Tribuna, 1963 (Anul 7, nr. 1-51)
1963-01-03 / nr. 1
Colocviu despre poezie (Urmare din pag. la) umbrele ei, realizările efective, ca și scăderile ce mai există și care-i frînează dezvoltarea deplină. De la bun început, trebuie să spunem că realizările sînt predominante. Amploarea fenomenului poetic actual, marea diversitate de stiluri și modalități lirice, numele noi, care mai ales în ultimii ani au apărut, aducînd o împrospătare a tematicii și o îndrăzneală în expresie caracteristică talentelor autentice — toate acestea sînt semnele unui avint poetic incontestabil, între nivelul atins de experiența politico-morală a societății noastre și nivelul ideologico-artistic al creației poetice actuale există o legătură directă. Responsabilitatea socială a poetului a crescut simțitor, după cum, în aceeași măsură, a sporit și receptivitatea, interesul lui pentru problemele cele mai acute. Imaginea albatrosului împiedecat de aripile crescute prea mari, ori a profetului retras în pustiu, unde stă de vorbă cu duhurile sau cu propriile halucinații, aparține de mult trecutului și în locul acestui solitar cu aere de supraom avem astăzi imaginea concretă, vie, a poetului-cetățean, care se interesează în modul cel mai direct de bunul mers al societății, de progresul ,ei continuu. De aici, caracterul agitatoric, patosul civic al creației poetice actuale, sfera largă de preocupări, devenită criteriu de apreciere a unei opere lirice valoroase. Ne-am pierde însă în elogii inutile, dacă n-am observa, cu același ochi lucid și obiectiv, și neajunsurile creației poetice actuale, factorii care, în ansamblu, îi frînează evoluția ascendentă. Nu voi epuiza aici lista acestor neajunsuri, mărginindu-mă doar să le arăt pe cele care cred că sînt mai importante. Se poartă astăzi discuția în jurul conflictului literar, deci a modului în care proza și dramaturgia contemporană au reușit să prezinte, mai mult sau mai puțin veridic și adînc, anumite contradicții obiective din sînul societății noastre actuale. Pare totuși ciudat faptul că discuțiile amintite nu s-au referit și la poezie, ca și cum aici lucrurile ar fi absolut perfecte. Oare toți poeții noștri actuali au înțeles faptul, esențial, că trebuie să lupte cu forțe sporite împotriva rămășițelor moralei vechi, împotriva gîndirii rutiniere și oportuniste, să ia deci atitudine deschisă fată de tarele trecutului, prezente încă în conștiința unor oameni de azi? Dacă, în prezent, principalul domeniu al luptei de clasă, așa cum arăta limpede tovarășul Gheorghe Gheorghiu- Dej în Raportul C.C. al P.M.R. la Congresul al IlI-lea, se duce în primul rînd pe planul conștiinței, atunci și acuitatea poetului față de problematica morală trebuie să crească în aceeași măsură. Ori nu odată întîlnim poezii mălăiețe, de-o cumințenie jenantă, idilice sau pur ilustrative, care, în loc să dezbată curajos problematica formării omului nou, a luptei lui hotărîte cu tot ce amintește, pe plan sufletesc, de orînduirile trecute, se rezumă la o imagistică stufoasă ori la lozinci goale de conținut. Pericolul ilustrativismului și a poeziei schematice este destul de mare și împotriva lor critica trebuie să-și ascută mult mai puternic floreta; în al doilea rînd, o preocupare la fel de susținută ar trebui să acorde critica și anumitor forme de evaziune, mai mult sau mai puțin camuflate. Dacă pe vremuri, tentația colocviului cu strămoșii amenința să transforme poezia într-un fel de anexă a istoriei despre daci, agatîrși, ori mai știu cu care seminție străveche, astăzi, în schimb, există pericolul unei proiecții abstracte în viitor sau în cosmos. Zborurile uimitoare ale cosmonauților sovietici sau apropiata construire a comunismului sunt, desigur, motive foarte generoase, care poartă în sinea lor o mare cantitate de aur liric nativ. Dar cînd unii poeți, tineri mai ales, încearcă să-și ascundă necunoașterea vieții actuale prin asemenea proiecții în viitor, cînd creațiile lor despre ziua de astăzi suferă vizibil de o sărăcie a amănuntului concret, transfigurat artistic, pledoarie hotărîtă pentru întoarecerea lor, la propriu ca și la figurat, pe pămînt, cred că e necesară, în fine, la fel de necesară s-ar dovedi, cred eu, și o discutare mai detailată a modului cum înțeleg unii poeți, fie tineri, fie mai vîrstnici, problema lărgirii treptate a universului tematic. Ideea de la care pleacă este, fără îndoială, justă, corespunde unei cerințe de bază a metodei realist-socialiste: aceea că poetul actual trebuie să fie reprezentativ, tipic pentru lumea în care trăiește. Numai că lărgirea sferei tematice este o problemă de adîncime, presupune un efort considerabil de transfigurare artistică, de transformare lucrului văzut și observat într-un a fapt al propriei conștiințe. Cînd poetul prezintă din exterior o temă oarecare (de politică generală, ori legată, să spunem, de fenomenul colectivizării totale a agriculturii), oricîtă bunăvoință am avea față de intenția lui absolut lăudabilă, trebuie să-i „dezvăluim" adevărul dureros că ideea ca atare, netratată artistic, nedevenită bun al propriei conștiințe, nu interesează literatura, respectiv creația lirică. Și aici, o anumită critică, mai puțin evoluată, sociologist-vulgară, a încurcat lucrurile, în loc să determine care este specificul unui poet, temperamentul, viziunea lui aparte, mediul în care se simte mai familiar, ori, dimpotrivă, lumea pe care, deși o abordează, n-o cunoaște amănunțit în dialectica ei internă, acest tip de critic se lansează în afirmații stereotipe, de genul: „remarcabilă diversitate tematică“, „largă cuprindere a vieții“ etc. etc. Să temperăm optimismul sterp al acestui fel de critic — și din păcate el mai există — printr-o analiză calmă, lucidă, la obiect, ajutînd astfel poeziei actuale să-și cunoască mai bine atît valorile, cît și scăderile. ION RAHOVEANU: Citeva cuvinte în legătură cu problema din urmă, enunțată de Iov. Ion Oarcăsu, despre lărgirea preocupărilor tematice și mai ales despre adincirea lor, despre poet și universul său, despre originalitate, despre alegerea temelor și a expresiilor. Există și individualități creatoare numai cu numele, care publică fără să scoată la lumină o lume a lor. Unii îmbătrinesc fără să ajungă cunoscuți nici chiar, in toate orașele raionale, cită vreme Arghezi străbate mări și mări, iar Beniuc trece, de asemenea, de hotarele patriei. Firește, cristalizarea unui mers puternic solicita timp, dar încă din tinerețe trebuie cultivate elementele lui înmugurite. Ca poetul tînăr să nu aștepte fructe de la ramurile inerent uscate, ci de la cele robuste, cred că trebuie, în primul rînd, să-și ia substanța din ceea ce trăiește intens și gândește adînc, indiferent dacă se interiorizează sau se exteriorizează. Nu trebuie să facă tot felul de considerații, mai mult sau mai puțin poetice, despre cîte un obiect nou sau frecvent în realitate, dacă nu are o atitudine, o viziune, o idee, un sentiment, un unghi de vedere poetic al său în fața acelui lucru. Cred că plecînd de la el însuși, ca de la un om reprezentativ, înaintat, al timpului nostru, nu ajunge la egocentrism, ci la situarea omului în centrul universului, la dezvăluirea unui profil moral fără precedent, dinamic în ipostazele sale și original în lumea literară prezentă. Pluralitatea de împrejurări sociale prin care trece poetul, determinîndu-i reacții pe măsura sensibilității sale și a intensității lor, el poate fi complex și original, deci la înălțimea timpului. Astfel, s-ar evita și apariția prin reviste (și uneori în colecția Luceafărul) a unor producții fără vibrație lirică, fără un mesaj care să se comunice. Absența unui conținut trăit cu profunzime atrage, firește, o expresie care numai inventivitate in asocieri nu trădează. ION LUNGU: Așa cum remarca în cuvîntul său tov. Ion Oarcăsu și cum continua tov. Ion Rahoveanu, personalitatea poetului are o mare importanță pentru valoarea creației literare. Gazeta literară a publicat o serie de articole, semnate de tînărul critic Eugen Simion, despre biografia poetului. Autorul acestor articole acredita, între altele, ideea că valoarea poeziei ar fi determinată de bogăția și varietatea biografiei poeților. Datele de viață, anterioare creației, dobîndeau astfel un rol precumpănitor. Din păcate, criticul amintit săvîrșea o confuzie de planuri. El cerea o biografie bogată unor tineri care de abia au trecut de pragul adolescenței, uitînd că, de fapt, biografia poetului este strîns legată de atitudinea acestuia față de realitățile vremii sale. Este limpede că un tînăr, a cărui viață se reduce la anii școlarității, nu poate avea încă o biografie prea bogată, originală și distinctă, ceea ce particularizează creația poetului izvorăște tocmai din atitudinea acestuia față de realitate. Dar dacă așa stau lucrurile, înseamnă că nu are prea mare importanță biografia poetului ca individ, cît reacțiile lui sufletești, poziția sa concretă față de contemporaneitate. Poezia reproduce, în fond, nu biografia precedentă a scriitorului, ci modul în care acesta răspunde la problemele pe care le ridică epoca sa. Și, pe această linie, nu are prea mare importanță faptul că, de pildă, Nichita Stănescu, Miron Scorobete sau Grigore Hagiu au trecut sau nu, înainte de apariția volumelor lor, prin peripeții extraordinare, ci dacă ei răspund la cele mai vitale probleme ale contemporaneității, dacă în răspunsul pe care-l dau pun toată sensibilitatea lor, toată puterea lor de pătrundere, toată generozitatea de care sunt capabilii cu alte cuvinte, dacă transformă ideile poetice, proprii biografiei lor, în mărturii ale generației lor, ale epocii în care trăiesc. Importantă este, deci, pentru poet o biografie aparte și un mesaj ideologicoartistic viabil. Pe cititor îl interesează, întîi de toate, tocmai această biografie vie, acest dialog civic între poetul militant și talentat, cu societatea vremii sale. ION OARCĂLUA reduce totul la o biografie, înseamnă a neglija esențialul. Eugen Simion vede lucrurile cu capul în jos. Aici, într-adevăr, contează atitudinea, poziția poetului față de fenomene. Biografia lui fizică se va completa cu timpul și nu trebuie să cerem unui tînăr să răspundă absolut tuturor problemelor, pe care numai cu trecerea vîrstei se poate cuprinde. ION LUNGU: Relativ la așa-zisa biografie a poetului, ar trebui ridicată, credem, o problemă mai dificilă. Este vorba de atitudinea ideologico-afectivă a scriitorului față de actualitate, despre care vorbea într-un articol recent V. Em. Galan. Mă gîndesc la combativitatea sau limfatismul comunicării lirice. Întîlnim versuri care constituie mai degrabă un exercițiu de virtuozitate, decît o poezie autentică. Și aici lucrurile se explică între altele, prin precumpănirea dorinței de afirmare, în dauna calității artistice a poetului. Autorul versurilor ține cu orice preț să-ți dovedească abilitatea în domeniul prozodiei, utilizează, cu mai mult sau mai puțin succes, diferiți tropi, începînd cu metafora, și terminînd cu simbolul. Ceea ce supără este faptul că, atît metafora cît și simbolul, devin precum scopuri în sine. Metafora apare ca un element suficient poeziei, iar arta de a construi dobîndește semnificații concluzive. în realitate, lucrurile stau puțin altfel. De ce? Pentru că metafora nu poate fi urmărită ca o virtuozitate în sine, ci ca un procedeu poetic. Spre deosebire de alți iubitori ai poeziei, credem că metafora, fără să-și fi pierdut actualitatea, trebuie privită critic. Mulți candidați la nemurire încearcă să impresioneze prin excesul de metafore; adesea asistăm însă la o adevărată migrație a metaforelor, de la o poezie la alta, de la un poet la altul. Dintr-un instrument al comunicării propriilor gînduri și sentimente, metafora se transformă într-un clișeu mai mult sau mai puțin la modă. Nu este vorba insă numai de metaforă. Adesea simbolul, procedeu poetic excelent pentru generalizări artistice ample, se transformă într-un mijloc banal de acoperire a caracterului amorf și lipsit de finalitate artistică a unor senzații, mai mult sau mai puțin acute. Simbolul devine, astfel, un punct de pornire pentru un exercițiu steril, artificios și nu o concluzie generalizatoare a unei întregi experiențe poetice. Simbolul nu poate constitui nici într-un caz o mască a neputinței de generalizare poetică. Metafora, ca orice alt procedeu, este importantă pentru poezie în funcție de cuprinderea unor fenomene noi și originale în reflectarea artistică. Importantă ni se pare nu folosirea metaforei în sine, ci funcția ei generalizatoare și de emoționare artistică — constatare, credem, valabilă pentru orice procedeu sau mijloc artistic. Poetul poate întrebuința, de pildă, versul clasic, cel liber sau alb, ca și orice alte mijloace artistice. Numai că ni se pare absurd să folosești versul liber spre a da expresie unei fărîme de sentiment. Revărsarea lavei vulcanice nu poate fi cristalizată în tipare prestabilite. Dar tot atît de adevărat este că, afecțiunile mărunte, expuse cu grandilocvența frazei prozaice, devin ridicole. De aceea, credem că procedeele trebuie neapărat adecvate individualității artistice și conținutului ideologic pe care vor să-l comunice. ION OARCĂSU: Tov. Lungu a accentuat aici mai ales lipsurile în folosirea simbolului, faptul că acest procedeu clasic ascunde, foarte adesea, o necunoaștere a vieții. Cu alte cuvinte, el a arătat numai tentațiile negative ale simbolului. Văzut în perspectivă, procedeul își are justificarea lui poetică și istorică, ajută fantezia să proiecteze lumini puternice acolo unde celelalte imagini poetice nu pot ajunge. Dar, așa cum spuneam și mai sus, ci este și o serioasă capcană pentru poeții mai puțin cunoscători ai vieții, pentru cei care, de fapt, încearcă să-și mascheze această neputință sub o haină evident mai largă decît aceea pe care le-o poate da fantezia: cunoașterea vieții, experiența lor propriu-zisă de viață și artistică. Spre a deveni mai explicit, aș vrea să dau un exemplu. Fenomenul colectivizării totale a agriculturii a stîrnit o efervescență poetică neobișnuită. Era și firesc să se întîmple așa, tn sînul țărănimii, odată cu acest fenomen, s-a petrecut o revoluție adevărată, de proporții nemaiîntâlnite în istoria poporului nostru. Evident, poeții s-au simțit și ei datori să răspundă acestui fenomen, zugravindu-i în culori neobișnuite. Dar, în mod paradoxal, tocmai cu această ocazie s-a adeverit și faptul că unii dintre ei cunosc foarte puțin viața satului in împrejurările concret-istorice ale momentului. Iată, de pildă, pe Maria Banuș, o poetă fruntașă, care cu această ocazie a scris poezioara Frații, pe un motiv împrumutat din biblie. E vorba de înfruntarea dintre cei doi frați, Cain și Abel, luată ca punct de opoziție pentru o situație actuală, cînd oamenii, datorită rezolvării definitive a vechiului conflict în legătură cu pămintul, trăiesc în bună împăcare. N-avem nimic împotriva folosirii unui simbol, care, într-adevăr, prin extindere, putea să sugereze ceva din situația actuală. Numai că poeta se restrînge la prezentarea, In termeni foarte schematici, a conflictului biblic, bine cunoscut pentru noi, iar cînd trece la situația actuală, deci tocmai acolo grefe comentariul era necesar, și unde prelungirea simbolului trebuia să primească o semnificație actuală, participarea ei încetează. O astfel de prezentare schematică a unei realități actuale, la umbra unui simbol care există de veacuri, mi se pare un mod tipic de inerție poetică, de cantonare într-o formulă fixistă. Dar să vedem și cealaltă latură a problemei. Mulți dintre tinerii apăruți în ultima vreme, în colecția Luceafărul, folosesc în mod creator simbolul, adăugîndu-i semnificații contemporane. Aș pomeni aici pe Ilie Constantin, Ion Rahoveanu, Miron Scorobete, Nichita Stănescu și alții, care știu să utilizeze simbolul în sens activ, demonstrînd de fapt că acest procedeu străvechi are o serie de virtualități, o serie de valente care pot fi mereu reinoite. Să ținem seama de acest lucru, în pledoaria noastră pro și contra simbolului. ION RAHOVEANU, în legătură cu ideea de metaforă, despre care vorbea tov. Ion Lungu, rețin reflecția despre bagatelizarea ei în anumite poezii și despre funcția comunicativă a acestui trup. Intr-adevăr, o seamă de metafore au circulat atît de mult de la un poet la altul, încît au devenit de o uzură total neavenită. Insă, nu sunt de acord cu părerea că metafora se află într-un declin, deci aproape de un final, cum profetizează poetul A. E. Baconsky, întrucît ea, atunci cînd e potrivit și expresiv situată, într-un text poetic, este demnă de toată aprecierea. Nu mai