Tribuna, ianuarie-iunie 1966 (Anul 10, nr. 1-26)
1966-01-06 / nr. 1
miraj, realitate, la ajunsul Fișier Doi membri corespondenți ai Academiei Republicii Socialiste România, juriști de mare reputație, profesorul dr. docent Traian Ionașcu și Eugen A. Barasch, au dat publicității o interesantă și foarte utilă lucrare. Teoria generală a contractelor economice, în două volume (volumul al II- lea a apărut în anul 1965), rod al unei susținute activități de cercetare, de cîțiva ani. In această lucrare se manifestă din plin, ca trăsătură fundamentală, îmbinarea experienței bogate și profunda cunoaștere a realităților economice și juridice privind organizațiile economice socialiste, cu o amplă și temeinică ro tare, de la materiale^^J^Schmren ■ vigoare și literatu^informativ în specialitate din zona juridică de celelalte țări rripa noastră și din practica arM^«socialiste, pînă la Miezul jg^^almblemele ^lucrării îl constituie proale ^^»contractelor planificate și Antractelor reglementare, ^suffetele de întîlnire dintre ele și ceea ce le separă. Contractele reglementare — remarcă autorii continuă să-și sporească rolul însemnătatea în pas cu dezvolitarea economiei noastre socialiste. Lucrarea la care ne referim este de maximă utilitate pentru teoreticienii și practicienii dreptului, dar este, în același timp, o valoroasă contribuție originală în domeniul cercetării juridice, și care ilustrează elocvent că tezele marxism-leninismului și documentele partidului nostru sînt chezășia sigură în ridicarea cercetării din domeniul dreptului la nivelul cerințelor operei de desăvîrșire a construcției socialismului în țara noastră și, ca atare, că se pot obține lucrări valoroase. Fișier Un teoretician, prof. univ. Virgil Câmpianu (fost cîndva și practician) și un practician, avocatul G. N. Vasu, sînt autorii lucrării: Încheierea, modificarea și încetarea contractului de muncă (Ed. Științifică, 1965, tratînd unele din problemele cele mai importante ale dreptului muncii din țara noastră. Colaborarea teoreticianului cu practicianul a fost cum nu se poate mai fericită, soldîndu-se cu un important cîștig: nivelul științific și ideologic al lucrării. Intr-adevăr, problemele tratate (din care amintim, mai semnificative: condițiile generale și speciale obligatorii privind încheierea și validitatea contractului de muncă; modificările cu caracter permanent și temporar ale contractului de muncă; modurile de încetare a contractului de muncă și particularitățile fiecărui mod în parte ș. a.) se remarcă prin sprijinirea serioasă a tezelor teoretice cu spețe din practică, tratarea făcîndu-se în lumina actelor normative elaborate în statul nostru socialist și fiind fundamentată pe tezele și indicațiile partidului nostru referitoare la relațiile socialiste de muncă. Problemele tratate și modul foarte original în care sunt abordate fac ca lucrarea să se adreseze unui cerc larg de persoane și să fie utilă nu numai juriștilor, ci tuturor celor care au de rezolvat probleme referitoare la contractul de muncă, sub toate aspectele, în Republica Socialistă România. d. v. f. Proiecte - Probleme înscrise în planul de cercetare științifică al Institutului de calcul din Cluj al Academiei Republicii Socialiste România. me . Proprietăți ale unor sisteinterpolatoare generalizate și aplicațiile lor la studiul structurii unor clase particulare de funcționare; Metode de calcul numeric (rezolvarea ecuațiilor prin iterație; Problema polilocală relativă la ecuații diferențiale ordinare și studiul comparativ al ecuațiilor diferențiale din punctul de vedere al proprietăților de interpolare ale soluțiilor lor); Noi metode de reprezentare nomografică; 0 Cercetări asupra prelungirii transformărilor în spații metrice; 0 Generalizarea interpolării polinomiale în spații abstracte; © Studiul construcției și componentelor mașinilor de calcul cu viteză mare; Programarea automată (automatizarea unor aspecte ale muncii de programare la mașina DACICC-1. întocmirea bibliotecii de programe standard; Studiul limbajelor de programare pentru mașini medii); © Calculul suprafețelor de înfășurare reciprocă; • Programarea în timp a producției (stabilirea metodelor matematice de programare în timp în diferite condiții concrete de producție și studiul modelelor respective). (Urmare din pag. l-a) pe animal — și totuși ce sărăcire a viziunii medicale cuprinzătoare! Diagnosticul devenit exclusiv anatomic și bacteriologic, era acum în mintea multor medici, transformați în patologi experimentali, unica țintă. Terapia, vrăjită de fata morgana a imunizării sau a marii sterilizări, se lepăda tot mai mult de vechile metode derivative sau alternante și ajungea, în unele ipostaze extreme, la nihilism. Rezultatul: bolnavul care nu vroia să i se găsească numai diagnosticul, ci să fie și tratat, părăsea, de multe ori, pe învățatul doctor în medicină și alerga la vindecătorul naturist. „Doctorul" prea adesea se transformase intr-un observator rece și distant al animalului homo sau — și mai rău — al omuluimașină. Pentru el medicina era acum știință și tehnică aplicată la bolnav. Trecînd într-una din laborator la patul bolnavului și de aici înapoi în laborator, el uita că se află în fața unui pacient — al unui om care șuieră — și nu mai vedea decât cazul, ajungea la o mentalitate „cabaiologică". Pulverizarea medicinii pe de o parte, tehnicizarea ei pe de altă parte, au dus inevitabil la specializare — care, moderată, e firească și utilă — și la supraspecializări (după părerea mea), net dăunătoare. Supraspecialistul pentru care nu mai exista microcosmosul unitar și unic „om", ci numai un grup de organe și cîteva tehnicisme, care nu mai înțelegea marea taină a suferinței, ci înregistra doar cu aparate fenomene și reacții izolate, nu mai era cunoscătorul, mai ales însă tămăduitorul metehnelor firii omenești. Firește, zugrăvind acest tablou deficitar, am accentuat, chiar exagerînd uneori, ceea ce-mi poate servi ca argument. Doar și în această epocă, pe care am analizat-o critic, au existat medici adevărați, clinicieni mari, artiști vindecători, spirite cu viziune sintetică. Din fericire pentru practica medicinii ei au fost chiar mulți, dar pecetea spirituală a acestei epoci în istoria medicinii mai noi nu au imprimat-o ei. Nu voi nega că analiticianul a dat, pentru un anumit timp, medicinii foarte multe imbolduri utile. El a fost necesar, ca o reacțiune față de exagerări în direcția contrară. Fără îndoială, după interregnul scurt și straniu al metafizicii și filozoficăriei medicale de pe la 1820—1840, care a zăpăcit atîtea capete, nimeni nu mai dorea să se revină de la noua medicină inductivă, de observație, experimentală, la o medicină deductivă, aprioristă, fantastică, dar pierderea în analitic nu mai satisfăcea. Asistăm, de cîteva decenii, la „dorul" după sinteză. în acest context se situează și problematica mirajului și neajunsurilor specializării. Cred că drept punct de plecare pentru discuțiile noastre de azi ar fi bine să luăm călăuză cuvîntul lui Louis Pasteur: „Știința e una singură, omul fiind acela, care datorită slăbiciunii minții sale, stabilește categorii în cadrul ei". DUMITRU MIRCEA: Menținîndu-ne la acest capitol, aș propune să privim problema specializării în perspectiva tendințelor și nevoilor practicii și, mai ales, ale științei de miine. Un punct de vedere în această chestiune ar contribui, cred, la lărgirea bazei discuțiilor... Conf. dr. V. SAHLEANU. Este, evident, nevoie de specialiști, și — uneori — de specialiști cu o specializare îngustă, dar profundă. Dar specialiștii nu sunt de un singur fel, căci nu toate specialitățile sunt analitice. Specialități ca oncologia sau biologia moleculară diferă, din acest punct de vedere, de chirurgia căilor biliare, spre exemplu, în știința de azi iau o mare dezvoltare disciplinele de colaborare, de graniță — ca biofizica, de pildă, în care specializarea impune o dublă competență, și nu o limitare de pregătire. Știința și practica h-au nevoie numai de specialiști. Știința și tehnica au nevoie de minți din ce în ce mai diverse. Sinteza este o necesitate tocmai în perioadele analitice. Dacă știința are nevoie de spirite sintetice, universale sau encic^üntire, și le va „produce". Numai că S^ferea spirite vor avea altă șt^TM ^e cit spintele universale de alt act dh4alitate sau din renaștere TiS antic^>1~ aș observa că nici Aristotel n-a fost un „erudit" în sensul unei biblioteci ambulante; și el a exprimat explicit diferența între spiritele „filozofice" și cele numai erudite. Știința a avut nevoie, și va mai avea, de specialiști care să nu fie specializați într-un anumit domeniu pentru întreaga lor viață. Transferul de tehnici, de metode, de concepte — dintr-o știință în alta, este mai ales opera unor astfel de oameni, exemplul cel mai strălucit fiind Pasteur. Mai cred că specializarea nu trebuie începută foarte de timpuriu, pentru a preveni primejdia situației — mortală pentru progres — în care specializarea de lucru devine și o limitare de orizont. Prof. Hațieganu insista asupra faptului că, în medicină, medicina internă poate da acel cadru de cultură medicală indisponibil oricărui specialist. Specialistul analitic are nevoie de priviri de ansamblu, de cultură (și — uneori — chiar de cultură umanistă) pentru interpretări de calitate în propriul său domeniu, pentru a ști să găsească adevărata valoare a faptului observat. A avea preocupări constante de raportare a datelor analitice la ansamblu; la istoria ideilor; la orientările generale din știință; a avea preocupări metodologice iată ceea ce poate evita „decăderea" specialiștilor și a specialităților. Sunt în complet dezacord cu cei care-și „justifică" incultura prin necesitatea obiectivă a specializării și prin referință la vastitatea materialului informativ, sau a procedeelor metodice, din specialitate. Competentă nu înseamnă exhaustiunea domeniului respectiv. Și — mai ales — sunt în dezacord cu cei care condamnă spiritele multilaterale și sintetice, în numele necesității obiective a specializării! Un spirit sintetic nu neagă valoarea muncii de analitician, pentru că se „hrănește" (neparazitar, ci creator)" din rezultatele acestei munci. Un spirit analitic este însă prea grăbit în a nega, uneori, dreptul la existență a unei mentalități sau preocupări deosebite ... Prof. dr. OCTAVIAN FODOR. Una din obligațiile esențiale ale medicinii este instruirea continuă, folosirea tuturor mijloacelor pe care le pune la dispoziție știința. Cum acestea se înmulțesc mereu, un singur medic nu le mai poate cuprinde la un nivel optim, în timp util, adică la o vîrstă la care mai poate să dea încă randament. Din acest motiv este obligat, prin forța împrejurărilor, să se limiteze, să între în profunzime, să se specializeze. Umanismul medical reclamă specializarea pentru ca medicul să activeze tot mai competent, în folosul omului. Preocuparea pentru bolile de largă răspîndire și neglijarea celor cu răspîndire mai restrînsă este o concepție umanistă falsă. Fiecare om trebuie să beneficieze, în orice boală, cît de rară, de ajutorul științei. — Numărul specialiștilor de profil este în funcție de frecvența bolilor și de extinderea problemei. Pornind de la acest deziderat credeți că rețeaua sanitară este bine organizată? înafară de aceasta ar fi foarte utilă părerea Dvs. despre organizarea specializării și eventualele Îmbunătățiri care ar trebui să i se aducă ... Prof. dr. OCTAVIAN FODOR: Există specialități fundamentale, și specialități de profil. Iar la baza tuturor este medicul de medicină generală. Organizarea acestora ar trebui să fie în formă de piramidă, baza constituind-o medicul de medicină generală, urmînd imediat cele două specialități mari: medicina internă și chirurgia iar în sus, pe piramidă, specialitățile derivate din acestea, pînă la specialitățile foarte limitate, la hiperspecialități. Din acești hiperspecialiști, indiscutabil, trebuie să avem un număr potrivit cu frecvența bolilor respective căci există uneori situații deosebit de dificile — ridicate de practica medicală — pe care nu le pot rezolva decît cei care s-au specializat cu deosebire într-un anumit domeniu. Dacă acești specialiști, intr-un domeniu imițiat derivă dintr-o specialitate de bază, medicină internă sau chirurgie, nu va exista pericolul devierii lor într-un specialism îngust, a pierderii posibilității de apropiere în ansamblu a bolnavului. Cele mai multe greșeli de diagnostic și tratament le observăm la acei hiperspecialiști care nu și-au făcut o specialitate de bază, care n-au avut ocazia sa-si facum cu satuxa medicală fundamentală. Există însă domenii unde nu mai poate activa un specialist singur. Gastro-enterologia, de exemplu, nu o mai poate rezolva un specialist singur, ci specialiști în echipă — formată din internist, gastro-enterolog, chirurg, radiolog, și morfolog — din aceeași unitate sau dacă se poate din unități apropiate. Extinderea în profunzime se poate face numai prin activitate în echipă, în acest sens trebuie să fie organizate și serviciile de specialitate cu unități apropiate de la care să nu lipsească niciodată ambulatorul — elementul care face legătura cu ceea ce se practică într-un staționar. Neajunsurile specializării și ale hiperspecializării pot deci rezulta atunci cînd specialistul de profil, așa cum spuneam, nu are specialitatea de bază. — La noi in țară există un număr suficient de specialiști în diferitele ramuri ale medicinii? Prof. dr. O. FODOR: Pînă la un anumit nivel, dar în specialitățile de bază, în specialitățile de profil cu oarecare tradiție, la noi, nevoile sînt acoperite, însă în specialitățile de mare finețe, mai recent apărute, nu avem un număr suficient de specialiști, și nici posibilitatea de a-i forma aici, la noi. Rezolvarea acestei probleme, a formării specialiștilor care încă nu au baza materială de instruire la noi în țară, este obligatorie. — Cum se face recrutarea medicilor pentru diferitele nivele de specializare? Prof. dr. O. FODOR: Nu știu ce se petrece în alte specialități, dar văd ce se petrece în gastro-enterologie și în medicina internă în general. Medicii pentru specializare se recrutează de cele mai multe ori în mod spontan sau pe criterii neesențiale, neținîndu-se seama de calitățile pe care trebuie să le aibă un asemenea specialist. Totodată stimularea specializării nu se face în măsură suficientă. Și v-aș da un exemplu: am să mă refer și la gastro-enterologie și la cardiologie. Vine cineva să se specializeze în gastro-enterologie sau cardiologie și, cînd se întoarce,în loc să primească un stimul material necesar unei persoane care a făcut un sacrificiu de 9 luni sau un an, s-a despărțit de familie, s-a instruit, a învățat etc. — în cel mai bun caz rămîne pe vechiul loc dar, de cele mai multe ori, dacă a fost în staționar trece în policlinică, fapt care-l dezavantajează. A plecat specialist de boli interne și se întoarce specialist de cardiologie sau gastro-enterologie în policlinică! Astfel, nu se selecționează întotdeauna cele mai bune elemente, adeseori vin aceia care sînt mînați și de alte considerente . .. DUMITRU,AIEA, Învățămîntul medical forma actuala credeți că îndinește condițiile linei bune pr n' la inălțimea cerințelor e pin calitate de profesor și cljfan Parerea dumneavoastră ami deosebită importanță ... 7 Prof. dr' EODOR: învățămîntul medii de baza' acela care se face în șase ani de facultate, satisfac fec^itățile medicului de medicinierfera a atic sub raport teoretici 5* Practic, mai ales că se mai revade* alte perspective de învătățire. El constituie o premi pentru viitoarele specializări, ftegorisirea specialităților la nivi Ministerului Sănătății există,;întru specialitățile largi: mediu internă, chirurgie, higienă, ecologie, pediatrie; nu există a fi o preocupare suficientă pein specialități de înaltă calificași de profunzime. Aș da cîtevaxemple: în oroneurologie nu au cadre suficiente. Există special foarte puțini în chirurgia simiului nervos; de asemenea, putem avem servicii bine utilate. M în chirurgia endocriniană luciile nu diferă prea mult. Fireștecestea sunt hiperspecialitățile și cel de specialiști nu ne trebuia mulți în țară, patru-cinci, hai, s zicem, zece, dar, în orice caz, trebuie să existe; altfel, ori de h ori apare vreo problemă, treuie să se recurgă la Ministerul unătății ca bolnavul să fie trimis Í străinătate. Prof. dr. V. BOLOGA: Sunt de acord cu ceea ce a spus tovarășul profesor Fodor. Aș sublinia ideeacă specialistului îi trebuie o largă orientare științifică și culturală. Acad. A. MOGA: Intervenția mea are un caracter provizoriu. Pentru început vreau să subliniez faptul că sunt de acord cu tabloul pe care l-a zugrăvit, ca un maestru, profesorul Bologa. De asemenea, în calitate de clinician, vreau să confirm că, într-adevăr, medicina de astăzi, în mod și mai accentuat decît în trecut, se zbate între două tendințe opuse: una de analiză, impusă de progresele făcute, progrese care constau în acumularea a o mulțime de cunoștințe noi, de introducerea att în cercetare cît și în practica radicală a unor noi tehnici de zyrment. Aceste doua elemente au dat naștere la specializări și supra specializări, la specialiști și suprasocialiști. O altă tendință, contrar, de sinteză, necesară și ea pentru motivul că mulțimea de fapte pe care le-au scos la iveală specialiștii și hiperspecialiștii, să fie o dată sistematizate și sintetizate în acest sens și nevoia fractioii medicale, pentru că, în fond, organismul este un întreg, noi avem de a face totuși cu oameni bolnavi și nu numai cu organe bolnave. Prin urmare, există aceste două tendințe opuse care, astăzi, sînt mai accentuate decît acum 40—50 de ani. Vreau să dau cîteva exemple concrete. Au luat parte la o serie de congrese internaționale de cardiologie. Interesant este că la aceste congrese, de la început, o serie de cardiologi s-au ridicat împotriva tendinței de fragmentare a cardiologiei în specialități din ce în ce mai înguste. La primul Congres european de cardiologie— Laubry, la al doilea — Mouquin, la al treilea — Lenegre iar la un congres internațional ținut în 1958, la Bruxelles — Ignacio Chavez din Mexico, au făcut asupra acestei probleme expuneri magistrale. Iată, deci, că există procesul acesta contradictoriu, și lumea, din ce în ce mai mult, caută remedii noi, căi noi. E un fapt care, cred, merită să fie subliniat. — Firește că aceste contradicții trebuie să aibă concesințe ... Acad. A. MOGA: Aceste contradicții au repercusiuni destul de profunde în diverse aspecte ale preocupărilor noastre și ele trebuiesc luate, pe rînd, în discuție, în cercetarea științifică, în practica medicală și în învățămînt. Pînă acum s-a vorbit mai mult de practica medicală. Cred că ar trebui să insistăm și asupra laturii de cercetare, pentru că, astăzi, medicul practician trebuie să fie cel puțin orientat în știință, ca să poată ține pas cu dezvoltarea ei și din motivul că trebuie să rezolve problemele practicii medicale cît mai științific pe măsura stadiului actual al dezvoltării medicinii. Dacă am făcut diferențierea între cele trei laturi, nu socotesc însă că ele se pot separa. DUMITRU MIRCEA: Firește, anticipez, sînt convins că v-ați gîndit la aceasta, dar aș vrea să subliniați cîteva aspecte ale cercetării științifice românești la care ne invită pe toate căile Documentele Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român și cele adoptate la recenta sesiune a Marii Adunări Naționale. Avem o anumită bază materială, destul de bine organizată, care să permită intervenția savanților noștri în probleme capitale ale cercetării științifice mondiale. Acad. A. MOGA, în aceste documente de excepțională importanță, se subliniază necesitatea de a da un nou impuls cercetării fundamentale și cercetării aplicative. De asemenea, se accentuează necesitatea îmbinării armonioase a celor două laturi ale cercetării științifice: fundamentală și aplicativă. Mai există un alt aspect, deosebit de important: numărul mare de cercetători care activează în institutele de cercetări științifice ale Academiei, ale departamentelor precum și în învățămîntul medical și se atrage atenția în mod deosebit asupra necesității de a pregăti cadre noi de cercetători, în legătură cu primul aspect, pare inutil să precizez cele două noțiuni. Aș vrea însă să mă refer la situația care derivă — mai ales în practica medicală — din exagerarea sau neglijarea uneia din laturile amintite. Exemplele sunt, întotdeauna mai convingătoare. O serie de tineri cercetători, mai puțin formați, sau pe cale de formare, își însușesc anumite tehnici de investigație, fie că lucrează în domeniul inimii unde fac cateterism cardiac sau măsoară fel de fel de presiuni și exprimă în cifre diverse tablouri constatate, fie, să zicem, în gastro-enterologie unde efectuează cercetări mai complicate cu izotopi radioactivi etc., cu aceste metode scoțînd în evidență diferite fapte noi. Dar ei fiind specializați, de multe ori, nu într-o ramură a cardiologiei sau gastro-enterologiei, ci intr-o metodă sau intr-un număr restrîns de metode de investigație, neavînd acea viziune de ansamblu pe care a subliniat-o profesorul Bologa, ei nu-și pot valorifica constatările făcute, nu le pot integra în ansamblul cunoștințelor actuale, în necesitățile practicii medicale. Unii hiperspecialiști privesc cu oarecare dispreț cercetarea clinică, deci aplicativă, socotind că ea nu depășește stadiul empiric care exista înainte. Cred, însă, că instrumentul cu care se face cercetarea, hai să zicem izotopul radioactiv, care e numai un mijloc, nu poate fi un LC ° P în sine. Accentuez, gînînd_ .mulți cercetători se foloase de mijlociu de investigație pe care-1 stăpînesc pentru a publica un număr mai crescut de lucrări întrucît, din păcate, prea adeseori se apreciază cantitatea, numărul lucrărilor și mai puțin conținutul, valoarea lor. Revenind, Socotesc greșită tendința de a ideig riza tehnica și de a desconsidera cercetarea aplicativă, clinică, care se ocupă cu omul bolnav; se p*ă că, în fond, cel mai valoros instument în cercetare este, totuși, clierul omului, și importanța cea mai mare avînd-o ideea creatoare. Medhna are drept scop apărarea și păsarea sănătății omului și de aicizustă implic și tării fundamentale cu ea aplicativă. Avem deci răspderea să formăm într-un anumite cadrele noastre didactice sau cercetători. In această ordine , idei aș vrea să mai subliniez și alt aspect întîlnit în activitatea medicală. Unii cercetători care au obținut rezultate într-un anumexperiment pe animale, se grăbes să le transpună în mod automat , practica medicală uitînd că Col se prezintă altfel decît animfel de experiență. Așa că, tocmai în acest motiv, cercetarea fundentală trebuie completată curcetarea făcută pe om, verificat Exagerarea uneia sau alteia dintre două laturi ale cercetării științe este în detrimentul progresului Prof. dr. O. FODOR. Tovarășu academician Moga a ridicat problema cadrelor tinere de cercetători care se specializează în anumite domenii de activitate ce reclamă manualitate și experiență deosebită. Ei obțin unele rezultate într-un domeniu foarte strîmt al investigațiilor, dar nu se pot ridica totdeauna la interpretarea fenomenelor, nu au capacitatea ansamblării lor în procesul patologic. Acest gen de activitate și acești cercetători sunt totuși necesari. Făcînd parte dintr-o echipă, și fiind bine conduși, cu timpul, vor depăși acest stadiu. Un cercetător bun nu poate fi decît acela care este și medic foarte bun. De asemenea, aș dori să subliniez ideea că, dintre metodele de cercetare ale medicinii clinice, cea mai importantă este capacitatea de observație. Dar observația clinică nu înseamnă empirism. Cine știe să facă o observație clinică, păstrez convingerea că știe să facă și sinteza care, de fapt, rezultă din intricarea modificărilor biochimice, morfologice, etc. Acad. A. MOGA: Sunt de acord că remediul firesc este încadrarea acestor cercetători în munca unui colectiv condus de un om cu experiență, de profesor, care prin pregătirea și dezvoltarea lui a ajuns să aibă — și trebuie să aibă — vederea generală și capacitatea de sinteză. în această ordine de idei se impune și necesitatea efectuării în colectiv a lucrărilor științifice, a dezbaterii lor în echipa de lucru, formată, de multe ori, din chimiști, biofizicieni, radiologi, matematicieni etc. Aici intervine rolul profesorului în a dirija și orienta operațiunile de valorificare a diverselor achiziții și cuceriri de amănunt. Prof. dr. L. DANIELLO: Specializarea presupune pătrunderea tot mai adîncă, analitică, într-un domeniu restrîns de cercetare. Este cunoscută faimoasa butadă a lui Bernard Shaw „Specialistul este un savant care studiază din ce în ce mai amănunțit un domeniu din ce în ce mai limitat, pînă cînd ajunge să știe totul despre nimic". Este vorba, fără îndoială, de o definiție caricaturală și exagerată dar ea conține, totuși, o parte de adevăr. Azi, datorită fărâmițării medicinii interne, sîntem în situația că un ftiziolog nu mai este în stare să facă diagnosticul exact al unei stenoze mitrale, iar cardiologul — al unei tuberculoze incipiente și cred că nici unul nici altul nu mai știu întocmai un plan terapeutic corect într-un diabet. Lumea se întreabă, pe bună dreptate, ce-a mai rămas din medicina internă, și cu ce se ocupă în prezent un așa-zis internist? Prof. dr. VALERIU L. BOLOGA: Teoretică în dreptate. Dar sînteți ca toți- de altfel — congjcoala lui Hațieganu, deci... ^ Prof. dr. L. DANIELLO. Specializarea, rezultată în mod firesc în urma evoluției științelor și, devenită o necesitate a timpurilor moderne, își are și părțile ei negative, este deci și un rău. Poate că ar trebui să rectific un rău necesar. Tema pusă în discute de către redacția Tribuna este, fără îndoială, de mare actualitate. Privind lucrurile în mare, putem constata că medicina se practică la trei nivele diferite: Marea majoritate a medicilor practică medicina generală (medicii de circumscripție și de policlinică) sunt nediferențiați (generaliști, integraliști), la nivelul lor problema specializării nu se pune, dar se ridică imperios aceea a selecționării și formării convenabile a acestei importante categorii de muncitori sanitari, despre care se poate afirma că ei sunt adevărații medici fiindcă ei văd omul întreg, încadrat în mediul social, cu calitățile și defectele sale fizice și morale. Ei sunt cei care acceptă cele mai grele servituți ale profesiunii medicale. Pentru a putea face față sarcinilor complexe pe care le au, ei trebuie să fie nu numai solid instruiți dar ei trebuie să aibă, după cum spunea profesorul Vallery Radot și o serie de calități: „spirit de observație, bun simț, conștiință, dragoste față de om, tact, sensibilitate, discreție și cultură umanistă", cu un cuvînt se cere să aibă vocație de medic. Dacă nu au, ei rămîn doar simpli agenți de triaj, care îndrumă bolnavii la specialiști. Nu este cazul să intru aici în amănunte în privința modului cume face pregătirea profesională a generaliștilor în institutele noatre de medicină. Sunt sigur că Se greșesc cînd afirm că metodogia învățămîntului nostru mediu trebuie și poate fi îmbunătățit Externatul generalizat și interzis, de curînd introduse, înseamă fără îndoială, o ameliorare a Resului instructiv și educativ aludenților. Eforturile trebuiesc 111 continuate, căci medicul geneist va constitui și în viitor elev de bază al medicinii practicii este și cea mai valoroasă COn1ondere a unei specializări exte^ilea nivel al activității noastre și medicina de spital. Aici îi cer specializarea pe diverse sistem și organe și, în același timp,ele să se piardă controlul asupratregUlui, pentru a limita la min erorije diagnostico-terapeute ce se înregistrează în spitalele,astre se impune intensificarea ignerării între diversele disciplin.DilsujterQe între specialiști la patul bolnavului trebuiesc sporite și transformate din ocazionale în metode de rutină. Ftiziologul, de pildă, este zilnic nevoit să se consulte cu generalistul, cu medicii de laborator și cu alți specialiști. Cea mai înaltă treaptă a medicinii este aceea a cercetării științifice medicale, făcută în clinici sau institute de cercetări medicale. Clinicile au particularitatea de a îmbina munca practică cu cercetarea științifică. în aceste instituții devine necesară ultraspecializarea care permite cercetarea analitică, în profunzime, dar, în același timp, strîmtează orizontul și îngreuiază sinteza. în nici o specialitate clinicianul nu mai poate contribui singur, decît în cazuri cu totul excepționale, la progresul specialității sale. Au trecut timpurile cînd era suficient să observi ceva mai atent pentru ca să descoperi un sindrom sau o boală. Azi nu se mai poate avansa decît muncind în echipa (Team, în țările anglo-saxone). Condu&S de un clinician cu experiență și cu o înă privire de ansamblu asupra specialității sale, echipa trebuie să cuprindă, — după natura cercetării întreprinse — biochimiști, biofizicieni, fiziopatologi, biostatisticieni sau alți diverși supraspecialiști. Pentru ca o activitate să fie rodnică și să ducă în cele din urmă la o sinteză, se cer trei lucruri: Realizarea și cultivarea spiritului de echipă care presupune o colaborare loială, dezinteresată, devotament și spirit de sacrificiu pentru cauza comună, respect și încredere față de șeful echipei. A doua condiție este dotarea materială cu utilaj perfecționat ținut la zi. Cu unelte și metode învechite sau cu economii rău înțelese, nu se poate face știință Sub acest raport la noi mai sînt multe de făcut; în al treilea rînd, se cere o documentare științifică completă și rapidă. Documentarea de specialitate este încă insuficientă, iar cercetătorul pierde foarte mult timp pentru adunarea materialului. Azi centrele moderne de documentare sînt în mare măsură automatizate. Cu ajutorul uneidei fișelor perforate sau cu materiu electronice, ele pot pune aproap , imediat la dispoziția celui inter^A sat toate titlurile bibliografice^IPp^ care are nevoie. I se poate transmite și conținutul lucruilor ® fie prin microfilme, fie prin ben^ de magnetofon, în acest sens va trebui să evoluăm și noi. 1» Interesul deosebit pe care partidul și statul îl manifestă pentru cercetarea științifică și înființarea Consiliului Național al Cercetării Științifice, vor determina, cu siguranță, în viitorul apropiat, un nou avînt al științei românești. Acad. A. Moga, întrucît noi clinicienii am vorbit destul de mult, aș vrea să arunc o punte de legătură înspre cei care reprezintă aici disciplinele teoretice și experimentale. Profesorul Daniello a amintit faptul că astăzi cercetătorul lucrează în colaborare cu chimiști, biochimiști, fizicieni, experimentatori, matematicieni ș.a.m.d. Cineva a arătat că toate astea reprezintă, în fond, o sinteză însă pe un alt plan. Acela care se consacră pe linia cercetării științifice într-un domeniu restrîns, chiar dacă ignorează, voit sau nevoit, restul medicinii, este obligat să ia legătură cu alte ramuri ale științei. (Va urma) Prof. dr. O. Fodor Prof. dr. A. Moga Prof. dr. L. Danielio 1