Tribuna, 1960 (Anul 4, nr. 1-52)
1960-01-07 / nr. 1
2 ipt Incercind să confrunți conținutul concret al romanului Pe muche de cuțit (vol. 1) cu faptele obiective la care se referă, te izbești de o situație puțin obișnuită în cazul prozei: dificultatea de a povesti acțiunea și subiectul cărții. Ți-e greu anume să redai legătura internă dintre diferitele momente și întîmplări din viața personajelor și dintre diversele episoade ale operei. Urmărind unitatea dinamică a romanului, observi că întorsături decisive din viața personajelor se realizează aproape exclusiv și în mod nemijlocit pe seama determinării istorice generale, biografia eroilor pare atunci lipsită de suportul obiectiv al individualizării, de acea relativă independență a faptelor lor personale, care le asigură și explică drumul propriu în cadrul istoric general. Se știe însă că deosebirea dintre cunoașterea artistică și cea științifică rezidă, între altele, tocmai în modul de a sezisa unitatea dialectică dintre general și particular, căci, dacă pentru a dezvălui legitatea dezvoltării societății trebuie să faci abstracție de relațiile individuale, tipicul în artă nu poate fi înfățișat decît prin intermediul acestora. Dar, să vedem cum se petrec lucrurile în romanul lui Mihai Beniuc. Mai întîi, în volumul apărut pînă acum întreaga narațiune se învîrte în jurul unui singur personaj, Atanasie Mustea. Celelalte personaje, cum remarca Paul Georgescu, există „doar in măsura in care apare pe scenă Mustea". S-ar părea, deci, că ne aflăm în prezența unui Bildungsroman, în care se cristalizează formarea și afirmarea unui caracter. In realitate, cartea lui Beniuc nu poate fi considerată ca atare, pentru că Mustea, deși ocupă sute de pagini din narațiune, evoluează prea puțin ca personaj pozitiv. De la începutul și pînă aproape de sfîrșitul volumului, eroul principal are cam aceleași calități și defecte: discută mult și realizează puțin, deține funcții de răspundere în organizația ilegală de partid, dar participarea sa la lupta Partidului este destul de firavă (ia legătură cu țăranul comunist Simion, strînge fonduri și alimente pentru ajutorarea familiilor deținuților, furnizează informații de la Serviciul Cenzurii Militare Externe, etc.), săvîrșește unele greșeli incompatibile cu poziția sa în Partid (colaborează la un ziar antonescian, se deconspiră în fața dușmanilor și a prietenilor etc.). Pentru a fi considerat erou pozitiv cu adevărat, Atanasie Mustea trebuia să se dezvolte odată cu organizația din care făcea parte. Prezența acesteia e însă cu totul ștearsă, nu există decît în mod episodic — și atunci în legătură, în primul rînd, cu personajele secundare (soții Rotbaum, Petre Gabor etc.). Peripețiile biografice ale eroului principal, care formează țesătura de bază a narațiunii, nu au o condiționare intrinsecă, apărînd, în general, ca simple reacții la evenimentele social-politice ale vremii. Nu există un conflict însemnat nici în viața eroului principal și nici în raporturile dintre acesta și restul personajelor, care să pună în mișcare acțiunea epică. Universul cărții nu capătă astfel consistență, pentru că se rezumă adesea la părerile și considerațiile eroului principal, iar acțiunea, cît este, se manifestă mai mult sub latura sa exterioară. Schematizat, procesul literar decurge cam în felul următor: se produce o schimbare importantă politică (de ex. dictatul de la Viena, cu corelativul său din viața universitarilor clujeni — mutarea la Sibiu), se modifică și viața și anturajul eroului principal, se precipită din nou evenimentele, se transformă și me muerie de di ctul geografic și uman al cărții (fiind mobilizat Atanasie Mustea la Serviciul Cenzurii Militare Externe, pe primul plan se situează eroi și fapte din București). Astfel, dacă nu există un conflict central propriu pentru universul romanului, există, în schimb, conflictul istoric general, față de care iau atitudine atît eroul principal, cît și personajele secundare ale cărții. E un conflict real, puternic și acut, just înțeles, ca evoluție și importanță socială obiectivă, lupta eroică și patriotică a Partidului Comunist din Romînia împotriva dictaturii fasciste și a războiului criminal antisovietic. Fără îndoială, prozatorul are meritul de a fi relevat că în sînul universității transilvănene au fost intelectuali care au condamnat cu hotărîre fascismul și s-au solidarizat cu lupta comuniștilor (deși nu în mod consecvent) și au încercat să se împlinească pe coordonate noi, ca oameni însetați de adevăr și dreptate socială. Ura dreaptă și fierbinte împotriva cotropitorilor hitleriști și a bandelor de cămăși verzi se concretizează în pagini de o mare elevație artistică și cetățenească. Admirabile sunt și pasajele consacrate de autor mîniei populare împotriva războiului nedrept. Păcat însă că în roman nu este surprinsă medierea concretă a conflictului istoric general în faptele de viață ale personajelor. Atanasie Mustea, Sandu Crai, Filip Rupelanțu etc. prezintă uneori inconsecvențe grave între vorbe și fapte neexplicate pe plan epic; chiar momentele „cheie“ din biografia lor social-politică rămîn nedeslușite sub aspect cauzal (de ex. motivarea concretă a cooptării lui Atanasie Mustea în Comitetul Teritorial de partid, acțiunile politice pentru care a fost arestat Sandu Crai etc.). Ocolind interacțiunea dintre desfășurarea istorică generală și biografia personajelor, prozatorul crează cîteodată confuzii regretabile. De pildă, Atanasie Mustea este cooptat în Comitetul Teritorial de partid tocmai cînd se pregătea să intre în redacția unui ziar fascist. Justificarea bunelor intenții ale personajului nu are o acoperire obiectivă, ca intelectual cu oscilații micburgheze, Mustea putea, desigur, să neglijeze disciplina de partid, ca activist de partid faptul menționat nu putea rămîne însă fără urmări importante. Și, cu această observație din urmă, abordăm mai direct atitudinea autorului față de eroul principal al cărții. Atanasie Mustea, așa cum au subliniat și Radu Popescu și Paul Georgescu, nu este un erou comunist exemplar. Mai mult, el săvîrșește, după cum am văzut, o serie de greșeli grave. Cu toate acestea, Mihai Beniuc îi trece cu vederea lipsurile, încercînd nu odată să i le justifice. Eroul are dreptul să greșească; în definitiv, se poate ca tocmai aceste greșeli să-i determine mai bine profilul moral. In acest caz însă autorul nu poate face abstracție de particularitățile personajului, pe care trebuie să le aprecieze ca atare. Mihai Beniuc n-a reușit să creeze distanța necesară dintre autor și personajul creat. In pofida greșelilor sale, eroul principal e înfățișat de prozator (în comentarii lungi și dese) ca un militant comunist ireproșabil. De aici decurg însă și alte neajunsuri importante ale cărții — imaginea neveridică a organizației de partid, a luptei. Partidului din perioada istorică respectivă. Exceptînd cîteva episoade emoționante (tragedia soților Rotbaum, arestarea grupului de uteciști sau martirajul lui Petre Gabor), în care Atanasie Mustea se află în ipostaza de simplu povestitor și în care atitudinea oamenilor reiese direct din faptele lor, prea puțin se poate vorbi în volumul I din romanul de muche de cuțit de acțiuni concrete și organizate ale comuniștilor. Lupta Partidului mai mult o bănuim din comentariile audit eroului principal decît o desprindem din acțiunile presonajelor. Cît despre sarcinile primite de Atanasie Mustea, acestea au un caracter aproape strict individual, nefiind integrate în mod concret în activitatea generală a Partidului. Drept urmare, raportul dintre Partid și membrii săi apare într-o lumină nepotrivită. Șovinul Verebes Bálint își poate permite, de pildă, să denatureze esența internaționalismului proletar cu ocazia dictatului de la Viena, fără a primi o replică hotărîtă din partea organizației de partid. Atanasie Mustea și Sandu Crai pot să intre în redacția unui ziar antonescian, fără să primească nici o sancțiune de partid. Partidul, ca organizație puternică și monolită, nu intervine în acțiunea romanului. Atanasie Mustea deține în roman și funcția de interpretator al conduitei și atitudinii tuturor celorlalte personaje. Astfel, în locul unui criteriu obiectiv de apreciere a oamenilor (contribuția efectivă la lupta Partidului, integrarea disciplinată în această luptă), întreaga axiologie a cărții este subiectivizată, fiind dependentă de gusturile și părerile eroului principal. In plus, Atanasie Mustea are, după cum am văzut, un credit nelimitat din partea autorului, în tot ce face și este justificat de acesta. Atitudinea lirică a prozatorului s-a transformat, din acest unghiu de vedere, într-un defect structural al cărții. Lirismul rezultat din transpunerea autorului în diferitele situații ale acțiunii romanului place, fiindcă oferă cîteodată poetului ocazia să-și exprime convingător sentimentele și părerile înaintate (ura împotriva fascismului, o anumită candoare sentimentală față de femeile iubite etc.). Cînd însă atitudinea lirică se confundă cu subiectivismul, consecințele sunt cu totul inacceptabile (lipsa de distanțare față de Atanasie Mustea și transformarea acestuia în etalon axiologic al celorlalte personaje). S-a remarcat, de exemplu, că atitudinea lui Atanasie Mustea față de diversele figuri feminine din roman oferă pagini de multă gingășie sufletească și capacitate de renunțare din partea personajului principal. Cu toate acestea, subiectivizarea relațiilor concrete dintre personaje dăunează și în cazul zugrăvirii figurilor feminine. In acest sens, toate sau aproape toate femeile din roman nu par să aibă alt rol decît să demonstreze că eroul principal este îndreptățit să se considere Atanasie „cel prost iubit". Nu știu și nu încerc să devansez cum se vor petrece lucrurile în volumul II al romanului. S-ar putea, eventual, ca multe din nedumeririle formulate aici să-și găsească acolo o dezlegare fericită. Deocamdată însă, după cum s-a putut vedea, cartea lui Mihai Beniuc, în pofida calităților subliniate, provoacă obiecții serioase. Nu are o acțiune epică bine precizată. >nu prezintă totdeauna personajele prin faptele lor de viață, lăsînd un cîmp larg subiectivismului, cînd comentariile personajului principal se substitue confruntării obiective în practica socială. In general, eroul principal, Atanasie Mustea, nu-și îndreptățește poziția dominantă în roman. Vorbește mult, gîndește unele lucruri în mod just, întreprinde și cîteva acțiuni pozitive (plecările la Brașov, legătura cu vărul său Simion sau atitudinea pe care o ia față de șeful Biroului 2), dar fără a deveni niciodată un erou pozitiv în accepțiunea majoră a termenului. Cu Atanasie Mustea putem fi de multe ori de acord în aprecierile sale: în modul în care îl judecă, de exemplu, pe pseudofilozoful reacționar Marele Anonim, în ura sa dreaptă împotriva fascismului, în încrederea sa față de linia generală a Partidului. Nu-l putem aproba însă în oscilațiile sale de intelectual mic-burghez, plin de orgoliu, în individualismul său adesea cu totul transparent. Pe drept cuvînt remarca Paul Georgescu că muncitorul comunist Petre Gabor ar fi fost mult mai indicat ca erou principal al cărții, dată fiind consecvența atitudinii sale politice și unitatea sa caractereologică. Dar, Petre Gabor apare numai episodic în carte. Singurul moment mai susținut este cel de la siguranță. Martirajul însă, cum s-a mai spus, nu este suficient pentru a dezvălui bogăția sufletească a unui erou comunist. Se pare că prozatorul, nici nu este destul de familiarizat cu mediul muncitoresc. Există totuși o lume pe care Mihai Beniuc o cunoaște mult mai profund și organic: satul. In această privință, scena din gara Porumba, prilejuită de sosirea unui tren cu prizonieri sovietici, impune prin veridicitatea sa artistică deosebită. Țăranii lui Mihai Beniuc vorbesc și gîndesc autentic. Intelectualii, în schimb, discută adesea la un nivel și într-un limbaj mult mai puțin convingător. Acordînd un loc mai important eroilor din mediul rural, prozatorul ar fi izbutit, probabil, să-i asigure cărții o veridicitate mai susținută. Cel puțin așa reiese din pasajele consacrate satului în volumul apărut. Din păcate, autorul a fost de multe ori prizonierul propriului său erou principal, care l-a împins în mrejele subiectivismului. Sau, ca să mă exprim în sensul spuselor lui Radu Popescu, volumul, în loc să urmeze cerințele genului, s-a transformat cîteodată într-un lung jurnal de impresii, transpus la persoana a treia. Ceea ce, să recunoaștem, nu schimbă prea mult situația. Atanasie Mustea putea să devină un erou tipic și interesant, cu toate greșelile săvîrșite de el în volumul I al romanului. Putea să aibă, eventual, și alte cusururi decît cele reliefate pînă acum de prozator. Spre a fi reușit sub aspect artistic, Atanasie Mustea avea nevoie însă de independența caracteristică unui erou epic. Dar, în actuala fază, Atanasie Mustea s-a vrut mai presus de celelalte personaje (nu numai ca loc ocupat în narațiune, ci și din punct de vedere etico-politic), mai presus de Partid și chiar față de întreaga realitate socială a vremii, deși nu reprezintă, în multe din manifestările sale, decît o proecție lirică deformată, coordonatele subiective ale eroului nu reflectă condiționarea sa obiectivă. Intențiile sale bune nu-1 salvează: de la lipsa de unitate și nu-i conferă nici autenticitatea de omn comunist. Angrenîndu-se în.„Millectivismul eroului principal/"Mihai Beniuc n-a izbutit să înfățișeze veridic imaginea fuptei eroice a Partidului .Qefsimnist din Romînia în anii 1940—43, n-a creat o figură de intelectual comunist de amploarea, consecvența și tipicitatea eroului liric din cele mai bune versuri ale sale. De aceea, romanul Pe muche de cuțit se cere reluat și refăcut atît pe plan epic, cît și pe plan liric. Poetul de prim ordin Mihai Beniuc și povestitorul din volumul de schițe Uză personală dispune de posibilități de creație superioare față de cele dovedite în volumul analizat. E adevărat, romanul Pe muche de cuțitare, după cum am văzut, și unele calități literare autentice. Dacă stărui totuși asupra necesității de a fi refăcut, e pentru că, în ansamblul său, romanul lui Mihai Beniuc se abate prea des de la linia fundamentală a scriitorului, de la consecvența realist-socialistă a acestuia în realizarea imaginei artistice, reflectarea veridică a unor caractere tipice în împrejuri tipice. ION LUNGU ALEXANDRU MOHI: Portrf Tribuna SĂPTÂMÎNAL de cultură Redactor șef: Dumitru Mircea Colegiul de redacție: Acad. I. Agîrbiceanu, Valeriu Bologa, Ioan Ceterchi, Victor Cherestegiu Aurel Ciupe, Dumitru Isac (redactor șef adjunct), Nicolae Murgeanu, I. D. Mușat, Ion Oarcăsu (redactor șef adjunct), Iosif Pervain, Sigismund Toduță, Mircea Zaciu. Redacția și administrația: Ciul str. Puskin 1. Tel. 43—31 Abonamente: 3 luni 6,50; 6 luni 13 lei; 12 luni 26 lei. Manuscrisele neublicate nu se înapoiază.