Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)

1967-01-05 / nr. 1

ÎnsemnăRi ÎNSEMnĂRI ÎNSEMNĂRI ÎNSEMnĂRI însemn Conștiința de sine Conștiința de sine a literaturii... Iată o expresie care, pusa in frun­tea unui interviu, mai exact „scurt dialog cu poetul Al. Philippide (v. Luceafărul, nr. 52/1966), poate să pară unora paradoxal. Intr-adevăr, actul literar, prin însăși manifestarea lui publică, im­plică oarecum o conștiință de sine, o pătrundere și înțelegere a pro­priei condiții. Numai că Al. Philip­­pide, cu finețea și luciditatea ce-l caracterizează, îndrumă dezbaterea spre adîncime. După el, actul lite­rar își merită acest nume, doar a­­tunci cînd a ajuns, printr-o fruc­tuoasă deliberare, să-și înțeleagă menirea socială și estetică. A creea, spune poetul Philippide, în­­seamănă a fi tu însuți „și fiu îm­prumutat sau înfiripat din imitații și infiltrații străine", „din influențe neasimilate sau rău asimilate“. A creea mai înseamnă a fi sin­cer cu tine și cu lumea căreia te adresezi. Dar sinceritatea, în artă, devine pînă la urmă sinonimă cu originalitatea deplină, organică. „Nu este sincer acela care lucrea­ză împrumutat, care nu este el În­suși, fie din cauza că are o slabă individualitate stilistică, fie din cauză că nu-și dă destulă silință să fructifice în chip independent talentul pe care îl are“. Din aceeași perspectivă superior estetică este văzută și problema spinoasă a experiențelor literare (ele „fac parte din lucrările obiș­nuite de pregătire, de construcție și de desăvîrșire a operei litera­re“), sau aceea, la fel de contro­versată, a inovațiilor („înnoirile se pot face bine numai atunci cînd se cunoaște bine ce-a fost și în trecut“). Opiniile poetului Al. Philippide conturează deci profilul unui scrii­tor conștient, de propria sa vocație creatoare, pe care ajunge să și-o dezvăluie prin cultură și autoexi­gență, confruntîndu-se mereu, îna­inte de-a ieși pe arena publică, la fel de exigentă și necruțătoare, cu literatura valabilă a înaintașilor,­­scriind (și mai ales publicînd) doar atunci cînd are de comunicat oa­menilor mesajul său, exclusiv al său, sincer și definitiv, și nu ceva de împrumut, ieșit din parcurgerea grăbită și achizitivă a unor valori străine. Poezia „panoramelor“ Cîteva „panorame" (Panorama pomului roșu, Panorama bunului Dumnezeu, Panorama morții mele etc. etc.) publică, într-un număr recent al Luceafărului, Ion Bănuță. Argheziene ca timbru pe alocuri, aceste „panorame" rețin atenția prin însuși unghiul lor ordonator; poetul vede lumea dintr-o perspec­tivă unitară, căutînd să descifreze în lucruri factorii de­­ permanență, e cînd curios, patetic sau indiscret, cînd ironic, necruțător cu proiec­țiile fantastice ale minții omenești. Tonalitatea generală tinde să de­vină aceea a cîntecului tradițional, deci muzicală, fluidă, insinuantă prin sonorități și meșteșug asocia­tiv. Imaginile nu frapează, în schimb, fluența versurilor și o franchețe deplină te atrag într-un circuit ritmic de bună calitate. În­sușite organic, ironia disimulată, voioasă, fără tragisme de prisos, ca și patosul, comunicării lucide, amîndouă elemente caracteristice ale folclorului nostru, își dau mina într-o poezie comunicativă, plină de sugestii: „Șase gloanțe m-au ajuns/ m-au ajuns, nu m-au pătruns, / numai în a șaptea zi, — / cînd vrui a mă odihni — / unul rău mă găuri. // Vai, la rană nu ajung, — / mi-a căzut și brațul sting“ (Panorama rănilor mele), împrumutînd ceva din solemnita­tea „neagră" a lui Emil Botta, Ion Bănuță e în alte „panorame" un disimulat modern, cu simțul gro­tescului veritabil: „Voi fi prea­ trist la moartea mea văz­ind ca ochii reci / n-au­ plîns pe ramură de vis durerea-ntreagă­ a lumii, / n-au rîs prea plin in vraja plină de adaos, / n-au vînturat sublim culorile din vremuri,­­ nisipul mă­rii nu l-au descintat de-ajuns" (Panorama morții mele). E în această ultimă atitudine, degajată, autoironică, o notă ce înviorează lirica lui Ion Bănuță, deschizîndu-i — dacă intuim bine lucrurile — o perspectivă de evo­luție fertilă. ION OARCAȘU Simfonia neterminată Tovarășul Constantin Stihi, cer­cetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București, ne sem­nalează o „perlă" demnă de cea mai aleasă colecție. Transcriem din scrisoarea primită: „în nr. 4160 din 2 decembrie, 1966, al ziarului Informația Bucu­­reștiului, criticul și muzicologul Viorel Cosma publică cronica de spectacol „Triptic muzical-coregra­­fic" în care figurează și următorul pasaj, definitoriu ca să spun așa: «Simfonia neterminată de Schu­bert este recunoscută de muzicologi ca un mozaic de ispirate melo­dii, dar liniară ca desfășurare dra­matică, fară creșteri, cu destule re­petări, lungiri și lipsită de „final" (Subl. C.S.) (de aci și numele atît de controversat). Tilde Urseanu a desfășurat într-adevăr o gamă ine­dită de procedee tehnice, însă nu a putut estompa slăbiciunile iniția­le ale lucrării (subl. C.S.), mărin­­du-ne senzația de „neterminată".» Stupoarea cititorului nostru, ex­primată franc în scrisoare, ni se pare însă nefondată. E adevărat, Schubert nu și-a terminat celebra Simfonie, deci nu înțelegem de ce atîta lume, de peste un secol, o consideră genială. Mai mult, nu știm de ce sunt considerate la fel opere ca Sclavul înlănțuit al lui Michelangelo, Venus din Milie (căreia îi lipsesc brațele) sau Vic­toria din Samotrace, (amîndouă vitregite de accidente). I-am pro­pune lui Viorel Cosma sa încerce principiile sale estetice „ispră­vind" domnia sa aceste creații care încurcă lucrurile în domeniul artei. Căci ni se pare meritorie încerca­rea de-a „anula" Simfonia cu pri­cina, de vreme ce tot nu-i termi­nată! D. M. Dialog la distanță Este salutată inițiativa Televi­ziunii de a relua una din cele mai populare emisiuni. Dialog la dis­tanță, emisiune care a scos la iveală veritabile talente și a popu­larizat bogăția de valori a mișcării culturale de masă, precum și a folclorului din țara noastră. Suntem­ convinși că, pornind în a doua ediție a emisiunii, organi­zatorii ei au luat în considerare numeroasele sugestii ce le-au fost făcute prin scrisorile corespond­ene­ților sau prin presă și că ser­i ]a și articolele ce se vor su[uj VIII viitoarea ediție a conflict Și­ mai conține mai puține multe elogii. eluării acestei e­în așteptareanm­or se facem o­­misiuni, conf­pun Sq cîștige­, mem­­rarea, celuiOs să i fie toți obiectivi, brițor tentatorilor să fie la înălți­me. ~lui Mihai Florea, pe care-1 dorim prezent. VASILE LUCACIU Salut Mihai Negulescu sen ultimul număr al revistei I fărul un interesant grupaj de zii. Ni se pare, în primul rînd de ■ de reținut modernitatea de loc­­ală a versului, de certă esc universul închegat al metafore, firescul emoțional al expresiei do­tată parcă de atingeri continuie cu rădăcini folclorice: „Așa trecem din cer în cer, din vară-n vară, / Mai limpezi povîrnițl,din mit, / al­bastrul rîu, privire tutelara / din malul zidului cojii , și mai departe: „din tată-n mușcînd acelaș ochii meșterului, cînd se cară albastre fulgerați de adevăr" (Lumină de Voroneț) în Maramureș: „Din zi în zi răstoarnă plumburiu Acelaș sunet scrijelat pe oase Prin care te întorci mai viu din prea vremelnic trup ce ne furase". Ciclul întreg pus sub zodie de „Ceramică regăsită" prefigurează firescul continuității, a mutației va­lorice cu temelie sigură fără pu­tință de înlocuit, de uitat, de nere­produs într-o scară valorică supe­rioară: „Un chip. Al tău sau nu mai știu al cui... Un suflet părăsit între catarge De vechi credințe, lîngă cetățui Din care suflet ni se trage. (Icoane pe sticlă) Demne de semnalat ni se par Steaua frigului (minus versul „Era pe lume un copil cîndva" — ro­manțios), Colindele de unu, Sufle­tul ceramicii, Ceramică regăsită, și acel solid Monom de efigie dura­bilă: „Prin naștere poate aparțin Sămînței ce rîsul ți-1 cere oprește amurgul puțin Mântuitorule de mistere". (Monom) ROMULUS GUGA Ceilalți și noi Ultimele două foiletoane pe care le-am scris căutau să formuleze unele observații — poate utile — în legătură cu echipele din prima categorie de fotbal clasate, la finele turului, pe locurile 1—7 inclusiv. Așadar ceilalți înseamnă echipele clasate (tot în tur)­­ pe locurile 8—14 inclusiv. Iar noi înseamnă, noi, ăștia, care ne ducem la stadion să-i ve­dem „la lucru“ și pe cei clasați pe locurile 1—7 și pe cei clasați (în tur) pe celelalte locuri. Ce s-ar­ putea spune, oare, despre echi­pele fixate pe ultimele șapte locuri? înainte de toate, că ele nu cer — fiecare în parte — o analiză deosebită. Nu cer acest lucru prin jocul pe care-l practică, prin calitatea aces­tuia, în ce mă privește, nu sînt deloc sur­prins că formația campioană din sezonul trecut, Petrolul, se află pe locul 9. Deși echipa conține cîteva individualități remar­cabile, nu mai este o echipă în sensul plin al cuvîntului. Oricît va părea de curios pentru unii, acest sentiment l-am încercat văzînd unul dintre cele mai bune jocuri pe care l-a realizat formația ploeșteană în ultima vreme: întîlnirea cu Liverpool. !>­ că Petrolul ar fi fost o autentică ech1 " ultimele 15 minute ale acelei Mîni"t­z­buiau să devină fatale pentru enalail­n-au fost —■ și cu asta am spus totul. Steaua? La fel și ea, această echipă de pre­stigiu cîndva, ne-a făcut să trăim clipe de mare întristare. Singura explicație a com­portării militarilor o văd într-un fel de ge­nerozitate fraternă față de formația franceză cu care s-au confruntat. Și, cam atît. Cele­lalte formații, ultimele cinci din clasament, luptă din greu cu angoasele retrogradării. Care vor fi cele două sacrificate? La acest concurs participă, cu șanse egale, toate, în privința aceasta, niciuna dintre formații nu se poate plînge că este dezavantajată. Dacă este vorba despre dezavantaje — la acest capitol suntem­ favorizați noi, publicul. SPORI - „zic aceste cuvinte — noi. Aș fi vrut sa f majUSCule, dar, dată fiind publicul ~care ni se acordă de către ju­­im POI­an^m­ienori, nu e cazul, nu se face, cat ° nact ce-o mai fi și publicul ăsta? Ce Pstea? De ce nu-i pare bine că are loc o tribună, că nu trebuie să alerge pe teren, că nu are ocazia să rateze goluri gata fă­cute, nici pe terenurile de acasă și nici pe cele din străinătate? Ce — vorba aia — e puțin lucru să mergi în Cipru și să pui la Dar punct publicul de acolo? E puțin lucrudn te salute, cu entuziasm, publicul ji­­pu­­după ce ai pierdut meciul? Ce tot,­ca bi­blicul ăsta de la noi? Vrea sporit cei de mea? Păi, n-a avut? Nu s­au „mondialele“? la televiziune să transip? domiciliu?! Păi, N-a avut fotbal și încă­t să-i jucăm, tot­­unde o s-ajungem,^ine din țară? Și dacă, balul, pe toate tej jucăm ca brazilienii, sau noi jucătorii,­­ nemții — ce ne-ar mai ju­ca italieniia­ 2 Cum am mai putea progresa? mine de­ vede, publicul ăsta, așa cum se ce­re complicata problemă a progresului Ccn fotbal? Uite, o serie de specialiști au spus și au argumentat, că în actualul campionat s-a jucat mai bine decât în cel trecut. De ce nu-i crede publicul pe „specialiști?“ Cine, dacă nu ei, ar putea spune ce vede pu­blicul pe teren și la televizor? Ar fi timpul , măcar acum, în 1967 — publicul să devină mai serios. Altfel, noi, fotbaliștii vom pune definitiv lucrurile la punct. Da! O să-i ru­găm pe Mircea Crișan și Horia Căciulescu să se ocupe așa cum se cere și de această problemă. Și o să rezolve ei lucrurile. Nu s-au ocupat ei și de poezie? Și, la urma urmei, noi, jucătorii, nu jucăm fotbal la poezie? Așa că, atenție — să stea fiecare la locul său că altfel.. ■ AL. CAPRARIU Pagini culturale Din două în două săptămîni zia­rul regional Drumul socialismului din Deva publică o pagină cultu­ral artistică în care încearcă să cuprindă evenimentele de această natură din întreaga regiune. De a­­semenea, în coloanele ei sunt pre­zenți, cu poezii și lucrări în proză, tineri autori locali. Ultima pagină. Viața cultural-artistică, pe lîngă o recenzie detailată a unei reviste li­terare a elevilor Pagini școlare a Liceului „Aurel Vlaicu" din Orăș­­tie, cuprinde și două frumoase poezii, prima semnată de Iv. Mar­­tinovici (Bat drumurile țării), iar alta, Toamna datorată lui Marin Stan, într-un crochiu critic este prezentată apoi activitatea unui tî­­năr prozator, profesor la Liceul din Sebeș Sivan Maximilian, căruia i se publică în continuare două schi­țe: Flori și toamnă și Umbre în lu­mină .. . Pagina este completată cu o substanțială rubrică Poșta redac­ției. Asemenea pagini se dovedesc din ce în ce mai utile și chiar ne­cesare în regiunile unde nu există încă reviste cu profil artistic, fă­­cînd dovada unei continue eflores­cențe culturale a țării. ION CORNEA . După ce marii romantici au in­trat fiecare cu mitul său în istoria veacurilor, în urma lor a durat încă mult timp ecoul; lumeamc­umnase de seamă ca oamenii care au scris un Faust, un Man­fred sau un Luceafăr muriseră, pentru că eroii creați abia își in­cepuseră veșnicia. In ultimul de­ceniu al veacului trecut, Sextil Pușcariu, pe atunci tînăr și pasio­nat, probabil sub fascinația lui Schopenhauer, a prozei eminescie­ne și a lui Titu Maiorescu, schița în rîndurile unei povestiri stîngace chipul caracteristic al eroului ro­mantic: „Un păr negru și buclat pe o frunte înaltă, dreaptă și strălu­citoare, așa cum e fruntea lui Christ pictată în tablourile celor vechi, un nas încovoiat și o băr­bie energic rotunjită, dădeau obra­zului său un timbru rezolut... a­­vea obrajii căzuți și era palid...“1. Urmărind acest tablou patetic și sensibil, e greu de ghicit că au­torul său și-a dobîndit faima în primul rînd ca lingvist. Ciudată alcătuire, firea acestui om cu o minte meticuloasă, care a avut însă în același timp harul pentru adevărata înțelegere a artei. El n-a zăbovit pe malul nostalgiei scri­sului, ci s-a avîntat în mijlocul disputelor literare cu numeroase studii și articole în care logica științifică se îmbină în mod fericit cu frumusețea imaginației și a cu­­vîntului. Studiase mai mulți ani în Germania, la Viena și în Franța, unde, pe lîngă cunoștințele lin­gvistice învățate de la Mayer Lübcke și Gaston Paris, și-a for­mat o serioasă concepție artistică, filozofică, printr-o bună cunoaștere a criticii și mișcării literare euro­pene. La Viena și la Lipsca a de­prins sistemul riguros și stăruitor de analiză, la care școala parisia­­nă a adăugat acel spirit subtil și elegant. Pe fundalul filozofiei ro­mantice germane, a învățat arta portretului de la Sainte-Beuve, e­­vitînd însă așa-zisele „érevite­­ments", execuțiile acestuia, m schimbul judecății moderate. de la Taine deprinde vestitele „facultées maîtresses", fără a le aplica însă consecvent și cu spirit de lege. El preia cunoștințele selectiv, călăuzit de un remarcabil bun simț, apli­­cîndu-le creator, conform specifi­cului fenomenului analizat. Fon­­dul formației sale ar fi incomplet dacă nu am aminti anii de liceu petrecuți la Brașov și tradiția moș­tenită în familie, izvoare ale iubirii sale de limbă și popor, a dragostei pentru folclor și cronicari, a pro­fundului patriotism, condiții fără de care toate calitățile ar fi ra­­mas probabil posibilități neindivi­dualizate. Pe teren românesc, a gă­sit o sinteză serioasă de filozofie și estetică în opera lui Titu Ma­iorescu, căruia i-a purtat o adinca venerație. Puncte de vedere asemă­nătoare există, între părerile lite­rare ale lui Pușcariu și cele ale colegului său de generație Gara­­bet Ibrăileanu. L-a prețuit pe­­ Gherea și i-a înțeles importanța în critica literară românească, pe­­ Ovid Densusianu l-a stimat, pe G. Bogdan-Duică l-a apreciat ca pe un excepțional laborios, pentru Iorga avea un adevărat cult. Deși în întreaga sa operă de istoric și critic literar există o vădită, notă personală ce menține o vizibilă continuitate în metoda de jude­care a problemelor dezbătute, pe baza unei sistematice și complete analize, cu o îmbinare armonioasă în conținut și stil a analizei cu sinteza, nu putem vorbi însă la Sextil Pușcariu de un sistem unic și cu totul propriu. Ca și în legă­tură cu Titu Maiorescu, format și el în bună parte la școala culturii germane, la Sextil Pușcariu se re­levă un distinct eclectism al siste­mului său estetic și ideologic. In contrast cu formația și cugetarea sa în general materialistă, așa cum apare ea în elucidarea probleme­lor cercetate conform tuturor ce­rințelor științifice, intervin și une­le note fideiste. Deși înțelege per­fect dialectica și forța logică a progresului istoric el afirmă că „în viața popoarelor sunt clipe în care concursul unor împrejurări nepre­văzute poate fi hotăritor, în care­ apare în toată măreția ei o logică divină, cu care logica noastră ome­nească nu poate ține pas­­. Puș­cariu e un bun cunoscător al tu­turor artelor, făcînd mereu asocia­ții între muzică, pictură și litera­tură. Intr-un articol de lingvistică vorbind de Schuchardt îl compară cu „ ... Beet­hoven, din celebrul tablou, umblînd în bătaia viatului, singur, și căutînd ostoire pentru năvala ideilor sale muzicale ș­i în fața portretului soției a doua a lui Rubens, unul din personajele din „Juvenilia", privind acele­­ for­­me pline, nudități, cari năvălesc aproape cu putere din îmbrăcă­minte, toate colorate într-un roz saturat și aproape prea intensiv­ pentru un trup de femeie și mai mai ales pentru acea față care dintr-un chip de sfîntă trece aproa­pe în obraz de bachantă“*, face de fapt o veritabilă pledoarie în le­gătură cu definirea frumosului în artă, în funcție de idee (ca semni­ficație umană, etică și morală) și de forma ei de exprimare. Alteori, eroul extaziindu-se în fața unei frumuseți desăvîrșite, e convins „cît e de greșit să crezi că arta e mai presus decît natura , concep­ție întîlnită în estetica clasică, dar și mai tîrziu. Ca o influență a Eului, pur, fichtean, conform căruia non-Eul e doar o impresie a Eului (apropiată de teoria lui Schopenhauer despre lume ca pro­iectare a Eului voinței), același personaj decide: „Și lucrul princi­pal e, că eu m-am născut, că sunt. Cum ar fi fost lumea iară mine? e zadarnică orice încercare de a se imagina pe sine ne­născut. Deși Sextil Pușcariu vorbește ade­sea de actul sacru al creației ar­tistice și de sfințenia artei, în mod inevitabil în scrierile de tinerețe se observă tentația spre unele idei freudiste, mult gustate în epoca, ca de pildă ideea sexualității tu­turor procesel ” , cred în ființef nu în acel presus decît instinctele sexua­­­­le­­,exclamă personajul unei­­ romanțioase povestiri. Dar Pușca­riu nu e constant în această păre­re, deoarece eroul-sculptor din po­vestirea sa, ascultînd muzica lui Beethoven, spune că „e ceva în compozițiile acestui geniu, ce te face mai nobil de cum ești, îți iri­tă simțurile într-un grad așa de mare incit te spiritualizează­­. A­­celași personaj se manifestă nu numai ca un tipic romantic, ci chiar ca un veritabil simbolist descriindu-și senzațiile pe care i le produce ascultarea uverturei Lenore, și anume impresia „de mult albastru“ care trece spre ver­de și apoi „într-un galben palid, acolo unde se aude sunetul trim­­biței sosind din depărtare“­­.El în­cearcă de asemenea bogate sen­zații tactile, „sentimentul ca și cum aș netezi o statuă de marmo­ră“­, mai mult încă, ideea i se cristalizează în forma statuii visa­te. E un model, aici, de sinteza a clasicului catharsis, cu fenomenul corelației dintre simțuri sesizat de Delacroix, Baudelaire și Rimbaud, alături de ideea sincretismului ar­telor, menționată de Theophil Gau­thier. Talentul, înzestrarea artisti­că e privită de Pușcariu ca un ui­mitor dat aprioric, apreciindu-se că ceea ce „a fost numit scînteie divină, e în adevăr un dar cu care omul se naște“.*10. Sub influența filozofiei germane, care la rîndul ei a reluat teoriile clasice despre talent și geniu, Pușcariu atribuie de obicei aceste calități excepțio­nale poeților în primul rînd, și în general artiștilor, ignorînd din acest punct de vedere științele. Alteori însă sfera noțiunii e lăr­gită, considerîndu-se că talentele s-ar risipi dacă nu ar exista marile spirite practice și organizatorice: „Sunt două feluri de oameni pre­­țioși pentru neamul lor: oamenii de talent, care răspîndesc cu dăr­nicie darurile înăscute ale sufle­tului și inteligenței lor și organi­zatorii, care nu lasă să se pără­­duiască și să se destrame ceea ce talentele au creat“11. în Istoria li­teraturii române — Epoca veche, pornind de la definiția de o conci­zie aforistică a lui Nicolae Iorga, în legătură cu formația hibridă („română în tradiție, grecească în limbă și orientală în ce privește conținutul ei“) și extrem de reu­șită a culturii românești, Pușcariu accentuează în mod deosebit fac­torul etnic latin, căruia socotește că i se datoresc înclinațiile pen­tru măsură și armonie ale po­porului român, considerate „pre­dispoziții etnice de origine medi­­teraniană“12. într-o cercetare asu­pra elementului specific și origi­nal al literaturii române, Pușcariu deosebește trei particularități e­­sențiale și distinctive ale artei cu­­vîntului românesc: 1. Individualis­mul, 2. Adaptabilitatea­ și 3. Simțul pentru armonie. Aplicînd în parte „facultățile directoare" ale lui Tai­ne, în afară oricăror influențe nietszcheene, analizînd condițiile e­­­onomice și social-istorice ale dez­­altării poporului român, pornind însă ca și Pîrvan de la un citat herodotic. Pușcariu socotește indi­vidualismul drept o trăsătură a­­tavică, foarte veche, moștenită de la traci, care practicînd păstoritul pe mari arii teritoriale, au avut o putere de expansiune ce depă­șea forța lor de coeziune, creînd o neobișnuință a simțului civic, o așa-zisă „ereditate grea“. La aceas­ta ei adaugă „împrejurările isto­rice — care (...) au făcut pe strămoșii noștri să trăiască în munții și pădurile ce le ofereau cel mai sigur adăpost“13. Ideea „firii etnice" și „consecințele" de care vorbește Pușcariu sunt ade­sea prea mult nuanțate și puse la contribuție. Izolarea e socotită ca una din sursele cultului pro­fund al naturii și al vioiciunii spi­ritului de observație, inteligenței și simțului de orientare, care îi erau absolut necesare omului ce trebuie să se bizuie numai pe pro­priile puteri. De aici derivă el lirismul ca o caracteristică funda­mentală a literaturii și artei ro­mânești, repulsia pentru brutali­tate, inclinația spre o senină dis­creție exprimată totdeauna fru­mos, grație predispozițiilor pentru tot ce e armonic, moștenire de preț de la strămoșii noștrii latini. Tocmai de aceea, mărturisește Pușcariu, încercările de a face o clasificare a poeziei noastre popu­lare „au rămas infructoase, căci dacă nu te mulțumești să aplici literaturii populare cîteva etichete convenționale, vezi că genurile li­terare se îngeamănă și împărțirea pe categorii e zădărnicită prin fap­tul că tipicul e prea puțin pronun­țat și individualul iese mereu la iveală“1*. Geniul liric al folclorului românesc și absența talentului epic sunt explicate prin traiul sărac în evenimente, al păstorului, bogat însă „în meditații și contemplări introspective“15. Pușcariu analizea­ză doina ca expresie a lirismului și elogiază imaginea panteismului morții din Miorița, culme a geniu­lui liric românesc. într-unul din studiile sale, cercetînd fenomenul literar în fiecare dintre provinciile românești, el ajunge la interesan­ta concluzie că scriitorii ardeleni, prin Țiganiada lui I. Budai-Delea­­nu, prin Negrinda de N. Densusia­nu etc., vădesc un mai accentuat talent epic, aceasta neinfluențînd însă predominarea evidentă a liri­cului față de epic. Urmărind evo­luția literaturii românești, Pușca­riu încearcă o periodizare compu­să din patru epoci de seamă: „E­­poca veche, cea mai lungă, epoca nouă, care începe de la nașterea noastră ca popor romanic, epoca modernă, al cărei început datează de la întemeierea României unite și independente, și epoca contem­porană de la Unirea tuturor româ­nilor încoace“16. Pușcariu sublinia­ză că „de la o epocă la alta întîm­­pinăm alte preocupări literare și alte influențe externe...“ că „ideile conducătoare se schimbă de cele mai multe ori de la gene­­rație la generație",­­subliniind însă că „există totuși în tot scrisul ro­mânesc, de la începutul lui pînă astăzi, o continuitate, o evoluție v firească“ .. 17. că istoricul literar „ nu poate analiza fenomenele izo­ r lat și metafizic, nici într-o istorie­­ a­ literaturii diferențiată pe genuri literare, ci trebuie să prezinte „în mod istoric, dezvoltarea firească a­­ literaturii, ca partea cea mai no­bilă a culturii noastre, urmărind-o în evoluțiunea ei“­. Judecata isto­­­­ricului literar e relativă, variind în funcție nu numai de arta operei în sine, ci de întreg contextul so­­cial-istoric și cultural al epocii în care a fost scrisă, de rolul și în­semnătatea ei în acel timp și în evoluția istoriei literare, dînd ca exemple semnificative traducerile românești a Faptelor apostolilor și a Psaltirii, care deși nu sunt ope­re de artă au totuși o însemnătate extraordinară. Pușcariu lămurește neajunsurile metodei cronologice, care „e nepracticabilă pentru tim­purile vechi, cu o producție lite­rară săracă, despre care nu avem nici informații destul de precise"19, iar pentru vremurile mai noi, arată el, metoda e și mai puțin practică, deoarece descompune în unități imaginea întregului. Pe baza a­­cestor constatări, Pușcariu susține necesitatea subîmpărțirii materiei in capitole după generații, pen­tru epoca nouă și modernă, și pe „răstimpuri mai mari“ pentru epo­ca veche. Fără a diminua impor­tanța influențelor străine, arată că literatura română nu se poate îm­părți totuși în capitole de influen­ță slavonă, grecească ori apusea­nă, deoarece „literatura unui po­por e ca rîul, influențele străine ca munții, dealurile, văile și șesul prin care el curge“20, într-o matcă proprie. „Marilor bărbați“ ai scri­sului românesc, spune Pușcariu, „le vom rezerva cele mai multe pagini, asupra operei lor ne vom concentra cu deosebire atenția și, întrucit este de folos spre a pri­cepe opera, și asupra vieții lor...“21. Inițiindu-se de la Sainte-Beuve, el va practica adesea portretul lite­rar, căutînd să releve scriitorului respectiv „personalitatea întreagă“ Și ca o încununare a ideilor ex­puse, Pușcariu încheie: „Un lucru aș vrea să mai accentuez aici, iu­birea față de subiectul tratat­­ . Din proiectul de a scrie o istorie a literaturii române, a reușit să împlinească doar prima parte, epo­ca veche, care nu e în primul rînd o operă științifică, ci un mijloc „de a răspândi cunoștințele despre isto­ria literaturii și culturii noastre în cercurile largi ale publicului ro­mânesc“23. Multe pagini de istorie literară se găsesc însă răspîndite în extrase, în revistele și­ publica­țiile timpului, de la noi și din străinătate. Ceea ce se remarcă la Pușcariu, e marea lui claritate, păstrarea nealterată a limpezimii și acurateței ideii, în ciuda boga­tului material documentar, și multiplelor comparații. Fără a în­­­călca hotarele istoriei culturii, în limitele istoriei literare, apelînd cînd crede de cuviință la comenta­riile lui H. Fouillon sau I. Stry­­gowski, el face în Istoria sa o amplă prezentare a domeniilor ar­­­­tistice gemene cu literatura din e­­­­poca noastră veche. Aici, și mai­­ tîrziu în alt studiu publicat în lim­ba germană la Leipzig, el va su­­­­blinia că „ceea ce a fost de cea mai mare importanță în activitatea­­ culturală românească (în epoca veche) sînt artele plastice și pic­­­­tura, în primul rînd pictura mu­rală“2*. Sextil Pușcariu fixează con­cis și cu o remarcabilă forță de sugestie figurile marilor persona­­­­lități ale literelor și culturii româ­nești din vechime. Nicolae Milescu „e una din cele mai interesante figuri ale veacului al XVII-lea, re­­prezentînd un amestec bizar între cultura orientală și ideile Renaște­rii.“25. Miron Costin o „simpatică figură a literaturii noastre vechi“26, sau în alt loc e numit „spiritul cel mai luminat, dotat cu un simț is­toric remarcabil și cu un mare ta­lent de scriitor .. ."27, iar „cel mai bun povestitor“ care a scris „stră­lucite pagini literare"29 e Ion Ne­­culce. Dimitrie Cantemir, în schimb e „deasupra tuturor“, strălucind „prin cunoștințele sale vaste și prin erudiția sa neobișnuită“29. în scrierile vechilor cronicari, el a­­preciază talentul descrierii și „lim­ba lor neaoșă și parfumată“30. MIRCEA VAIDA , Juvenilia, Pagine triste, 1898, p.13. 2 S. Pușcariu, Discursul de re­cepție al d-lui G. Bogdan-Duică, București, 1921. 3 S. Pușcariu, Dacoromania V, p. 880. 4 S. Pușcariu, Juvenilia, p. 8. 5 Idem, p. 19. 6 Idem, p. 44. 7 Idem, p. 22. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 S. Pușcariu, Junimea literară nr 7, p. 132. 11 S. Pușcariu, Scrisori de la Od­ Tăslăuanu, extras din Transilvania nr.2, 1943. 12 S. Pușcariu, Istoria literaturi române — Epoca veche, ediția ; II-a, Sibiu, 1930, p. 14. 13 S. Pușcariu, Ce e românesc îi literatura noastră?, extras din Țara Birsei, nr. 1—2, Brașov, 1929. 14 Idem, p. 9. 15 Idem, p. 10. 16 S. Pușcariu, Istoria literatur române — Epoca veche, ediți II, 1930, p. 1. 17 Idem, p. 4. 18 Idem, p. 5. 19 Idem, p. 7. 20 Idem, p. 7. 21 Idem, p. 8. 22 Ibidem. 23 Idem, p. 9. 24 S. Pușcariu, Deutsche Kultun inffüsse auf das Rumänische Voi Leipzig, 1933, p. 9. 25 S. Pușcariu, Istoria literare române — Epoca veche, ed. Sibiu, 1930, p. 126. 26 Idem, p. 132. 27 S. Pușcariu, Literatura român Arad, 1925, p. 20. 28 S. Pușcariu, Istoria literaru române — Epoca veche, ed. 1 Sibiu, 1930, p. 134. 29 S. Pușcariu, Literatura român­ă Arad, 1925, p. 20. 30 S. Pușcariu, Ce e românesc literatura noastră? extras din Te­i Bîrsei, nr. 1—2, Brașov, 1929, p. 1 * Idee întîlnită, fără o tendir ! Senili miu istoric și critic literar(I) S POȘTA REDACȚIEI Gorge Palade (Brad). Treziți zîmete, prin modul de prezentare „Hică" a Căprioarei, îi priește cli­ma,flora și omul etc. etc., ca și prin modul de exprimare a senti­­metelor: cel mai greu este / Cînd cel abu­ se simbă / îl vezi că vrea să-i spună o veste / Tot te amînă și s în strîmbă. Probabil întimplă­­tor, m­alul Serii în cooperativă a­­duci o atmosferă mai interesantă: Rini pe rînd ici colo din casă / Se sting cîte o stea / Ceasul mai batei pe masă / Legănînd tăcerea grea Micei Turcu (Timișoara). Apre­­ciem­g­uberanțd unor versuri, în­­drăz­ala lor, acestea creind spe­ I ranp dar în nici un caz nu putem treci peste prăpăstii de telul. Bu­zele e răsculată împotriva chipu­lui /Biciuindu-1, făcîndu-1 tot vî­­nătă.. Așa că, nu mai am buze. I s-am­străinat de mine — / Nu le I­i mai n. Sau: Am început, să merg cu vierii / Cu omoplații-n loc de I­­­tălpi Și între umeri tigra ticlui­tă.. Lig Marianu (Brașov). Aăre­ S sau­-1 unei reviste de literatură pentu copii. I Flon Băieșu (Brașov), in cele~~ I șase ".oezii am găsit multe ima­­­­gini ,eresante, și, în așteptarea u­­­­nor duri și mai bune, o publi- s­că mici pe cea intitulată De pri­­j măgă­­­jiți să întîmpinăm zorile, I stele să ne topim bucuriile în rouă din cupele verzi smai stăm o secuță la taifas cu izvoarele îprefacem, cu gîndul, în rod pmisiunile muguratice de prin livezi. iunile noastre tinere—­ buchete i maci­să­iște orașe —■ grădini din paragini i oameni — îmblînzitori e mașini de imagini. ă umple de rosturi hotarele solului inimile noastre — drapelul de purpură viu al Partidului. Vasile Ionescu (Mizil). Foarte­­ e strigăcii în exprimare, care nează candorile surprinse în di­­neața limpede, cînd cerul e no­­stru ochi de față al firii, iar soa­re mice. Deficiența de mai sus poate ilustra prin citarea aproa­­. a oricărui vers din Zori de zi. Geo Bărbatu (Constanța): De­se­nul autoironia din în seara-n ea­­n-ai fost la mine și motivul privi­­­­lor de sub umbrele, de sub care psește grațioasa iubită. Versurile r să nu reușesc să încorporeze ai­­stic ceea ce ați intenționat să co­­municați (Cînd încep să apară aiu- '­ea pe stradă / Priviri îndrăznețe­­ , sau timide, cîteodată etc.). Din versurile următorilor cores­­­­pondenți nu am dedus încă posibi­lități în creația poetică: Alina Cos­­tache (Roșiorii de Vede), D. Bj (București), Elena Vanea (Cluj) r ^urel Crișan (București), C. Sil­a­miță (Iași), G. Lonescu (Cimpoi) ). Ion Constantin (Titu), P. G. BrS­ă (București), Vasile N. Varian (I^^| Radu Ciora (Sibiu).r

Next