un an, poetul se adresează aceleiași infidele, ameriiorîmd-o la modul cel mai delicat și mai favorabil cu putință: Iubita mea, s-a risipit un an. Statuia ta frumoasă-n mine doarme — Și veșnică-n al timpului noian, Nici mina ta nu va putea s-o dormi! (7 decembrie 1955) Finețe, discreție, interiorizare — calități ale eroticei lui Gurghianu — sunt de fapt și caracteristicile întregului său volum. In ciuda unor pasaje reci, simplaminte deolimiatorice și a unor ecouri din lirica lui Bacovia, ele atestă prezența unui poet cu frumoase posibilități ajuns, ne vine să credem, acum, după ce i-am parcurs recentul său volum, în pragul maturității. ION OARCASU Tribuna SAPTAMINAL DE CULTURA AL MINISTERULUI INVATAMINTULUI 51 CULTURII Redactor sef: Dumitru Mircea Colegiul de redacție: Acad. L Agîrbiceanu, Valeriu Bologa, Ioan Ceterchi, Victor Cheresteșiu, Aurel Ciupe, Dumitru Isac (redactor șef adjunct), Nicolae Murgeanu (secundar general de redacție), I. D. Mușat, Iosif Hrîivani, digismund Ioduță, Mircea Zaciu. Redacția și administrația Cluj, str. Pușkin 1. Tel. 43—31 • Abonamente: 3 luni 6,50 lei; 6 luni _______13 lei. 12 luni 26 lei. Tribuna ^OSTA REDACȚIEI rr——— Timbru distinct Frecventarea pasionată (lăudabilă, de altfel) a poeților clasici își lasă amprenta asupra creației multor începători, în așa măsură, încît le estompează și chiar le anihilează originalitatea, dînd versurilor lor un aer paseist, chiar și atunci cînd ele sînt inspirate din cea mai stringentă actualitate. Marea experiență a maeștrilor nu e folosită, întotdeauna, în mod creator. Unii debutanți, ca R. Bălășan din Petroșani, care se inspiră din viața minieră ,dar observă numai suprafața ei, versifică infantil și arhaic. Iosif Betty din Cluj, multiform dar monocord, ne ... atacă extrem de des cu poezii peste poezii, în care la zile mari se strecoară și cîte un vers adevărat și original. Cornel Postăvaru din Galați ne trimite versuri pătrunse de sensibilitate, dar in genul poeziilor rămase „moștenire“ de la Văcărești. In asemenea cazuri, există și riscul de a se confunda respectul și admirația începătorilor față de clasici — cu impietatea. În poeziile Elenei Micu din București se resimt influențe cînd din Gr. Alexandrescu, cînd din Topîrceanu, nota caracteristică a autoarei rămînînd mereu sub semnul întrebării. George Coșbuc credem că nu și-ar fi dorit o ipostază „civilizată“ ca în poezia lui Teodor Poneavă din Caransebeș: Și fu la gura sobei unse / Asculți povestea unui caier ... Lui Vasile Vlad din Turda, care înitr-o scrisoare se ridică în apărarea clasicității ritmice și de rimă a poeziilor, îi răspundem că N. Șerban, în prefața dicționarului său, acordă valoare exagerată rimei, fără ca prin această observație să adoptăm cu exclusivitate ori cu precădere versificația liberă sau albă. Ne exprimăm cu acest prilej o nedumerire: de ce unii poeți mai în vîrstă — care în tinerețe au publicat izolat sau în cîte un volum incidentali — trimit producții înfeudate prea mult operelor lui Ion Pillat și Adrian Maniu, sau altor poeți? Haim Chilim, un tînăr poet din București, l-a citit desigur, recent pe Goga: Mă-ntorc acum și mă grăbesc / Ca magul cititor în stele / În satul nostru să sădesc / Lumina gîndurilor mele. Pe alocuri, în poeziile lui Harry Chilim intervin versuri stranii, nepotrivite, de umplutură. Maria Ionescu Oltea din Cîmpulung-Mustel e înclinată la fel spre bizar, ba chiar spre morbid, și abia în ultimă instanță ajunge la luminozitate. Versurile lui Constantin Duică din Cluj, în general în tonalitatea în care a scris Esențe, nu sunt sărace în lirism, în energie, dar rareori tind să spună ceva personal. înmugurirea originalității se obsevă, întrucâtva, în poeziile lui Corneliu Șerban din București, Dorina Marcu din Sighișoara, Ioan Pra!adin Cibi, I. G. Segarcea din București și ale altora. A scrie original înseamnă, firește, să și navighezi printre atîtea și atîtea lucruri care s-au mai spus, dar și muncă de explorare a unor teritorii noi. Teodor Știoborăneanu din Ipotești conjugă influențe din consăteanul său genial, din Ai noștri tineri, cu ușoare trivialități: raci palavragii, gingănii oarbe (așa sunt botezați dușmanii). Poeziile îngrijite, semnate de C. Arnăutu din Craiova, suferă de pasivitatea, de neutralitatea, de lipsa de atitudine a poetului față de subiect. Intr-o situație aparte se află Dimitrie Cobuz din București, care își reia activitatea după o perioadă de absență. Poezia sa Toamnă e scrisă sub auspiciile Mioriței și se încheie ambiguu. In creația sa recentă poetul include neadevăruri. Și Carul Mare trece drept Peste al lunii eleșteu, încrîncenări și urîțenii, brazda trupului lățitori puste șoldului ne nvins. E necesar maimult efort creator. Bine intenționată, Mioara Păpureanu, de la cenaclul din Călărași, cîntă aniversarea Republicii, dar neaprofundat, cu motivări ieftine, fără destulă naturalețe. Tot de la cercuri literare ne sosesc la redacție multe versuri despre păduri, amintind de Aurel Marin, poet înzestrat, mort de timpuriu și uitat. Ion Hănăseni în poemul Filă dintr-o carte nescrisă glorifică în vers alb o faptă eroică a unei ceferiste. Poetul e original dar și orgolios și insuficient de clar orientat sub raport ideologic. La fel, Ionel Cocor din Arad, în vîrstă de optsprezee ani, deși oarecum influențat de Poemele luminii, se afirmă ca un taten promițător. Dintr-o poezie a sa Reîntoarcere, cităm strofa: Pădurea mea, pădurea mea Eu m-am întors ca un ecou al chemărilor tale Același copil visător... Dorniți din frunte fraților mesteceni . Iar voi, cintelor credincioase. Mai treceți spre izvor ... Se fac, evidente aici, credem, posi-vitătile sale creatoare. Îl credem talentat și pe Sergiu Șerban din București, tînăr poet care în Mîinile de pildă, realizează strofe dense și sugestive, inspirate, într-o viziune proprie. Le-am văzut răsărind dintre dărîmături, ca două flori albe și grele căutînd parcă să adune în deșertul potir al palmelor într-un gest ultim, pămîntul întreg și cerul cu stele .. Minile omului născute ca o chemare dintre cărămizile fumegnde. Inchizînd împietrită taina frîntă a gestului viitor. Parafrazînd un titlu de scenariu, am conclude: dacă toți tinerii poeți care ne trimit versuri la redacție, ar cînta epoca, dispunînd de timbrul lor propriu, distinct.. . ION RAHOVEANU