Tribuna, ianuarie-iunie 1966 (Anul 10, nr. 1-26)

1966-01-06 / nr. 1

miraj, realitate, la ajunsul Fișier Doi membri corespondenți ai Academiei Republicii Socialiste România, juriști de mare repu­tație, profesorul dr. docent Traian Ionașcu și Eugen A. Barasch, au dat publicității o interesantă și foarte utilă lucrare. Teoria ge­nerală a contractelor economice, în două volume (volumul al II- lea a apărut în anul 1965), rod al unei susținute activități de cerce­tare, de cîțiva ani. In această lucrare se manifestă din plin, ca trăsătură fundamen­tală, îmbinarea experienței bogate și profunda cunoaștere a realită­ților economice și juridice privind organizațiile economice socialiste, cu o amplă și temeinică ro tare, de la materiale^^J^Schmren ■ vigoare și literatu^informativ în specialitate din zona juridică de celelalte țări rripa noastră și din practica arM^«s­ocialiste, pînă la Miezul jg^^alm­­blemele ^lucrării îl constituie pro­­ale ^^»contractelor planificate și Antractelor reglementare, ^suffetele de întîlnire dintre ele și ceea ce le separă. Contractele re­glementare — remarcă autorii continuă să-și sporească rolul însemnătatea în pas cu dezvol­­i­tarea economiei noastre socialiste. Lucrarea la care ne referim este de maximă utilitate pentru teoreticienii și practicienii dreptu­lui, dar este, în același timp, o valoroasă contribuție originală în domeniul cercetării juridice, și care ilustrează elocvent că tezele marxism-leninismului și documen­tele partidului nostru sînt chezășia sigură în ridicarea cercetării din domeniul dreptului la nivelul ce­rințelor operei de desăvîrșire a construcției socialismului în țara noastră și, ca atare, că se pot ob­ține lucrări valoroase. Fișier Un teoretician, prof. univ. Virgil C­âmpianu (fost cîndva și practi­cian) și un practician, avocatul G. N. Vasu, sînt autorii lucrării: Încheierea, modificarea și înceta­rea contractului de muncă (Ed. Științifică, 1965, tratînd unele din problemele cele mai importante ale dreptului muncii din țara noa­stră. Colaborarea teoreticianului cu practicianul a fost cum nu se poa­te mai fericită, soldîndu-se cu un important cîștig: nivelul științific și ideologic al lucrării. Intr-adevăr, problemele tratate (din care amintim, mai semnifica­tive: condițiile generale și speciale obligatorii privind încheierea și validitatea contractului de muncă; modificările cu caracter perma­nent și temporar ale contractului de muncă; modurile de încetare a contractului de muncă și parti­cularitățile fiecărui mod în parte ș. a.) se remarcă prin sprijinirea serioasă a tezelor teoretice­ cu spețe din practică, tratarea făcîn­­du-se în lumina actelor normative elaborate în statul nostru socia­list și fiind fundamentată pe tezele și indicațiile partidului nostru re­feritoare la relațiile socialiste de muncă. Problemele tratate și modul foarte original în care sunt abor­date fac ca lucrarea să se adre­seze unui cerc larg de persoane și să fie utilă nu numai juriștilor, ci tuturor celor care au de rezol­vat probleme referitoare la con­tractul de muncă, sub toate as­pectele, în Republica Socialistă România. d. v. f. Proiecte - Probleme înscrise în planul de cercetare științifică al Institutu­lui de calcul din Cluj al Acade­miei Republicii Socialiste România. me . Proprietăți ale unor siste­interpolatoare generalizate și aplicațiile lor la studiul struc­turii unor clase particulare de funcționare;­­ Metode de calcul numeric (rezolvarea ecuațiilor prin itera­ție; Problema polilocală relativă la ecuații diferențiale ordinare și studiul comparativ al ecuațiilor diferențiale din punctul de vede­re al proprietăților de interpolare ale soluțiilor lor);­­ Noi metode de reprezentare nomografică; 0 Cercetări asupra prelungirii transformărilor în spații metrice; 0 Generalizarea interpolării polinomiale în spații abstracte; © Studiul construcției și com­ponentelor mașinilor de calcul cu viteză mare;­­­ Programarea automată (au­tomatizarea unor aspecte ale muncii de programare la mașina DACICC-1. întocmirea bibliotecii de programe standard; Studiul limbajelor de programare pentru mașini medii); © Calculul suprafețelor de în­fășurare reciprocă; • Programarea în timp a pro­ducției (stabilirea metodelor ma­tematice de programare în timp în diferite condiții concrete de producție și studiul modelelor respective). (Urmare din pag. l-a) pe animal — și totuși ce sărăcire a viziunii medicale cuprinzătoare! Diagnosticul devenit exclusiv ana­tomic și bacteriologic, era acum în mintea multor medici, transformați în patologi experimentali, unica țintă. Terapia, vrăjită de fata mor­gana a imunizării sau a marii ste­rilizări, se lepăda tot mai mult de vechile metode derivative sau al­ternante și ajungea, în unele ipo­staze extreme, la nihilism. Rezul­tatul: bolnavul care nu vroia să i se găsească numai diagnosticul, ci să fie și tratat, părăsea, de multe ori, pe învățatul doctor în medici­nă și alerga la vindecătorul natu­rist. „Doctorul" prea adesea se transformase intr-un observator re­ce și distant al animalului homo sau — și mai rău — al omului­­mașină. Pentru el medicina era a­­cum știință și tehnică aplicată la bolnav. Trecînd într-una din labo­rator la patul bolnavului și de aici înapoi în laborator, el uita că se află în fața unui pacient — al unui om care șuieră — și nu mai vedea decât cazul, ajungea la o mentali­tate „cabaiologică". Pulverizarea medicinii pe de o parte, tehnicizarea ei pe de altă parte, au dus inevitabil la specia­lizare — care, moderată, e fireas­că și utilă — și la supraspecializări (după părerea mea), net dăunătoa­re. Supraspecialistul pentru care nu mai exista microcosmosul uni­tar și unic „om", ci numai un grup de organe și cîteva tehnicisme, ca­re nu mai înțelegea marea taină a suferinței, ci înregistra doar cu aparate fenomene și reacții izola­te, nu mai era cunoscătorul, mai ales însă tămăduitorul metehnelor firii omenești. Firește, zugrăvind acest tablou deficitar, am accentuat, chiar exa­­gerînd uneori, ceea ce-mi poate servi ca argument. Doar și în a­­ceastă epocă, pe care am analiza­t-o critic, au existat medici adevă­rați, clinicieni mari, artiști vinde­cători, spirite cu viziune sintetică. Din fericire pentru practica medici­nii ei au fost chiar mulți, dar pe­cetea spirituală a acestei epoci în istoria medicinii mai noi nu au im­primat-o ei. Nu voi nega că anali­­ticianul a dat, pentru un anumit timp, medicinii foarte multe imbol­duri utile. El a fost necesar, ca o reacțiune față de exagerări în di­recția contrară. Fără îndoială, după interregnul scurt și straniu al me­tafizicii și filozoficăriei medicale de pe la 1820—1840, care a zăpăcit atîtea capete, nimeni nu mai do­­rea să se revină de la noua medi­cină inductivă, de observație, ex­perimentală, la o medicină deduc­tivă, aprioristă, fantastică, dar pier­derea în analitic nu mai satisfăcea. Asistăm, de cîteva decenii, la „do­rul" după sinteză. în acest context se situează și problematica mira­jului și neajunsurilor specializării. Cred că drept punct de plecare pentru discuțiile noastre de azi ar fi bine să luăm călăuză cuvîntul lui Louis Pasteur: „Știința e una singură, omul fiind acela, care da­torită slăbiciunii minții sale, stabi­lește categorii în cadrul ei". DUMITRU MIRCEA: Menținîn­­du-ne la acest capitol, aș propune să privim problema specializării în perspectiva tendințelor și nevoilor practicii și, mai ales, ale științei de miine. Un punct de vedere în această chestiune ar contribui, cred, la lărgirea bazei discuțiilor... Conf. dr. V. SAHLEANU. Este, evident, nevoie de specialiști, și — uneori — de specialiști cu o spe­cializare îngustă, dar profundă. Dar specialiștii nu sunt de un singur fel, căci nu toate specialitățile sunt analitice. Specialități ca oncologia sau biologia moleculară diferă, din acest punct de vedere, de chirurgia căilor biliare, spre exemplu, în știința de azi iau o mare dezvolta­re disciplinele de colaborare, de graniță — ca biofizica, de pildă, în care specializarea impune o dublă competență, și nu o limitare de pregătire. Știința și practica h-au nevoie numai de specialiști. Știința și teh­nica au nevoie de minți din ce în ce mai diverse. Sinteza este o ne­cesitate tocmai în perioadele a­­nalitice. Dacă știința are nevoie de spirite sintetice, universale sau en­­cic^üntire, și le va „produce". N­umai că S^fer­ea spirite­ vor avea altă șt^TM ^e cit spintele universale de alt act dh4ali­tate sau din renaștere TiS antic^>1~ aș observa că nici Aristotel n-a fost un „erudit" în sensul unei bi­blioteci ambulante; și el a expri­mat explicit diferența între spirite­le „filozofice" și cele numai eru­dite. Știința a avut nevoie, și va mai avea, de specialiști care să nu fie specializați într-un anumit dome­niu pentru întreaga lor viață. Transferul de tehnici, de metode, de concepte — dintr-o știință în al­ta, este mai ales opera unor astfel de oameni, exemplul cel mai stră­lucit fiind Pasteur. Mai cred că specializarea nu trebuie începută foarte de timpuriu, pentru a preveni primejdia situa­­ției — mortală pentru progres — în care specializarea de lucru de­vine și o limitare de orizont. Prof. Hațieganu insista asupra faptului că, în medicină, medicina internă poate da acel cadru de cultură me­dicală indisponibil oricărui specia­list. Specialistul analitic are nevoie de priviri de ansamblu, de cultură (și — uneori — chiar de cultură umanistă) pentru interpretări de calitate în propriul său domeniu, pentru a ști să găsească adevărata valoare a faptului observat. A avea preocupări constante de raporta­re a datelor analitice la ansam­blu; la istoria ideilor; la orientări­le generale din știință; a avea pre­ocupări metodologice iată ceea ce poate evita „decăderea" specia­liștilor și a specialităților. Sunt în complet dezacord cu cei care-și „justifică" incultura prin necesitatea obiectivă a specializării și prin referință la vastitatea mate­rialului informativ, sau a proce­deelor metodice, din specialitate. Competentă nu înseamnă­­ exhaus­­tiunea domeniului respectiv. Și — mai ales — sunt în dezacord cu cei care condamnă spiritele multilate­rale și sintetice, în numele necesi­tății obiective a specializării! Un spirit sintetic nu neagă valoarea muncii de analitician, pentru că se „hrănește" (neparazitar, ci crea­tor)" din rezultatele acestei munci. Un spirit analitic este însă prea grăbit în a nega, uneori, dreptul la existență a unei mentalități sau preocupări deosebite ... Prof. dr. OCT­AVI­AN FODOR. Una din obligațiile esențiale ale medicinii este instruirea continuă, folosirea tuturor mijloacelor pe ca­re le pune la dispoziție știința. Cum acestea se înmulțesc mereu, un singur medic nu le mai poate cu­prinde la un nivel optim, în timp util, adică la o vîrstă la care mai poate să dea încă randament. Din acest motiv este obligat, prin forța împrejurărilor, să se limiteze, să între în profunzime, să se speciali­zeze. Umanismul medical reclamă specializarea pentru ca medicul să activeze tot mai competent, în fo­losul omului. Preocuparea pentru bolile de largă răspîndire și ne­glijarea celor cu răspîndire mai restrînsă este o concepție umanis­tă falsă. Fiecare om trebuie să beneficieze, în orice boală, cît de rară, de ajutorul științei. — Numărul specialiștilor de pro­fil este în funcție de frecvența bo­lilor și de extinderea problemei. Pornind de la acest deziderat cre­deți că rețeaua sanitară este bine organizată? înafară de aceasta ar fi foarte utilă părerea Dvs. despre organizarea specializării și even­tualele Îmbunătățiri care ar tre­bui să i se aducă ... Prof. dr. OCTAVIAN FODOR: Există specialități fundamentale, și specialități de profil. Iar la baza tuturor este medicul de medicină generală. Organizarea acestora ar trebui să fie în formă de piramidă, baza constituind-o medicul de me­dicină generală, urmînd imediat cele două specialități mari: medi­cina internă și chirurgia iar în sus, pe piramidă, specialitățile derivate din acestea, pînă la specialitățile foarte limitate, la hiperspecialități. Din acești hiperspecialiști, indis­cutabil, trebuie să avem un număr potrivit cu frecvența bolilor res­pective căci există uneori situații deosebit de dificile — ridicate de practica medicală — pe care nu le pot rezolva decît cei care s-au specializat cu deosebire într-un anumit domeniu. Dacă acești spe­­­cialiști, intr-un domeniu imițiat de­rivă dintr-o specialitate de bază, medicină internă sau chirurgie, nu va exista pericolul devierii lor în­­tr-un specialism îngust, a pierde­rii posibilității de apropiere în an­samblu a bolnavului. Cele mai mul­te greșeli de diagnostic și trata­ment le observăm la acei hiperspe­cialiști care nu și-au făcut o spe­cialitate de bază, care n-au avut­­ ocazia sa-si facu­­m c­u satuxa medica­lă fundamentală. Există însă domenii unde nu mai poate activa un specialist singur. Gastro-enterologia, de exemplu, nu o mai poate rezolva un specialist singur, ci specialiști în echipă — formată din internist, gastro-ente­­rolog, chirurg, radiolog, și morfo­­log — din aceeași unitate sau dacă se poate din unități apropiate. Ex­tinderea în profunzime se poate face numai prin activitate în echi­pă, în acest sens trebuie să fie or­ganizate și serviciile de speciali­tate cu unități apropiate de la ca­re să nu lipsească niciodată ambu­­latorul — elementul care face le­gătura cu ceea ce se practică în­­tr-un staționar. Neajunsurile spe­cializării și ale hiperspecializării pot deci rezulta atunci cînd spe­cialistul de profil, așa cum spu­neam, nu are specialitatea de bază. — La noi in țară există un nu­măr suficient de specialiști în di­feritele ramuri ale medicinii? Prof. dr. O. FODOR: Pînă la un anumit nivel, dar în specialitățile de bază, în specialitățile de profil cu oarecare tradiție, la noi, ne­voile sînt acoperite, însă în specia­litățile de mare finețe, mai recent apărute, nu avem un număr sufi­cient de specialiști, și nici posibi­litatea de a-i forma aici, la noi. Rezolvarea acestei probleme, a for­mării specialiștilor care încă nu au baza materială de instruire la noi în țară, este obligatorie. — Cum se face recrutarea medi­cilor pentru diferitele nivele de specializare? Prof. dr. O. FODOR: Nu știu ce se petrece în alte specialități, dar văd ce se petrece în gastro-ente­­rologie și în medicina internă în general. Medicii pentru speciali­zare se recrutează de cele mai mul­te ori în mod spontan sau pe cri­terii neesențiale, neținîndu-se sea­ma de calitățile pe care trebuie să le aibă un asemenea specialist. Totodată stimularea specializării nu se face în măsură suficientă. Și v-aș da un exemplu: am să mă re­fer și la gastro-enterologie și la cardiologie. Vine cineva să se spe­cializeze în gastro-enterologie sau cardiologie și, cînd se întoarce,în loc să primească un stimul mate­rial necesar unei persoane care a făcut un sacrificiu de 9 luni sau un an, s-a despărțit de familie, s-a instruit, a învățat etc. — în cel mai bun caz rămîne pe vechiul loc dar, de cele mai multe ori, dacă a fost în staționar trece în policlinică, fapt care-l dezavantajează. A ple­cat specialist de boli interne și se întoarce specialist de cardiologie sau gastro-enterologie în policlini­că! Astfel, nu se selecționează în­­totdeauna cele mai bune elemen­te, adeseori vin aceia care sînt mînați și de alte considerente . .. DUMITRU,AIEA, Învățămîn­tul medical forma actuala­ cre­deți că îndinește condițiile li­nei bune pr­ n' la inălțimea ce­rințelor e pi­­n calitate de pro­fesor și cljfan Parerea dumnea­voastră ami deosebită importan­ță ... 7 Prof. dr' EODOR: învățămîn­­tul me­dii de baza' acela care se face în șase ani de facultate, satisfac fec^itățile medicului de medicini­erfera­ a atic sub raport teoretici 5* Practic, mai ales că se mai revad­e* alte perspective de învătățire. El constituie o premi pentru viitoarele speciali­zări, ftegorisirea specialităților la nivi Ministerului Sănătății e­­xistă,;­întru specialitățile largi: mediu­ internă, chirurgie, higie­­nă, ecologie, pediatrie; nu exis­tă a fi o preocupare suficientă pein specialități de înaltă califi­cași de profunzime. Aș da cî­­tevaxemple: în oroneurologie nu au­ cadre suficiente. Există spe­­cia­l foarte puțini în chirurgia simiului nervos; de asemenea, putem avem servicii bine utilate. M în chirurgia endocriniană lu­ciile nu diferă prea mult. Fireș­­tecestea sunt hiperspecialitățile și cel de specialiști nu ne trebu­ia mulți în țară, patru-cinci, hai, s zicem, zece, dar, în orice caz, t­­rebuie să existe; altfel, ori de h ori apare vreo problemă, tre­­uie să se recurgă la Ministerul unătății ca bolnavul să fie trimis Í străinătate. Prof. dr. V. BOLOGA: Sunt de acord cu ceea ce a spus tovarășul profesor Fodor. Aș sublinia ideea­­că specialistului îi trebuie o largă orientare științifică și culturală. Acad. A. MOGA: Intervenția mea are un caracter provizoriu. Pentru început vreau să subliniez faptul că sunt de acord cu tabloul pe care l-a zugrăvit, ca un maestru, profesorul Bologa. De asemenea, în calitate­­ de clinician, vreau să confirm că, într-adevăr, medicina de astăzi, în mod și mai accentuat decît în trecut, se zbate între două tendințe opuse: una de analiză, impusă de progresele făcute, progrese care constau în acumula­rea a o mulțime de cunoștințe noi, de introducerea att în cercetare cît și în practica radicală a unor noi­­ tehnici de zy­rment. Aceste doua elemente au­­ dat naștere la specializări și supra­ specializări, la specialiști și supras­ocialiști. O al­tă tendință, contrar, de sinteză, necesară și ea pentru motivul că mulțimea de fapte pe care le-au scos la iveală specialiștii și hiper­­specialiștii, să fie o dată sistema­tizate și sintetizate­ în acest sens și nevoia fractioii medi­cale, pentru că, în fond, organismul este un întreg, noi avem de a face totuși cu oameni bolnavi și nu numai cu organe bolnave. Prin urmare, există aceste două tendințe opuse care, astăzi, sînt mai accentuate decît acum 40—50 de ani. Vreau să dau cîteva exem­ple concrete. Au­ luat parte la o serie de congrese internaționa­le de cardiologie. Interesant este că la aceste congrese, de la început, o serie de cardiologi s-au ridicat împotriva tendinței de frag­mentare a cardiologiei în speciali­tăți din ce în ce mai înguste. La primul Congres european de car­diologie— Laubry, la al doilea — Mouquin, la al treilea — Lenegre iar la un congres internațional ți­nut în 1958, la Bruxelles — Ignacio Chavez din Mexico, au făcut a­­supra acestei probleme expuneri magistrale. Iată, deci, că există pro­cesul acesta contradictoriu, și lu­mea, din ce în ce mai mult, caută remedii noi, căi noi. E un fapt care, cred, merită să fie subliniat. — Firește că aceste contradicții trebuie să aibă concesințe ... Acad. A. MOGA: Aceste contra­dicții au repercusiuni destul de profunde în diverse aspecte ale preocupărilor noastre și ele trebu­iesc luate, pe rînd, în discuție, în cercetarea științifică, în practica medicală și în învățămînt. Pînă acum s-a vorbit mai mult de practica medicală. Cred că ar trebui să insistăm și asupra laturii de cercetare, pentru că, astăzi, me­dicul practician trebuie să fie cel puțin orientat în știință, ca să poa­tă ține pas cu dezvoltarea ei și din motivul că trebuie să rezolve problemele practicii medicale cît mai științific pe măsura stadiului actual al dezvoltării medicinii. Da­că am făcut diferențierea între ce­le trei laturi, nu socotesc însă că ele se pot separa. DUMITRU MIRCEA: Firește, an­ticipez, sînt convins că v-ați gîndit la aceasta, dar aș vrea să subliniați cîteva aspecte ale cercetării știin­țifice românești la care ne invită pe toate căile Documentele Con­gresului al IX-lea al Partidului Co­munist Român și cele adoptate la recenta sesiune a Marii Adunări Naționale. Avem o anumită bază materială, destul de bine organiza­tă, care să permită intervenția sa­vanților noștri în probleme capita­le ale cercetării științifice mon­diale. Acad. A. MOGA, în aceste do­cumente de excepțională importan­ță, se subliniază necesitatea de a da un nou impuls cercetării fun­damentale și cercetării aplicative. De asemenea, se accentuează ne­cesitatea îmbinării armonioase a celor două laturi ale cercetării ști­ințifice: fundamentală și aplicativă. Mai există un alt aspect, deosebit de important: numărul mare de cercetători care activează în insti­tutele de cercetări științifice ale Academiei, ale departamentelor precum și în învățămîntul medical și se atrage atenția în mod deosebit asupra necesității de a pregăti ca­dre noi de cercetători, în legătură cu primul aspect, pa­re inutil să precizez cele două no­țiuni. Aș vrea însă să mă refer la situația care derivă — mai ales în practica medicală — din exagera­rea sau neglijarea uneia din latu­rile amintite. Exemplele sunt, în­totdeauna mai convingătoare. O serie de tineri cercetători, mai pu­țin formați, sau pe cale de forma­re, își însușesc anumite tehnici de investigație, fie că lucrează în do­meniul inimii unde fac cateterism cardiac sau măsoară fel de fel de presiuni și exprimă în cifre diverse tablouri constatate, fie, să zicem, în gastro-enterologie unde efectu­ează cercetări mai complicate cu izotopi radioactivi etc., cu aceste metode scoțînd în evidență diferi­te fapte noi. Dar ei fiind speciali­zați, de multe ori, nu într-o ramu­ră a cardiologiei sau gastro-ente­­rologiei, ci­ intr-o metodă sau in­­tr-un număr restrîns de metode de investigație, neavînd acea viziune de ansamblu pe care a subliniat-o profesorul Bologa, ei nu-și pot va­lorifica constatările făcute, nu le pot integra în ansamblul cunoștin­țelor actuale, în necesitățile prac­ticii medicale. Unii hiperspecialiști privesc cu oarecare dispreț cerce­tarea clinică, deci aplicativă, soco­tind că ea nu depășește stadiul em­piric care exista înainte. Cred, în­să, că instrumentul cu care se face cercetarea, hai să zicem izotopul­­ radioactiv, care e numai un mijloc, nu poate fi un LC ° P în sine. Accen­tuez, gînînd_ .mulți cer­cetători se foloase de mijlociu­­ de­­ investigație pe care-1 stăpînesc pentru a publica un număr mai crescut de lucrări întrucît, din pă­cate, prea adeseori se apreciază cantitatea, numărul lucrărilor și mai puțin conțin­utul, valoarea lor. Revenind, Socotesc greșită tendința de a ideig riza tehnica și de a desconsidera cercetarea apli­cativă, clinică, care se ocupă cu omul bolnav; se p*ă că, în fond, cel mai valoros instument în cer­cetare este, totuși, clierul omului, și importanța cea mai mare avînd-o ideea creatoare. Medhna are drept scop apărarea și păsarea sănătă­­ții omului și de aici­z­ustă impli­c și tării fundamentale cu ea aplica­tivă. Avem deci răspderea să formăm într-un anumit­e­ cadrele noastre didactice sau­­ cercetă­tori. In această ordine , idei aș vrea să mai subliniez și­­ alt as­pect întîlnit în activitatea medica­­lă. Unii cercetători care au obținut rezultate într-un anume­xperi­­ment pe animale, se grăbes să le transpună în mod automat , prac­tica medicală uitînd că Col se prezintă altfel decît animfel de experiență. Așa că, tocmai în a­­cest motiv, cercetarea fund­­en­­tală trebuie completată cu­rce­­tarea făcută pe om, verificat E­­xagerarea uneia sau alteia dint­re două laturi ale cercetării științe este în detrimentul progresului Prof. dr. O. FODOR. Tovarășu academician Moga a ridicat pro­blema cadrelor tinere de cercetă­tori care se specializează în anu­mite domenii de activitate ce re­clamă manualitate și experiență deosebită. Ei obțin unele rezultate într-un domeniu foarte strîmt al investigațiilor, dar nu se pot ridi­ca totdeauna la interpretarea feno­menelor, nu au capacitatea ansam­­blării lor în procesul patologic. A­­cest gen de activitate și acești cer­cetători sunt totuși necesari. Fă­­cînd parte dintr-o echipă, și fiind bine conduși, cu timpul, vor de­păși acest stadiu. Un cercetător bun nu poate fi decît acela care este și medic foarte bun. De ase­menea, aș dori să subliniez ideea că, dintre metodele de cercetare ale medicinii clinice, cea mai im­portantă este capacitatea de ob­servație. Dar observația clinică nu înseamnă empirism. Cine știe să facă o observație clinică, păstrez convingerea că știe să facă și sin­teza care, de fapt, rezultă din intri­­carea modificărilor biochimice, morfologice, etc. Acad. A. MOGA: Sunt de a­­cord că remediul firesc este înca­drarea acestor cercetători în mun­ca unui colectiv condus de un om cu experiență, de profesor, care prin pregătirea și dezvoltarea lui a ajuns să aibă — și trebuie să aibă — vederea generală și capa­citatea de sinteză. în această or­dine de idei se impune și necesita­tea efectuării în colectiv a lucră­rilor științifice, a dezbaterii lor în echipa de lucru, formată, de multe ori, din chimiști, biofizicieni, ra­diologi, matematicieni etc. Aici in­tervine rolul profesorului în a di­rija și orienta operațiunile de va­lorificare a diverselor achiziții și cuceriri de amănunt. Prof. dr. L. DANIELLO: Speciali­zarea presupune pătrunderea tot mai adîncă, analitică, într-un do­meniu restrîns de cercetare. Este cunoscută faimoasa butadă a lui Bernard Shaw „Specialistul este un savant care studiază din ce în ce mai amănunțit un domeniu din ce în ce mai limitat, pînă cînd ajunge să știe totul despre nimic". Este vorba, fără îndoială, de o definiție caricaturală și exagerată dar ea conține, totuși, o parte de adevăr. Azi, datorită fărâmițării medicinii interne, sîntem în situația că un ftiziolog nu mai este în stare să facă diagnosticul exact al unei stenoze mitrale, iar cardiologul — al unei tuberculoze incipiente și cred că nici unul nici altul nu mai știu întocmai un plan terapeutic corect într-un diabet. Lumea se întreabă, pe bună dreptate, ce-a mai rămas din medicina internă, și cu ce se ocupă în prezent un așa-zis internist? Prof. dr. VALERIU L. BOLOGA: Teoretic­ă în dr­eptate. Dar sînteți ca toți- de altfel — con­gjcoala lui Hațieganu, deci... ^ Prof. dr. L. DANIELLO. Specia­lizarea, rezultată în mod firesc în urma evoluției științelor și, deve­nită o necesitate a timpurilor mo­derne, își are și părțile ei negative, este deci și un rău. Poate că ar trebui să rectific­ un rău necesar. Tema pusă în discute de către redacția Tribuna este, fără îndoia­lă, de mare actualitate. Privind lu­crurile în mare, putem constata că medicina se­ practică la trei nive­le diferite: Marea majoritate a medicilor practică medicina generală (me­dicii de circumscripție și de poli­clinică) sunt nediferențiați (gene­­raliști, integraliști), la nivelul lor problema specializării nu se pu­ne, dar se ridică imperios aceea a selecționării și formării conve­nabile a acestei importante catego­rii de muncitori sanitari, despre ca­re se poate afirma că ei sunt ade­vărații medici fiindcă ei văd omul întreg, încadrat în mediul social, cu calitățile și defectele sale fizice și morale. Ei sunt cei care acceptă cele mai grele servituți ale profe­siunii medicale. Pentru a putea fa­ce față sarcinilor complexe pe care le au, ei trebuie să fie nu numai solid instruiți dar ei trebuie să aibă, după cum spunea profesorul Vallery Radot și o serie de cali­tăți: „spirit de observație, bun simț, conștiință, dragoste față de om, tact, sensibilitate, discreție și cultu­ră umanistă", cu un cuvînt se ce­re să aibă vocație de medic. Dacă nu au, ei rămîn doar simpli agenți de triaj, care îndrumă bolnavii la specialiști. Nu este cazul să intru aici în a­­mănunte în privința modului cum­­e face pregătirea profesională a generaliștilor în institutele noa­­tre de medicină. Sunt sigur că Se greșesc cînd afirm că metodo­­gia învățămîntului nostru medi­u­ trebuie și poate fi îmbunătăți­­t Externatul generalizat și inter­­zis, de curînd introduse, înseam­­ă fără îndoială, o ameliorare a Resului instructiv și educativ aludenților. Eforturile trebuiesc 111 continuate, căci medicul ge­­neist va constitui și în viitor ele­­v de bază al medicinii prac­­ticii este și cea mai valoroasă COn­1­ondere a unei specializări ex­te­­­^ilea nivel al activității noa­­stre și medicina de spital. Aici îi­ cer specializarea pe diverse sistem și organe și, în același timp,­ele să se piardă controlul asupratregUlui, pentru a limita la mi­n erorije diagnostico-te­­rapeute ce se înregistrează în spitalele,astre se impune inten­­sificarea ignerării între diversele disciplin­­­.DilsujterQe între spe­cialiști la patul bolnavului trebu­iesc sporite și transformate din ocazionale în metode de rutină. Ftiziologul, de pildă, este zilnic ne­voit să se consulte cu generalistul, cu medicii de laborator și cu alți specialiști. Cea mai înaltă treaptă a medici­nii este aceea a cercetării științi­fice medicale, făcută în clinici sau institute de cercetări medicale. Cli­­nicile au particularitatea de a îm­bina munca practică cu cercetarea științifică. în aceste instituții de­vine necesară ultraspecializarea ca­re permite cercetarea analitică, în profunzime, dar, în același timp, strîmtează orizontul și îngreuiază sinteza. în nici o specialitate cli­nicianul nu mai poate contribui singur, decît în cazuri cu totul ex­cepționale, la progresul specialită­ții sale. Au trecut timpurile cînd era suficient să observi ceva mai atent pentru ca să descoperi un sindrom sau o boală. Azi nu se mai poate avansa decît muncind în echipa (Team, în țările anglo-sa­­xone). Condu&S de un clinician cu experiență și cu o î­­nă privire de ansamblu asupra specialității sale, echipa trebuie să cuprindă, — du­pă natura cercetării întreprinse — biochimiști, biofizicieni, fiziopato­­logi, biostatisticieni sau alți di­verși supraspecialiști. Pentru ca o activitate să fie rodnică și să ducă în cele din urmă la o sinteză, se cer trei lucruri: Realizarea și cultivarea spiritu­lui de echipă care presupune o co­laborare loială, dezinteresată, de­votament și spirit de sacrificiu pen­tru cauza comună, respect și încre­dere față de șeful echipei. A doua condiție este dotarea ma­terială cu utilaj perfecționat ținut la zi. Cu unelte și metode înve­chite sau cu economii rău înțele­se, nu se poate face știință Sub acest raport la noi mai sînt multe de făcut; în al treilea rînd, se cere o do­cumentare științifică completă și rapidă. Documentarea de speciali­tate este încă insuficientă, iar cer­cetătorul pierde foarte mult timp pentru adunarea materialului. Azi centrele moderne de documen­­tare sînt în mare măsură au­tomatizate. Cu ajutorul unei­dei fișelor perforate sau cu materiu electronice, ele pot pune aproap , imediat la dispoziția celui inter^A sat toate titlurile bibliografice^IPp^ care are nevoie. I se poate transmite și conținutul lucruilor ® fie prin microfilme, fie prin ben^ de magnetofon, în acest sens v­a trebui să evoluăm și noi. 1» Interesul deosebit pe care parti­dul și statul îl manifestă pentru cercetarea științifică și înființarea Consiliului Național al Cercetării Științifice, vor determina, cu sigu­ranță, în viitorul apropiat, un nou avînt al științei românești. Acad. A. Moga, întrucît noi cli­­nicienii am vorbit destul de mult, aș vrea să arunc o punte de le­gătură înspre cei care reprezintă aici disciplinele teoretice și expe­rimentale. Profesorul Daniello a a­­mintit faptul că­ astăzi cercetătorul lucrează în colaborare cu chimiș­ti, biochimiști, fizicieni, experimen­tatori, matematicieni ș.a.m.d. Cine­va a arătat că toate astea repre­zintă, în fond, o sinteză însă pe un alt plan. Acela care se consacră pe linia cercetării științifice într-un domeniu restrîns, chiar dacă igno­rează, voit sau nevoit, restul medi­cinii, este obligat să ia legătură cu alte ramuri ale științei. (Va urma) Prof. dr. O. Fodor Prof. dr. A. Moga Prof. dr. L. Danieli­o 1

Next