Tribuna, 1960 (Anul 4, nr. 1-52)

1960-01-07 / nr. 1

2 i­pt Incercind să confrunți conținutul concret al romanului Pe muche de cuțit (vol. 1) cu faptele obiective la care se referă, te izbești de o situație puțin obișnuită în cazul prozei: dificultatea de a povesti ac­țiunea și subiectul cărții. Ți-e greu anume să redai legătura internă dintre diferitele momente și în­­tîmplări din viața personajelor și dintre diversele episoade ale ope­rei. Urmărind unitatea dinamică a romanului, observi că întorsături decisive din viața personajelor se realizează aproape exclusiv și în mod nemijlocit pe seama determi­nării istorice generale, biografia eroilor pare atunci lipsită de su­portul obiectiv al individualizării, de acea relativă independență a faptelor lor personale, care le asi­gură și explică drumul propriu în cadrul istoric general. Se știe însă că deosebirea dintre cunoaș­terea artistică și cea științifică re­zidă, între altele, tocmai în mo­dul de a sezisa unitatea dialectică dintre general și particular, căci, dacă pentru a dezvălui legitatea dezvoltării societății trebuie să faci abstracție de relațiile individuale, tipicul în artă nu poate fi înfăți­șat decît prin intermediul acestora. Dar, să vedem cum se petrec lu­crurile în romanul lui Mihai Be­ni­uc. Mai întîi, în volumul apărut pînă acum întreaga narațiune se învîrte în jurul unui singur personaj, A­­tanasie Mustea. Celelalte personaje, cum remarca Paul Georgescu, exis­tă „doar in măsura in care a­­pare pe scenă Mustea". S-ar pă­rea, deci, că ne aflăm în prezența unui Bildungsroman, în care se cristalizează formarea și afirmarea unui caracter. In realitate, cartea lui Beniuc nu poate fi considerată ca­­ atare, pentru că Mustea, deși ocupă sute de pagini din narațiu­ne, evoluează prea puțin ca per­sonaj pozitiv. De la începutul și pînă aproape de sfîrșitul volumu­lui, eroul principal are cam ace­leași calități și defecte: discută mult și realizează puțin, deține funcții de răspundere în organiza­ția ilegală de partid, dar partici­parea sa la lupta Partidului este destul de firavă (ia legătură­ cu țăranul comunist Simion, strînge fonduri și alimente pentru ajutora­rea familiilor deținuților, furnizează informații de la Serviciul Cenzurii Militare Externe, etc.), săvîrșește unele greșeli incompatibile cu po­ziția sa în Partid (colaborează la un ziar antonescian, se deconspiră în fața dușmanilor și a prietenilor etc.). Pentru a fi considerat erou pozitiv cu adevărat, Atanasie Mus­tea trebuia să se dezvolte odată cu organizația din care făcea par­te. Prezența acesteia e însă cu to­tul ștearsă, nu există decît în mod episodic — și atunci în legătură, în primul rînd, cu personajele se­cundare (soții Rotbaum, Petre Ga­bor etc.). Peripețiile biografice ale eroului principal, care formează țesătura de bază a narațiunii, nu au o condiționare intrinsecă, apă­­rînd, în general, ca simple reacții la evenimentele social-politice ale vremii. Nu există un conflict în­semnat nici în viața eroului prin­cipal și nici în raporturile dintre acesta și restul personajelor, care să pună în mișcare acțiunea epică. Universul cărții nu capătă astfel consistență, pentru că se rezumă adesea la părerile și considerațiile eroului­­ principal, iar acțiunea, cît este, se manifestă mai mult sub latura sa exterioară. Schematizat, procesul literar decurge cam în felul următor: se produce o schim­bare importantă politică (de ex. dictatul de la Viena, cu corelativul său din viața universitarilor clu­jeni — mutarea la Sibiu), se mo­difică și viața și anturajul eroului principal, se precipită din nou evenimentele, se transformă și me­­ muerie de di­­ ctul geografic și uman al cărții (fiind mobilizat Atanasie Mustea la Serviciul Cenzurii Militare Ex­terne, pe primul plan se situează eroi și fapte din București). Astfel, dacă nu există un con­flict central propriu pentru univer­sul romanului, există, în schimb, conflictul istoric general, față de care iau atitudine atît eroul prin­cipal, cît și personajele secundare ale cărții. E un conflict real, pu­ternic și acut, just înțeles, ca evo­luție și importanță socială obiec­tivă, lupta eroică și patriotică a Partidului Comunist din Romînia împotriva dictaturii fasciste și a războiului criminal antisovietic. Fă­ră îndoială, prozatorul are meri­tul de a fi relevat că în sînul universității transilvănene au fost intelectuali care au condamnat cu hotărîre fascismul și s-au solidari­zat cu lupta comuniștilor (deși nu în mod consecvent) și au încercat să se împlinească pe coordonate noi, ca oameni însetați de adevăr și dreptate socială. Ura dreaptă și fierbinte împotriva cotropitorilor hitleriști și a bandelor de cămăși verzi se concretizează în pagini de o mare elevație artistică și cetă­țenească. Admirabile sunt și pasa­jele consacrate de autor mîniei populare împotriva războiului ne­drept. Păcat însă că în roman nu este surprinsă medierea concretă a conflictului istoric general în fap­tele de viață ale personajelor. Ata­nasie Mustea, Sandu Crai, Filip Rupelanțu etc. prezintă uneori in­consecvențe grave între vorbe și fapte neexplicate pe plan epic; chiar momentele „cheie“ din biogra­fia lor social-politică rămîn ne­deslușite sub aspect cauzal (de ex. motivarea concretă a cooptării lui Atanasie Mustea în Comitetul Teri­torial de partid, acțiunile politice pentru care a fost arestat Sandu Crai etc.). Ocolind interacțiunea dintre des­fășurarea istorică generală și bio­grafia personajelor, prozatorul crea­­ză cîteodată confuzii regretabile. De pildă, Atanasie Mustea este coop­tat în Comitetul Teritorial de par­tid tocmai cînd se pregătea să in­tre în redacția unui ziar fascist. Justificarea bunelor intenții­­ ale per­sonajului nu are o acoperire obiec­tivă, ca intelectual cu oscilații mic­­burgheze, Mustea putea, desigur, să neglijeze disciplina de partid, ca activist de partid faptul menționat nu putea rămîne însă fără urmări importante. Și, cu această observație din urmă, abordăm mai direct atitu­dinea autorului față de eroul prin­cipal al cărții. Atanasie Mustea, așa cum au subliniat și Radu Popescu și Paul Georgescu, nu este un erou comunist exemplar. Mai mult, el săvîrșește, după cum am văzut, o serie de greșeli grave. Cu toate acestea, Mihai Beniuc îi trece cu vederea lipsurile, încercînd nu o­­dată să i le justifice. Eroul are dreptul să greșească; în definitiv, se poate ca tocmai aceste greșeli să-i determine mai bine profilul moral. In acest caz însă autorul nu poate face abstracție de parti­cularitățile personajului, pe care trebuie să le aprecieze ca atare. Mihai Beniuc n-a reușit să creeze distanța necesară dintre autor și personajul creat. In pofida gre­șelilor sale, eroul principal e înfățișat de prozator (în comentarii lungi și dese) ca un militant comunist ireproșabil. De aici decurg însă și alte ne­ajunsuri importante ale cărții — imaginea neveridică a organizației de partid, a luptei. Partidului din perioada istorică respectivă. Excep­­tînd cîteva episoade emoționante (tragedia soților Rotbaum, aresta­rea grupului de uteciști sau mar­tirajul lui Petre Gabor), în care Atanasie Mustea se află în ipos­taza de simplu povestitor și în care atitudinea oamenilor reiese direct din faptele lor, prea puțin se poate vorbi în volumul I din romanul de muche de cuțit de acțiuni concrete și organizate ale comuniștilor. Lupta Partidului mai mult o bănuim din comentariile a­udit eroului principal decît o desprin­dem din acțiunile presonajelor. Cît despre sarcinile primite de Atana­sie Mustea, acestea au un carac­ter aproape strict individual, ne­­fiind integrate în mod concret în activitatea generală a Partidului. Drept urmare, raportul dintre Par­tid și membrii săi apare într-o lumină nepotrivită. Șovinul Verebes Bálint își poate permite, de pildă, să denatureze esența internaționalis­mului proletar cu ocazia dictatului de la Viena, fără a primi o repli­că hotărîtă din partea organizației de partid. Atanasie Mustea și San­du Crai pot să intre în redacția unui ziar antonescian, fără să pri­mească nici o sancțiune de par­tid. Partidul, ca organizație pu­ternică și monolită, nu intervine în acțiunea romanului. Atanasie Mus­tea deține în roman și funcția de interpretator al conduitei și atitu­dinii tuturor celorlalte personaje. Astfel, în locul unui criteriu obiec­tiv de apreciere a oamenilor (con­tribuția efectivă la lupta Partidului, integrarea disciplinată în această luptă), întreaga axiologie a cărții este subiectivizată, fiind dependentă de gusturile și părerile eroului principal. In plus, Atanasie Mustea are, după cum am văzut, un credit nelimitat din partea autorului, în tot ce face și este justificat de acesta. Atitudinea lirică a proza­torului s-a transformat, din acest unghiu de vedere, într-un defect structural al cărții. Lirismul rezul­tat din transpunerea autorului în diferitele situații ale acțiunii ro­manului place, fiindcă oferă cîteodată poetului ocazia să-și ex­prime convingător sentimentele și părerile înaintate (ura împotriva fascismului, o anumită candoare sentimentală față de femeile iubite etc.). Cînd însă atitudinea lirică se confundă cu subiectivismul, con­secințele sunt cu totul inacceptabile (lipsa de distanțare față de Ata­nasie Mustea și transformarea a­­cestuia în etalon axiologic al celor­lalte personaje). S-a remarcat, de exemplu, că atitudinea lui Atanasie Mustea față de diversele figuri fe­minine din roman oferă pagini de multă gingășie sufletească și ca­pacitate de renunțare din partea personajului principal. Cu toate acestea, subiectivizarea relațiilor concrete dintre­ personaje dăunează și în cazul zugrăvirii figurilor fe­minine. In acest sens, toate sau­­ aproape toate femeile din roman nu par să aibă alt rol decît să demonstreze că eroul principal este îndreptățit să se considere Atanasie „cel prost iubit". Nu știu și nu încerc să devansez cum se vor petrece lucrurile în volumul II al romanului. S-ar pu­tea, eventual, ca multe din nedu­meririle formulate aici să-și gă­sească acolo o dezlegare fericită. Deocamdată însă, după cum s-a putut vedea, cartea lui Mihai Be­niuc, în pofida calităților sublinia­te, provoacă obiecții serioase. Nu are o acțiune epică bine pre­cizată. >nu prezintă totdeauna per­sonajele prin faptele lor de viață, lăsînd un cîmp larg subiectivismu­lui, cînd comentariile personajului principal se substitue confruntării obiective în practica socială. In ge­neral, eroul principal, Atanasie Mustea, nu-și îndreptățește poziția dominantă în roman. Vorbește mult, gîndește unele lucruri în mod just, întreprinde și cîteva acțiuni pozitive (plecările la Brașov, legătura cu vărul său Si­mion sau atitudinea pe care o ia față de șeful Biroului 2), dar fără a deveni niciodată un erou pozi­tiv­­ în accepțiunea majoră a ter­menului. Cu Atanasie Mustea pu­tem fi de multe ori de acord în aprecierile sale: în modul în care îl judecă, de exemplu, pe pseudo­­filozoful reacționar Marele Anonim, în ura sa dreaptă împotriva fas­cismului, în încrederea sa față de linia generală a Partidului. Nu-l putem aproba însă în oscilațiile sale de intelectual mic-burghez, plin de orgoliu, în individualismul său adesea cu totul transparent. Pe drept cuvînt remarca Paul Georgescu că muncitorul comunist Petre Gabor ar fi fost mult mai indicat ca erou principal al cărții, dată fiind consecvența atitudinii sale politice și unitatea sa caracte­­reologică. Dar, Petre Gabor apare numai episodic în carte. Singurul moment mai susținut este cel de la siguranță. Martirajul însă, cum s-a mai spus, nu este suficient pe­ntru a dezvălui bogăția sufleteas­că a unui erou comunist. Se pare că prozatorul, nici nu este destul de familiarizat cu mediul munci­toresc. Există totuși o lume pe care Mihai Beniuc o cunoaște mult mai profund și organic: satul. In a­­ceastă privință, scena din gara Porumba, prilejuită de sosirea unui tren cu prizonieri sovietici, impune prin veridicitatea sa artistică deo­sebită. Țăranii lui Mihai Beniuc vorbesc și gîndesc autentic. Inte­lectualii, în schimb, discută adesea la un nivel și într-un limbaj mult mai puțin convingător. Acordînd un loc mai important eroilor din mediul rural, prozatorul ar fi iz­butit, probabil, să-i asigure cărții o veridicitate mai susținută. Cel puțin așa reiese din pasajele con­sacrate satului în volumul apărut. Din păcate, autorul a fost de multe ori prizonierul propriului său erou principal, care l-a împins în mrejele subiectivismului. Sau, ca să mă exprim în sensul spuselor lui Radu Popescu, volumul, în loc să urmeze cerințele genului, s-a transformat cîteodată într-un lung jurnal de impresii, transpus la per­soana a treia. Ceea ce, să recu­noaștem, nu schimbă prea mult situația. Atanasie Mustea putea să devină un erou tipic și interesant, cu toate greșelile săvîrșite de el în volumul I al romanului. Putea să aibă, eventual, și alte cusururi de­cît cele reliefate pînă acum de prozator. Spre a fi reușit sub as­pect artistic, Atanasie Mustea avea nevoie însă de independența carac­teristică unui erou epic. Dar, în actuala fază, Atanasie Mustea s-a vrut mai presus de celelalte per­sonaje (nu numai ca loc ocupat în narațiune, ci și din punct de vedere etico-politic), mai presus de Partid și chiar față de întreaga realitate socială a vremii, deși nu reprezintă, în multe din mani­festările sale, decît o proecție liri­că deformată, coordonatele subiec­tive ale eroului nu reflectă condi­ționarea sa obiectivă. Intențiile sa­le bune nu-1 salvează­­: de la lipsa de unitate și nu-i co­n­feră nici autenticitatea de omn co­munist. Angrenîndu-se în.„Millectivismul e­­roului principal/"Mihai Beniuc n-a izbutit să înfățișeze veridic ima­ginea­­ fuptei eroice a Partidului .Qefsimnist din Romînia în anii 1940—43, n-a creat o figură de in­telectual comunist de amploarea, consecvența și tipicitatea eroului liric din cele mai bune versuri ale sale. De aceea, romanul Pe muche de cuțit se cere reluat și refăcut atît pe plan epic, cît și pe plan liric. Poetul de prim ordin Mihai Beniuc și povestitorul din volumul de schițe Uză personală dispune de posibilități de creație superioare față de cele dovedite în volumul analizat. E adevărat, ro­manul Pe muche de cuțit­are, du­pă cum am văzut, și unele cali­tăți literare autentice. Dacă stărui totuși asupra necesității de a fi refăcut, e pentru că, în ansamblul său, romanul lui Mihai Beniuc se abate prea des de la linia funda­mentală a scriitorului, de la con­secvența realist-socialistă a aces­tuia în realizarea imaginei artis­tice, reflectarea veridică a unor caractere tipice în împrejuri tipice. ION LUNGU ALEXANDRU MOHI: Portrf Tribuna SĂPTÂMÎNAL de cultură Redactor șef: Dumitru Mircea Colegiul de redacție: Acad. I. Agîrbiceanu, Valeriu Bologa, Ioan Ceterchi, Victor Cherestegiu Aurel Ciupe, Dumitru Isac (redactor șef ad­junct), Nicolae Murgeanu, I. D. Mușat, Ion Oarcăsu (redactor șef adjunct), Iosif Pervain, Si­gismund Toduță, Mircea Zaciu. Redacția și administrația: Ciul str. Puskin 1. Tel. 43—31 Abonamente: 3 luni 6,50; 6 luni 13 lei; 12 luni 26 lei. Manuscrisele ne­ublicate nu se înapoiază.

Next