Tribuna, 1959 (Anul 3, nr. 2-53)

1959-12-17 / nr. 51

Am­ ajuns la Bîrlad dimineața la ora 7. Nu mai văzusem demult orașul. N­ știam însă cum a fost odată, cu vreo optsprezece ani în urmă, cînd l-am cunoscut întîia oară. Era un simplu și mizer ghișeu de schimb între țăranul producător și negustorul de marcă „universa­lă“, populat de vreo 25.000 de lo­cuitori care, în marea lor majori­tate, aveau, sub raport economic, îndeletniciri cu totul neproductive și care roiau astfel în jurul unui nucleu comercial cu strucu­ră para­zitară. Mai țin minte încă de­­atunci dughenele strident împopo­­țonate de pe Strada Mare, pro­p­­rțile parșive de peste Podul Pes­căriei, prăvăliile cu pretenții mon­dene ca Cerbul de aur și Cava­lerul Mic, glodurile din cartierul Vărăriei ori bleiurile și cuibăria de pe calea Prutului, crișmele sli­noase din preajma iarmarocului, după cum n-am uitat de boiernașii în redingote solemne, cu gulere „Take Ionescu“ la gît, sorbind seara în ceardacuri cafele ne­­re, trăgînd tacticoși din ciubuc și ju­­cînd concina prădată cu așii ba­roului și cu pensionarii justiției locale ... E mult de-atunci! La Bîrlad am coborît din tren la o-a șapte dimi­neața. Străve­chiul oraș, anchilozat pînă mai ieri în încremenită stag­iare și regres, m-a întîmpinat, chiar din spatele­­ țării, nu cu birje co­­cîltite de bătrînețe, ci cu nou-noti­­țe, elegante și sprintene taxiuri Mask­vi­ci, cu confortabile autobuse fabricate la întrep­inderea Tudor Vladimirescu din Capitală și cu o alee de plopi piramidali. Nu poți însă merge înainte mai mult de o sută de metri, fiindcă, dintr-oda­­tă, strada e barată. Lipsit în trecut de canalizare, Bîrladul zilelor noas­tre a ve­nit să rezolve treptat pro­­blem­a alimentării cu apă potabilă. Mă uit în fugă la e­chipele de să­pători și de instalatori care po­trivesc sub caldarîmul străzii con­­du­te de a­ hrțiune și o cotesc a­­poi spre stînga. Pînă să ajungă în strada Republici, care brăzdea­ză orașul dintr-un capăt în celălalt, autobusul m­ă poartă mai întîi prin vechiul cartier al Vă­ăriei. Pe-aici, lîngă cochete la­urite muncitorești cu răsar ro­ o și co'o din frunz­u­­rile îngălbenite ale salcîmi­or, luînd rînd pe rind locul dărăpănatelor co­ ioabe insalubre, rîd ca niște adolescente tufănele și­ s cățărate pe zăp­­azuri vrejuri încîlcite de viță de vie. Peste puțin apoi, lă­­sînd pe dreapta și pe stînga stră­duțe de curînd pavate, ajung pe principila arteră de circulație orașului, strada Republicii, pe ma­a­cadamul căreia forfotesc cazane cu smoală. Inaintînd spre inima orașului, luarea-aminte îmi este la un moment dat prinsă de către edificul impozant și solidele sale coloane modern, cu albe de la intrare, al noului cinematograf 23 August, recent construit. Mai în­colo, trec de clădirea bibliotecii centrale raioanle, care poartă nu­mele ctitorului ei din urmă cu cinci decenii, profesorul de matematici Stroe Belloescu ... •După ce­ admir părculețul din centru împodobit cu flori tîrzii și cu pa­nouri ale fruntașilor în produ­ție, după ce privesc clădirea suplă de peste drum a celui de al coilea cinematograf nou și după ce în­­tîrzii pe aleele grădinii din fața Teatrul de Stat Victor Ion Pana, m-am dus la comitetul orășenesc de partid de pe liniștita stradă M. Kogălniceanu. Primul secretar care mă primește, un brunet vioi ce ah-a a împ­l­nit 29 de ani, mă și ajută să discifrez imaginea bă­­trînulu­i Bîrlad care azi, datorită transformărilor revoluționare ale so­­atismului în desfășurare, se­­ află într-un rapid proces de avîntată întinerire. Nu avem cînd tăifăsiți, totuși, în urma scurtei noastre dis­cuții, pricep și mai lesne că în acest oraș de la apa Bîrladului (în care pînă acum cincisprezece ani nu exista decît o singură așa­zisă fabrică de nasturi cu vreo cinci-șase lucrători, o oloiniță mur­dară și o m­ică sală de cinema, căreia patronul i-a dat foc spre a încasa astfel o grasă primă de asigurare), nimeni­­ altcineva nu era capabil să înlăture letargia ge­nerală în afară de ritmul de inten­să industrializare socialistă prin care, de vreo șase-șapte ani în­coace, comuniștii au înălțat și înal­ță necontenit orașul. Intr-adevăr, construcția marii fabrici de rul­menți din marginea nordică a ora­șului, unde mii de oameni au dobîn­­dit în anii regimului nostru demo­crat popular, calificări de înaltă precizie, găsindu-și astfel, sub în­drumarea partidului, un nobil rost în viață, reprezintă în viața Bîr­ladului o decisivă cotitură. Simță­­mîntul acesta îmi și dă imbold ca să mă îndrept numai decît într­­aco­lo unde bate puternic inima Bîrladului muncitoresc... Bîrladul nou, primenit, începe a se impune îndeosebi de dincolo de centru. După ce ai lăsat în urmă Teatrul de Stat și restaurantul Mol­dova și te ap­opii de sp talul oră­­șănesc de adulți, în stînga străzii, îți sar în ochi foarte elegantele și masivele perechi de blocuri mun­citorești. Durate în anii din urmă pe locul unde pînă în august 1944, cînd au zvîrlit-o în aer hitleriștii, se afla școala normală de băieți (a mai rămas în prioare doar zi­dul din față al po­ții centrale or­nată cu basoreliefuri din mijlocul cărora se desenează, în dulci colo­rituri, ornicul oprit la ceasul unu și jumătate), clădirile trainice, im­punătoare și semețe, dominînd ar­borii care le stau de strajă. Dia goana mașinii disting, plasat ca o carte de vizită în fața tuturor celorlalte, Blocul Tineretului, cu două caturi și cu scările laterale care duc pe­ o spațioasă terasă și trec departe pe lîngă parcul de cultură și odihnă, pentru ca nu­mai în cîteva minute după aceea să cobor și să pășesc pe un covor de asfalt, oprindu-mă în fața pala­tului "•’r­ ales pipedic al administra­ției fabrici de rulmenți. Mă bucur că existența acestei fabrici ne-a dat posibilitatea să satisfacem cerințele mereu sporite ale industriei noastre producătoare de mașini și utilaje. Desigur, această mare izbindă re­purtată de către constrrtorii noș­tri, care au avut un ajutor eficient din partea specialiștilor sovietici, n-a fost ușoară. Nu-i prea multă vreme de cînd, chiar aici, unde-s halele secțiilor, vechea edilitate bîrlădeană tr mitea căruțele salubrității care răsturnau gunoaiele tîrgului, depozitîndu-le în nesfîrșite și pestilențiale mormane! Calc pe preșurile noi de asfalt care se aștern înguste printre lar­gile spații verzi, fericit amenajate între clădirea administrației și hale. Din straturile tivite abundent cu gazon, surîd flori bătute de brumă, iar pe margini de răzoare cresc ca văzînd cu ochii brăduți albi, pui de salcîm galben și puieți de tei. Parcurg­­ astfel grădina și­ apoi intra și vreme de două ore kilometre, la nesfîrșit prin secția de forjat și pe la strungărie, prin secția de tratament termic și pe la cel de rectificare, la bile­role și la colivii, la montaj și la secția axiali, la control și la sortare, la magazii și la expediție și pretutindeni con­stat o neasemuită rîvnă. Aici unde se lucrează la cald, admir dîrzeni­a forjorilor care, introduce­ în cup­toare, ca pe niște nuiele, barele de oțel de doi, de patru și de șapte țoli, le încălzesc la 850 și chiar la o mie de grade, scoțîn­­du-le apoi cu cleștele și laminîn­du-le, turtindu-le la capăt și lăsîn­­du-le după aceea să fie mușcate, fărîmă cu fărîmă­ de cuțite. Dincolo, bat în oțelul incandescent ciocanele pneumatice, colo-s băile de ulei, aci vîjîie strungurile moscovite Proletarul roșu, ale căror cuțite sînt împroșcate cu emulsii lăptoase, altundeva se pilesc rolele cilindri­lor. Și, ca și acestea, la alte ma­șini se meșteresc cele conice, cele în formă de butoiașe ori cele sfe­rice. Intr-altă secție se scot pie­sele din matrițe, introdu­îndu-se,­­alături, în niște cilindri ce, lustruiesc bilele, frecindu-le cu deșeuri de piele și cu rumeguș, în cealaltă parte se execută bobina­je ele­trice, în­tr-o cameră se montează rulmen­ții (muncitoarele care efectuează lu­crarea purtînd fiecare mănuși albe), dincolo se face nituirea automată, — în sfirșit — sînt peste cincizeci de operațiuni pină cînd, plecîn­­du-se de la bara de oțel, se ajunge la confecționarea piesei. Cutreie­­rind halele, mă opresc din cînd în cînd și cat lung la oameni simpli, cum e Petru Petroieș, care con­trolează cu extremă atenție bilă cu bilă, găsind totuși timp ca din cînd în cînd să rupă dintr-o felie de cozonac și să mănînce. Dar mai ales, stărui cu privirea la fochistul Victor Enache de la centrala termică a fabricii și la șeful de echipă Neculai Zubcău. Primul, după cum mă informează tovarășul Iacob Măceanc­a, maistru șef al centralei, e un­ tînăr fecior de țăran, de loc din părțile Bereștilor, care de curînd a absolvit școala profesională. Celălalt, mai în etate, a slugărit cu 14—15 ani în urmă pe moșia unuia­drion. Îna­inte de a intra în fabrică, n-ar fi pus mina pe un șaltar să aprindă lumina nici dacă l-ai fi picurat cu luminarea. Și nu numai el sau alții ca el n-ar fi cutezat una ca asta. Mă gîndesc la Genoveva Niță, elec­­triciana tablonistă la uzina electrică și la Costache Tabără, fiul unor țărani din Ivăneștii Hușilor, care azi veghează alimentarea cu ener­gie electrică­­ a tuturor secțiilor. Majoritatea flăcăi de la țară, fără de stare și neîncepîndu-se nici la sala­hone, au venit pe șantier și, cresînd odată cu uzina, au reușit azi să ajungă lucrători de înaltă preciz­e în producție. De la ot­c și de la sapă, de la a ști să masori ogorul cu prăjină pînă la a reuși să știi că a nua parte dintr-un m­iumetru se numește micron și că această mărime nici nu poate fi observată cu ochiul liber, — de la a ști că un micron este, bunăoară, egal cu a patruzecea parte din grosimea unui fir de păr și pînă la a măsura cu micrometrul bilele și rolele, socotind astfel piesele pînă la sutimi de milimetru, e o cale uriașă. Și totuși, treaba a­­ceasta o pricep azi foștii țărani de pina- mal ieri, ca și foștii tîr­­goveți fără de profesie. Din tineri altă dată fără viitor, ei au devenit asamblatori și rectificatori, region și frezori, bobinatori și călitori, munci­tori și amotori și presori, crematori și iobuitori, maiștri de control și tehnologi calificați în școli sau la locul de muncă, așa cum sunt mulți dintre ei elevi la cursurile serale și fără de frecventă ale școlilor medii. Au străbătut­­ aceas­tă distanță fiindcă Pe toți i-a ajutat și le-a dat îndrumnare par­tidul, fiindcă i-au călăuzit comu­niștii. La început, la fabrica de rulmenți erau doar șaptesprezece comuniști. Azi, la șapte ani de la deschiderea șantierului, numărul comuniștilor și candidaților de partid din fabrică e aproape de treizeci de ori mai mare. Cît despre numărul total al celor ce muncesc în fabrică, a­­cesta se socotește cu zecile de sute, după cum cifra rulmentor produși se calculează în milioane. Faima acestora din urmă a ajuns de mult în R D. Germană și R.P. Ungară, în R.P. Polonă, în Franța, în R. D. Coreeană și mai departe... • Fără a diminua rostul cîtorva u taie cercuri și periodice literar­­artistice care au pisoîit cîndva în Bîrladul de odinioară și din care au ieșit Vlahuță, Ciîrleanu, G. Tu­­toveanu, G. Ibrăileanu și loc<’­­u Raicu-Rion ori Paul Bujor ș.­a., tre­buie totuși spus că între cele două războaie mondiale viața culturală a orașului nu s-a ridicat, în gene­re, dincolo de niște anemice chiote nea­semănătoriste, scoase neaoșește, din paști în crăciun, de reviste ca Florile dalbe, Graiul nostru, Răzeșul etc., care nu aveau altă legătură cu timpul decit calenda­rul bisericesc edita­t de păstoria Tutovei. In molcomul tîrg bîrlă­­dean edilita­tea, deși a botezat uli­țele cu nume pompoase, ca strada Artei s­au strada Culturii, nu s-a sinchisit totuși de faptul că aproa­pe jumătate din populația orașului era analfabetă. De asemeni, fără a jigni cumintea modestie și cum­­sp­ădenie a unor nota­bili profe­sori cu grijă pentru educația șco­larilor lor, la Bîrlad, ca de altfel peste tot. instrumentele de inst­uc­­ție profesională au fost îndeobște catalogul didactic și nuiația peda­gogică. Cît despre poezie, aceasta era reprezentată de către halba de bere și de rachiu ... Vîntul înnoitor al transformări­lor structurale din anii regimului nostru democrat-popular a spul­berat, find pe rînd, vechile pospa­­turi, iar pe temelia puternică a construcțiilor socialiste din zilele noastre, la Bîrlad se dezvoltă azi, tot mai întraripat, florile spiritua­le ale revoluției culturale conduse și înfăptuite de către partid. Am vizitat, între­­ altele, la Bîr­lad, Complexul școlar de pe dealul "orilor, compus din nouă elegan­te și masive corpuri de clădiri re­cent construite, fără egal în toată Moldova, care ocupă o întindere de peste 17 hectare. Aici stu­diază mai bine de 2200 elevi, fii ai oamenilor muncii din oraș și din împrejurimi, adunați laolaltă de la toate școlile medii din oraș, pre­cum și elevii tuturor claselor ci­clului II de la școlile elementare. După ce treci pe sub arcada unei intrări și pătrunzi pe lungi cori­doare cu lucitoare mozaicuri pe jos, în holul principal te întîmpină treptele de marmoră ale scărilor ce duc la primul etaj, împreună cu unul din cei trei directori de studii ai complexului, tova­rășul Vasile Fetescu, și cu doctorul Mir­­cea Daneș, cutreier ceasuri întregi labirintul coridoarelor ce leagă în­tre ele cele mai bine de 890 de ca­mere ale vastului edificiu modern și mă opresc la blocul sanitar, do­tat cu aparatura medicală necesară, cu infirmerii, cu staționar și cu săli de consultație. De aici, co­lind apoi prin sălile de clasă, unde țin lecții nu mai puțin de 150 de profesori, admir dormitoarele cu paturi imaculate și băile căptușite cu faianțe, laboratoarele experimen­tale, cabinetele de chimie, fizică, istorie și celelalte, sala de mese, bucătăria, bufetul și atelierele de lucru, biblioteca școlară cu mai bine de 22.0­0 de volume, sala de gimnastică, centrala termică și sta­ția de radioficare și mă gîndesc la anii liceali ai lui Vlahuță. — „Revăd liceu! din Bârlad, — nota scriitorul în 1891 — un șir de odăi văruite, o clădire veche cu-n vechi (...) mobilier de școală" și unde, precum tot el s rie în schița Mogildea, adu­îndu-și aminte de școală, Jurnalul la bancă era te­ribil. Micul vinovat era așternut cu pieptul la capătul băncii, un monitor il ținea de grumaz, altul de picioare, și Domnu­­l trăgea cu varga la ... spate, ca să go­nească mintea la cap". Toate­­ acestea sunt azi de dome­niul tre­ntului și despre ele se mai pomenește doar în conferințele ce se țin la clubul U.T.M. al fa­brici de rulmenți din centrul ora­șului. Aici, au loc cu regularitate seri culturale, audiții muzicale și proiecții de filme, se joacă șah și tot aici numeroși tineri care lucrea­ză în întreprinderi vin la cercul literar M. Sadoveanu și discută poezii scrise de tovarăși de-ai lor de muncă. Ca să cunoști dragostea pentru cultura noastră socialistă a bîrlădenilor, tr­ebuie să vizitezi bi­blioteca raională care posedă circa 38.000 volume și care e asiduu frecventată de către peste 3.800 ci­titori, să asiști la spectacolele Tea­tru­ui de Stat Victor Ion Popa, ori să iei parte la ședințele cenaclului literar orășănesc Alex. Vlahuță. Am fost la vizionarea unui izbutit spectacol artistic prezentat de echi­pa teatrală de amatori a­­ clubului U.T.M. al fabricii de rulmenți cu piesa Cumpăna de Lucia Deme­trius. Am fost, de asemeni, pe la fostul liceu GA. Roșca Codreanu, devenit azi școală medie pentru cursurile serale și cele fără frec­vență, urmate de numeroși făuri­tori ai rulmenților și am aflat apoi că 200 de elevi de la complexul școlar, conduși de profesorul Gheor­­ghe Gîlca, prestaseră perioada prac­ticii de vară la rabotezele, la fre­zele și la strungurile fabricii de rulmenți. In afară de aceasta, m-am abătut pe la șantierul de la Prodana, unde, pentru amenajarea unui frumos parc de odihnă și cul­tură fizică (ce va ocupa o supra­față de 29 hectare) s-au și plantat puieți de arbori ornamentali, se nivelează alei, se va escava un loc unde se va practica n­atația, toate lucrările efectuîndu-se prin muncă patriotică. Spoiala și funcționaris­­mul din Bîrladul de altădată, suli­­manul cultural, civilizația de pa­radă și toate celelalte­­ atribute ale societății burghezo-moșierești des­pre care scria Vlahuță și care pro­duceau besmetici și milogi intelec­tuali, vagabonzi ai ulițelor, trîntori ai cafenelelor, speculanți sau cer­șetori de slujbe, nu mai sînt. In orașul moldovenesc de l­a apa Bîr­ladului, ca pretutindeni în patria noastră, azi, precum năzuia Vla­huță odinioară, între dascăl, carte și elev se așează un cablu de co­municare intelectuală. Ridicîndu-se la o populație de circa 35.000 lo­cuitori. Bîrladul zilelor noastre, pus în condițiile unei tot mai bune dezvoltării economice, devine un o­­raș muncitoresc, capabil de o con­tinuă, firească și adevărată înflo­rire culturală. Ilustrații de C. BRUDAȘCO,

Next