Tribuna, 1963 (Anul 7, nr. 1-51)

1963-01-03 / nr. 1

Colocviu despre poezie (Urmare din pag. l­a) umbrele ei, realizările efective, ca și scăderile ce mai există și care-i frînează dezvoltarea de­plină. De la bun început, trebuie să spunem că realizările sînt predo­minante. Amploarea fenomenului poetic actual, marea diversitate de stiluri și modalități lirice, nu­mele noi, care mai ales în­ ulti­mii ani au apărut, aducînd o îm­prospătare a tematicii și o în­drăzneală în expresie caracteris­tică talentelor autentice — toa­te acestea sînt semnele unui a­­vint poetic incontestabil, între nivelul atins de experiența po­­litico-morală a societății noastre și nivelul ideologico-artistic al creației poetice actuale există o legătură directă. Responsabilitatea socială a poe­tului a crescut simțitor, după cum, în aceeași măsură, a sporit și receptivitatea, interesul lui pentru problemele cele mai acu­te. Imaginea albatrosului împie­decat de aripile crescute prea mari, ori a profetului retras în pustiu, unde stă de vorbă cu du­hurile sau cu propriile halucina­ții, aparține de mult trecutului și în locul acestui solitar cu ae­re de supraom avem astăzi ima­ginea concretă, vie, a poetului-ce­­tățean, care se interesează în mo­dul cel mai direct de bunul mers al societății, de progresul ,ei continuu. De aici, caracterul a­­gitatoric, patosul civic al creației poetice actuale, sfera largă de preocupări, devenită criteriu de apreciere a unei opere lirice valoroase. Ne-am pierde însă în elogii inutile, dacă n-am observa, cu același ochi lucid și obiectiv, și neajunsurile creației poetice ac­tuale, factorii care, în ansamblu, îi frînează evoluția ascendentă. Nu voi epuiza aici lista acestor neajunsuri, mărginindu-mă doar să le arăt pe cele care cred că sînt mai importante. Se poartă astăzi discuția în jurul conflictului literar, deci a modului în care proza și dra­maturgia contemporană au reușit să prezinte, mai mult sau mai puțin veridic și adînc, anumite contradicții obiective din sînul societății noastre actuale. Pare totuși ciudat faptul că discuțiile amintite nu s-au referit și la poezie, ca și cum aici lucrurile ar fi absolut perfecte. Oare toți poeții noștri actuali au înțeles faptul, esențial, că trebuie să lupte cu forțe sporite împotriva rămășițelor moralei vechi, împo­triva gîndirii rutiniere și opor­tuniste, să ia deci atitudine des­chisă fată de tarele trecutului, prezente încă în conștiința unor oameni de azi? Dacă, în prezent, principalul domeniu al luptei de clasă,­ așa cum arăta limpede tovarășul Gheorghe Gheorghiu- Dej în Raportul C.C. al P.M.R. la Congresul al IlI-lea, se duce în primul rînd pe planul conștiinței, atunci și acuitatea poetului față de problematica morală trebuie să crească în aceeași măsură. Ori nu odată întîlnim poezii mălăiețe, de-o cumințenie jenantă, idilice sau pur ilustrative, care, în loc să dezbată curajos problematica formării omului nou, a luptei lui hotărîte cu tot ce amintește, pe plan sufletesc, de orînduirile tre­cute, se rezumă la o imagistică stufoasă ori la lozinci goale de conținut. Pericolul ilustrativismului și a poeziei schematice este destul de mare și împotriva lor critica tre­buie să-și ascută mult mai puter­nic floreta; în al doilea rînd, o preocupare la fel de susținută ar trebui să acorde critica și anumitor forme de evaziune, mai mult sau mai puțin camuflate. Dacă pe vre­muri, tentația colocviului cu stră­moșii amenința să transforme poezia într-un fel de anexă a is­toriei despre daci, agatîrși, ori mai știu cu care seminție străve­che, astăzi, în schimb, există pe­ricolul unei proiecții abstracte în viitor sau în cosmos. Zborurile uimitoare ale cosmonauților so­vietici sau apropiata construire a comunismului sunt, desigur, mo­­tive foarte generoase, care poar­­tă în sinea lor o mare cantitate de aur liric nativ. Dar cînd unii poeți, tineri mai ales, în­cearcă să-și ascundă necunoaște­rea vieții actuale prin asemenea proiecții în viitor, cînd creațiile lor despre ziua de astăzi suferă vizibil de o sărăcie a amănuntului concret, transfigurat artistic, pledoarie hotărîtă pentru întoar­e­cerea lor, la propriu ca și la figurat, pe pămînt, cred că e ne­cesară, în fine, la fel de necesară s-ar dovedi, cred eu, și o dis­cutare mai detailată a modului cum înțeleg unii poeți, fie ti­neri, fie mai vîrstnici, problema lărgirii treptate a universului te­matic. Ideea de la care pleacă este, fără îndoială, justă, cores­punde unei cerințe de bază a me­todei realist-socialiste: aceea că poetul actual trebuie să fie re­prezentativ, tipic pentru lumea în care trăiește. Numai că lărgi­rea sferei tematice este o proble­mă de adîncime, presupune un e­­fort considerabil de transfigura­re artistică, de transformare lucrului văzut și observat într-un a fapt al propriei conștiințe. Cînd poetul prezintă din exterior o te­mă oarecare (de politică genera­lă, ori legată, să spunem, de fe­nomenul colectivizării totale a agriculturii), oricîtă bunăvoință am avea față de intenția lui ab­solut lăudabilă, trebuie să-i „dez­văluim" adevărul dureros că ideea ca atare, netratată artistic, nede­venită bun al propriei conștiințe, nu interesează literatura, res­pectiv creația lirică. Și aici, o anumită critică, mai puțin evoluată, sociologist-vulga­­ră, a încurcat lucrurile, în loc să determine care este specificul u­­nui poet, temperamentul, viziu­nea lui aparte, mediul în care se simte mai familiar, ori, dim­potrivă, lumea pe care, deși o a­­bordează, n-o cunoaște amănun­țit în dialectica ei internă, acest tip de critic se lansează în afir­mații stereotipe, de genul: „re­marcabilă diversitate tematică“, „largă cuprindere a vieții“ etc. etc. Să temperăm optimismul sterp al acestui fel de critic — și din păcate el mai există — printr-o analiză calmă, lucidă, la obiect, ajutînd astfel poeziei actuale să-și cunoască mai bine atît valori­le, cît și scăderile. ION RAHOVEANU: Citeva cu­vinte în legătură cu problema din urmă, enunțată de Iov. Ion Oarcăsu, despre lărgirea preocu­părilor tematice și mai ales de­spre adincirea lor, despre poet și universul său, despre origina­litate, despre alegerea temelor și a expresiilor. Există și individualități creatoa­re numai cu numele, care publi­că fără să scoată la lumină o lu­me a lor. Unii îmbătrinesc fără să ajungă cunoscuți nici chiar, in toate orașele raionale, cită vre­me Arghezi străbate mări și mări, iar Beniuc trece, de asemenea, de hotarele patriei. Firește, cris­talizarea unui m­­­­ers puternic solicita timp, dar încă din tine­rețe trebuie cultivate elementele lui înmugurite. Ca poetul tînăr să nu aștepte fructe de la ramurile inerent us­cate, ci de la cele robuste, cred că trebuie, în primul rînd, să-și ia substanța din ceea ce trăiește intens și gândește adînc, indife­rent dacă se interiorizează sau se exteriorizează. Nu trebuie să facă tot felul de considerații, mai mult sau mai puțin poetice, de­spre cîte un obiect nou sau frecvent în realitate, dacă nu are o atitudine, o viziune, o idee, un sentiment, un unghi de vedere poetic al său în fața acelui lu­cru. Cred că plecînd de la el în­suși, ca de la un om reprezen­tativ, înaintat, al timpului nostru, nu ajunge la egocentrism, ci la situarea omului în centrul uni­versului, la dezvăluirea unui pro­fil moral fără precedent, dinamic în ipostazele sale și original în lumea literară prezentă. Plurali­tatea de împrejurări sociale prin care trece poetul, determinîndu-i reacții pe măsura sensibilității sa­le și a intensității lor, el poate fi complex și original, deci la înălțimea timpului. Astfel, s-ar evita și apariția prin reviste (și uneori în colec­ția Luceafărul) a unor producții fără vibrație lirică, fără un me­saj care să se comunice. Absen­ța unui conținut trăit cu profun­zime atrage, firește, o expresie care numai inventivitate in aso­cieri nu trădează. ION LUNGU: Așa cum remarca în cuvîntul său tov. Ion Oarcăsu și cum continua tov. Ion Raho­­veanu, personalitatea poetului are o mare importanță pentru valoa­rea creației literare. Gazeta lite­rară a publicat o serie de arti­cole, semnate de tînărul critic Eugen Simion, despre biografia poetului. Autorul acestor articole acredita, între altele, ideea că valoarea poeziei ar fi determina­tă de bogăția și varietatea bio­grafiei poeților. Datele de viață, anterioare creației, dobîndeau ast­fel un rol precumpănitor. Din pă­cate, criticul amintit săvîrșea o confuzie de planuri. El cerea o biografie bogată unor tineri ca­re de abia au trecut de pragul adolescenței, uitînd că, de fapt, biografia poetului este strîns le­gată de atitudinea acestuia față de realitățile vremii sale. Este limpede că un tînăr, a cărui via­ță se reduce la anii școlarității, nu poate avea încă o biografie prea bogată, originală și distinc­tă, ceea ce particularizează crea­ția poetului izvorăște tocmai din atitudinea acestuia față de reali­tate. Dar dacă așa stau lucrurile, înseamnă că nu are prea mare importanță biografia poetului ca individ, cît reacțiile lui sufletești, poziția sa concretă față de con­temporaneitate. Poezia reproduce, în fond, nu biografia precedentă a scriitorului, ci modul în care acesta răspunde la problemele pe care le ridică epoca sa. Și, pe această linie, nu are prea mare importanță faptul că, de pildă, Nichita Stănescu, Miron Scorobete sau Grigore Hagiu au trecut sau nu, înainte de apari­ția volumelor lor, prin peripeții extraordinare, ci dacă ei răspund la cele mai vitale probleme ale contemporaneității, dacă în răspun­sul pe care-l dau pun toată sen­sibilitatea lor, toată puterea lor de pătrundere, toată generozita­tea de care sunt capabilii cu alte cuvinte, dacă transformă ideile poetice, proprii biografiei lor, în mărturii ale generației lor, ale epocii în care trăiesc. Importantă este, deci, pentru poet o biogra­fie aparte și un mesaj ideologico­­artistic viabil. Pe cititor îl inte­resează, întîi de toate, tocmai a­­ceastă biografie vie, acest dialog civic între poetul militant și ta­lentat, cu societatea vremii sale. ION OARCĂLU­­A reduce to­tul la o biografie, înseamnă a ne­glija esențialul. Eugen Simion vede lucrurile cu capul în jos. Aici, într-adevăr, contează atitu­dinea, poziția poetului față de fe­nomene. Biografia lui fizică se va completa cu timpul și nu tre­buie să cerem unui tînăr să răs­pundă absolut tuturor probleme­lor, pe care numai cu trecerea vîrstei se poate cuprinde. ION LUNGU: Relativ la așa-zisa biografie a poetului, ar trebui ridicată, credem, o problemă mai dificilă. Este vorba de atitudinea ideologico-afectivă a scriitorului față de actualitate, despre care vorbea într-un articol recent V. Em. Galan. Mă gîndesc la com­bativitatea sau limfatismul co­municării lirice. Întîlnim versuri care constituie mai degrabă un exercițiu de virtuozitate, decît o poezie autentică. Și aici lucrurile se explică între altele, prin pre­­cumpănirea dorinței de afirmare, în dauna calității artistice a poe­tului. Autorul versurilor ține cu orice preț să-ți dovedească abi­litatea în domeniul prozodiei, uti­lizează, cu mai mult sau mai pu­țin succes, diferiți tropi, înce­­pînd cu metafora, și terminînd cu simbolul. Ceea ce supără este faptul că, atît metafora cît și sim­bolul, devin precum scopuri în si­ne. Metafora apare ca un element suficient poeziei, iar arta de a construi dobîndește semnificații concluzive. în realitate, lucrurile stau puțin altfel. De ce? Pentru că metafora nu poate fi urmă­rită ca o virtuozitate în sine, ci ca un procedeu poetic. Spre deo­sebire de alți iubitori ai poeziei, credem că metafora, fără să-și fi pierdut actualitatea, trebuie privită critic. Mulți candidați la nemurire încearcă să impresio­neze prin excesul de metafore; adesea asistăm însă la o adevă­rată migrație a metaforelor, de la o poezie la alta, de la un poet la altul. Dintr-un instrument al comunicării propriilor gînduri și sentimente, metafora se transfor­mă într-un clișeu mai mult sau mai puțin la modă. Nu este vorba insă numai de metaforă. Adesea simbolul, procedeu poetic excelent pentru generalizări artistice am­ple, se transformă într-un mijloc banal de acoperire a caracterului amorf și lipsit de finalitate ar­tistică a unor senzații, mai mult sau mai puțin acute. Simbolul devine, astfel, un punct de por­nire pentru un exercițiu steril, artificios și nu o concluzie gene­ralizatoare a unei întregi expe­riențe poetice. Simbolul nu poate constitui nici într-un caz o mas­că a neputinței de generalizare poetică. Metafora, ca orice alt procedeu, este importantă pentru poezie în funcție de cuprinderea unor fenomene noi și originale în reflectarea artistică. Importan­tă ni se pare nu folosirea meta­forei în sine, ci funcția ei gene­ralizatoare și de emoționare ar­tistică — constatare, credem, va­labilă pentru orice procedeu sau mijloc artistic. Poetul poate în­trebuința, de pildă, versul cla­sic, cel liber sau alb, ca și orice alte mijloace artistice. Numai că ni se pare absurd să folosești ver­sul liber spre a da expresie unei fărîme de sentiment. Revărsarea lavei vulcanice nu poate fi cris­talizată în tipare prestabilite. Dar tot atît de adevărat este că, afec­țiunile mărunte, expuse cu gran­dilocvența frazei prozaice, devin ridicole. De aceea, credem că procedeele trebuie neapărat adec­vate individualității artistice și conținutului ideologic pe care vor să-l comunice. ION OARCĂSU: Tov. Lungu a accentuat aici mai ales lipsurile în folosirea simbolului, faptul că acest procedeu clasic ascunde, foarte adesea, o necunoaștere a vieții. Cu alte cuvinte, el a ară­tat numai tentațiile negative ale simbolului. Văzut în perspectivă, procedeul își are justificarea lui poetică și istorică, ajută fantezia să proiecteze lumini puternice a­­colo unde celelalte imagini poe­tice nu pot ajunge. Dar,­ așa cum spuneam și mai sus, ci este și o serioasă capcană pentru poeții mai puțin cunoscători ai vieții, pentru cei care, de fapt, încear­că să-și mascheze această nepu­tință sub o haină evident mai largă decît aceea pe care le-o poate da fantezia: cunoașterea vieții, experiența lor propriu-zisă de viață și artistică. Spre a de­veni mai explicit, aș vrea să dau un exemplu. Fenomenul co­lectivizării totale a agriculturii a stîrnit o efervescență poetică neobișnuită. Era și firesc să se întîmple așa, tn sînul țărănimii, odată cu acest fenomen, s-a pe­trecut o revoluție adevărată, de proporții nemaiîntâlnite în isto­ria poporului nostru. Evident, poe­ții s-au simțit și ei datori să răs­pundă acestui fenomen, zugra­­vindu-i în culori neobișnuite. Dar, în mod paradoxal, tocmai cu a­­ceastă ocazie s-a adeverit și fap­tul că unii dintre ei cunosc foar­te puțin viața satului in împreju­rările concret-istorice ale momen­tului. Iată, de pildă, pe Maria Banuș, o poetă fruntașă, care cu această ocazie a scris poezioara Frații, pe un motiv împrumutat din biblie. E vorba de înfrunta­rea dintre cei doi frați, Cain și Abel, luată ca punct de opoziție pentru o situație actuală, cînd oamenii, datorită rezolvării defi­nitive a vechiului conflict în le­gătură cu pămintul, trăiesc în bună împăcare. N-avem nimic împotriva folosirii unui simbol, care, într-adevăr, prin extindere, putea să sugereze ceva din si­tuația actuală. Numai că poeta se restrînge la prezentarea, In termeni foarte schematici, a con­flictului biblic, bine cunoscut pentru noi, iar cînd trece la si­tuația actuală, deci tocmai acolo grefe comentariul era necesar, și unde prelungirea simbolului tre­buia să primească o semnifica­ție actuală, participarea ei înce­tează. O astfel de prezentare sche­matică a unei realități actuale, la umbra unui simbol care există de veacuri, mi se pare un mod tipic de inerție poetică, de can­tonare într-o formulă fixistă. Dar să vedem și cealaltă latură a problemei. Mulți dintre tinerii apăruți în ultima vreme, în co­lecția Luceafărul, folosesc în mod creator simbolul, adăugîndu-i sem­nificații contemporane. Aș pomeni aici pe Ilie Constantin, Ion Ra­­hoveanu, Miron Scorobete, Nichita Stănescu și alții, care știu să uti­lizeze simbolul în sens activ, de­­monstrînd de fapt că acest pro­cedeu străvechi are o serie de virtualități, o serie de valente care pot fi mereu reinoite. Să ți­ne­m seama de acest lucru, în pledoaria noastră pro și contra simbolului. ION RAHOVEANU, în legă­tură cu ideea de metaforă, des­pre care vorbea tov. Ion Lungu, rețin reflecția despre bagateli­zarea ei în anumite poezii și despre funcția comunicativă a a­­cestui trup. Intr-adevăr, o seamă de metafore au circulat atît de mult de la un poet la altul, în­­cît au devenit de o uzură total neavenită. Insă, nu sunt de acord cu părerea că metafora se află într-un declin, deci aproape de un final, cum profetizează poetul A. E. Baconsky, întrucît ea, a­­tunci cînd e potrivit și expresiv situată, într-un text poetic, este demnă de toată aprecierea. Nu mai

Next