Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)
1967-01-05 / nr. 1
ÎnsemnăRi ÎNSEMnĂRI ÎNSEMNĂRI ÎNSEMnĂRI însemn Conștiința de sine Conștiința de sine a literaturii... Iată o expresie care, pusa in fruntea unui interviu, mai exact „scurt dialog cu poetul Al. Philippide (v. Luceafărul, nr. 52/1966), poate să pară unora paradoxal. Intr-adevăr, actul literar, prin însăși manifestarea lui publică, implică oarecum o conștiință de sine, o pătrundere și înțelegere a propriei condiții. Numai că Al. Philippide, cu finețea și luciditatea ce-l caracterizează, îndrumă dezbaterea spre adîncime. După el, actul literar își merită acest nume, doar atunci cînd a ajuns, printr-o fructuoasă deliberare, să-și înțeleagă menirea socială și estetică. A creea, spune poetul Philippide, înseamănă a fi tu însuți „și fiu împrumutat sau înfiripat din imitații și infiltrații străine", „din influențe neasimilate sau rău asimilate“. A creea mai înseamnă a fi sincer cu tine și cu lumea căreia te adresezi. Dar sinceritatea, în artă, devine pînă la urmă sinonimă cu originalitatea deplină, organică. „Nu este sincer acela care lucrează împrumutat, care nu este el Însuși, fie din cauza că are o slabă individualitate stilistică, fie din cauză că nu-și dă destulă silință să fructifice în chip independent talentul pe care îl are“. Din aceeași perspectivă superior estetică este văzută și problema spinoasă a experiențelor literare (ele „fac parte din lucrările obișnuite de pregătire, de construcție și de desăvîrșire a operei literare“), sau aceea, la fel de controversată, a inovațiilor („înnoirile se pot face bine numai atunci cînd se cunoaște bine ce-a fost și în trecut“). Opiniile poetului Al. Philippide conturează deci profilul unui scriitor conștient, de propria sa vocație creatoare, pe care ajunge să și-o dezvăluie prin cultură și autoexigență, confruntîndu-se mereu, înainte de-a ieși pe arena publică, la fel de exigentă și necruțătoare, cu literatura valabilă a înaintașilor,scriind (și mai ales publicînd) doar atunci cînd are de comunicat oamenilor mesajul său, exclusiv al său, sincer și definitiv, și nu ceva de împrumut, ieșit din parcurgerea grăbită și achizitivă a unor valori străine. Poezia „panoramelor“ Cîteva „panorame" (Panorama pomului roșu, Panorama bunului Dumnezeu, Panorama morții mele etc. etc.) publică, într-un număr recent al Luceafărului, Ion Bănuță. Argheziene ca timbru pe alocuri, aceste „panorame" rețin atenția prin însuși unghiul lor ordonator; poetul vede lumea dintr-o perspectivă unitară, căutînd să descifreze în lucruri factorii de permanență, e cînd curios, patetic sau indiscret, cînd ironic, necruțător cu proiecțiile fantastice ale minții omenești. Tonalitatea generală tinde să devină aceea a cîntecului tradițional, deci muzicală, fluidă, insinuantă prin sonorități și meșteșug asociativ. Imaginile nu frapează, în schimb, fluența versurilor și o franchețe deplină te atrag într-un circuit ritmic de bună calitate. Însușite organic, ironia disimulată, voioasă, fără tragisme de prisos, ca și patosul, comunicării lucide, amîndouă elemente caracteristice ale folclorului nostru, își dau mina într-o poezie comunicativă, plină de sugestii: „Șase gloanțe m-au ajuns/ m-au ajuns, nu m-au pătruns, / numai în a șaptea zi, — / cînd vrui a mă odihni — / unul rău mă găuri. // Vai, la rană nu ajung, — / mi-a căzut și brațul sting“ (Panorama rănilor mele), împrumutînd ceva din solemnitatea „neagră" a lui Emil Botta, Ion Bănuță e în alte „panorame" un disimulat modern, cu simțul grotescului veritabil: „Voi fi prea trist la moartea mea văzind ca ochii reci / n-au plîns pe ramură de vis durerea-ntreagă a lumii, / n-au rîs prea plin in vraja plină de adaos, / n-au vînturat sublim culorile din vremuri, nisipul mării nu l-au descintat de-ajuns" (Panorama morții mele). E în această ultimă atitudine, degajată, autoironică, o notă ce înviorează lirica lui Ion Bănuță, deschizîndu-i — dacă intuim bine lucrurile — o perspectivă de evoluție fertilă. ION OARCAȘU Simfonia neterminată Tovarășul Constantin Stihi, cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București, ne semnalează o „perlă" demnă de cea mai aleasă colecție. Transcriem din scrisoarea primită: „în nr. 4160 din 2 decembrie, 1966, al ziarului Informația Bucureștiului, criticul și muzicologul Viorel Cosma publică cronica de spectacol „Triptic muzical-coregrafic" în care figurează și următorul pasaj, definitoriu ca să spun așa: «Simfonia neterminată de Schubert este recunoscută de muzicologi ca un mozaic de ispirate melodii, dar liniară ca desfășurare dramatică, fară creșteri, cu destule repetări, lungiri și lipsită de „final" (Subl. C.S.) (de aci și numele atît de controversat). Tilde Urseanu a desfășurat într-adevăr o gamă inedită de procedee tehnice, însă nu a putut estompa slăbiciunile inițiale ale lucrării (subl. C.S.), mărindu-ne senzația de „neterminată".» Stupoarea cititorului nostru, exprimată franc în scrisoare, ni se pare însă nefondată. E adevărat, Schubert nu și-a terminat celebra Simfonie, deci nu înțelegem de ce atîta lume, de peste un secol, o consideră genială. Mai mult, nu știm de ce sunt considerate la fel opere ca Sclavul înlănțuit al lui Michelangelo, Venus din Milie (căreia îi lipsesc brațele) sau Victoria din Samotrace, (amîndouă vitregite de accidente). I-am propune lui Viorel Cosma sa încerce principiile sale estetice „isprăvind" domnia sa aceste creații care încurcă lucrurile în domeniul artei. Căci ni se pare meritorie încercarea de-a „anula" Simfonia cu pricina, de vreme ce tot nu-i terminată! D. M. Dialog la distanță Este salutată inițiativa Televiziunii de a relua una din cele mai populare emisiuni. Dialog la distanță, emisiune care a scos la iveală veritabile talente și a popularizat bogăția de valori a mișcării culturale de masă, precum și a folclorului din țara noastră. Suntem convinși că, pornind în a doua ediție a emisiunii, organizatorii ei au luat în considerare numeroasele sugestii ce le-au fost făcute prin scrisorile corespondeneților sau prin presă și că seri ]a și articolele ce se vor su[uj VIII viitoarea ediție a conflict Și mai conține mai puține multe elogii. eluării acestei eîn așteptareanmor se facem omisiuni, confpun Sq cîștige, memrarea, celuiOs să i fie toți obiectivi, brițor tentatorilor să fie la înălțime. ~lui Mihai Florea, pe care-1 dorim prezent. VASILE LUCACIU Salut Mihai Negulescu sen ultimul număr al revistei I fărul un interesant grupaj de zii. Ni se pare, în primul rînd de ■ de reținut modernitatea de locală a versului, de certă esc universul închegat al metafore, firescul emoțional al expresiei dotată parcă de atingeri continuie cu rădăcini folclorice: „Așa trecem din cer în cer, din vară-n vară, / Mai limpezi povîrnițl,din mit, / albastrul rîu, privire tutelara / din malul zidului cojii , și mai departe: „din tată-n mușcînd acelaș ochii meșterului, cînd se cară albastre fulgerați de adevăr" (Lumină de Voroneț) în Maramureș: „Din zi în zi răstoarnă plumburiu Acelaș sunet scrijelat pe oase Prin care te întorci mai viu din prea vremelnic trup ce ne furase". Ciclul întreg pus sub zodie de „Ceramică regăsită" prefigurează firescul continuității, a mutației valorice cu temelie sigură fără putință de înlocuit, de uitat, de nereprodus într-o scară valorică superioară: „Un chip. Al tău sau nu mai știu al cui... Un suflet părăsit între catarge De vechi credințe, lîngă cetățui Din care suflet ni se trage. (Icoane pe sticlă) Demne de semnalat ni se par Steaua frigului (minus versul „Era pe lume un copil cîndva" — romanțios), Colindele de unu, Sufletul ceramicii, Ceramică regăsită, și acel solid Monom de efigie durabilă: „Prin naștere poate aparțin Sămînței ce rîsul ți-1 cere oprește amurgul puțin Mântuitorule de mistere". (Monom) ROMULUS GUGA Ceilalți și noi Ultimele două foiletoane pe care le-am scris căutau să formuleze unele observații — poate utile — în legătură cu echipele din prima categorie de fotbal clasate, la finele turului, pe locurile 1—7 inclusiv. Așadar ceilalți înseamnă echipele clasate (tot în tur) pe locurile 8—14 inclusiv. Iar noi înseamnă, noi, ăștia, care ne ducem la stadion să-i vedem „la lucru“ și pe cei clasați pe locurile 1—7 și pe cei clasați (în tur) pe celelalte locuri. Ce s-ar putea spune, oare, despre echipele fixate pe ultimele șapte locuri? înainte de toate, că ele nu cer — fiecare în parte — o analiză deosebită. Nu cer acest lucru prin jocul pe care-l practică, prin calitatea acestuia, în ce mă privește, nu sînt deloc surprins că formația campioană din sezonul trecut, Petrolul, se află pe locul 9. Deși echipa conține cîteva individualități remarcabile, nu mai este o echipă în sensul plin al cuvîntului. Oricît va părea de curios pentru unii, acest sentiment l-am încercat văzînd unul dintre cele mai bune jocuri pe care l-a realizat formația ploeșteană în ultima vreme: întîlnirea cu Liverpool. !> că Petrolul ar fi fost o autentică ech1 " ultimele 15 minute ale acelei Mîni"tzbuiau să devină fatale pentru enalailn-au fost —■ și cu asta am spus totul. Steaua? La fel și ea, această echipă de prestigiu cîndva, ne-a făcut să trăim clipe de mare întristare. Singura explicație a comportării militarilor o văd într-un fel de generozitate fraternă față de formația franceză cu care s-au confruntat. Și, cam atît. Celelalte formații, ultimele cinci din clasament, luptă din greu cu angoasele retrogradării. Care vor fi cele două sacrificate? La acest concurs participă, cu șanse egale, toate, în privința aceasta, niciuna dintre formații nu se poate plînge că este dezavantajată. Dacă este vorba despre dezavantaje — la acest capitol suntem favorizați noi, publicul. SPORI - „zic aceste cuvinte — noi. Aș fi vrut sa f majUSCule, dar, dată fiind publicul ~care ni se acordă de către juim POIan^mienori, nu e cazul, nu se face, cat ° nact ce-o mai fi și publicul ăsta? Ce Pstea? De ce nu-i pare bine că are loc o tribună, că nu trebuie să alerge pe teren, că nu are ocazia să rateze goluri gata făcute, nici pe terenurile de acasă și nici pe cele din străinătate? Ce — vorba aia — e puțin lucru să mergi în Cipru și să pui la Dar punct publicul de acolo? E puțin lucrudn te salute, cu entuziasm, publicul jipudupă ce ai pierdut meciul? Ce tot,ca biblicul ăsta de la noi? Vrea sporit cei de mea? Păi, n-a avut? Nu sau „mondialele“? la televiziune să transip? domiciliu?! Păi, N-a avut fotbal și încăt să-i jucăm, totunde o s-ajungem,^ine din țară? Și dacă, balul, pe toate tej jucăm ca brazilienii, sau noi jucătorii, nemții — ce ne-ar mai juca italieniia 2 Cum am mai putea progresa? mine de vede, publicul ăsta, așa cum se cere complicata problemă a progresului Ccn fotbal? Uite, o serie de specialiști au spus și au argumentat, că în actualul campionat s-a jucat mai bine decât în cel trecut. De ce nu-i crede publicul pe „specialiști?“ Cine, dacă nu ei, ar putea spune ce vede publicul pe teren și la televizor? Ar fi timpul , măcar acum, în 1967 — publicul să devină mai serios. Altfel, noi, fotbaliștii vom pune definitiv lucrurile la punct. Da! O să-i rugăm pe Mircea Crișan și Horia Căciulescu să se ocupe așa cum se cere și de această problemă. Și o să rezolve ei lucrurile. Nu s-au ocupat ei și de poezie? Și, la urma urmei, noi, jucătorii, nu jucăm fotbal la poezie? Așa că, atenție — să stea fiecare la locul său că altfel.. ■ AL. CAPRARIU Pagini culturale Din două în două săptămîni ziarul regional Drumul socialismului din Deva publică o pagină cultural artistică în care încearcă să cuprindă evenimentele de această natură din întreaga regiune. De asemenea, în coloanele ei sunt prezenți, cu poezii și lucrări în proză, tineri autori locali. Ultima pagină. Viața cultural-artistică, pe lîngă o recenzie detailată a unei reviste literare a elevilor Pagini școlare a Liceului „Aurel Vlaicu" din Orăștie, cuprinde și două frumoase poezii, prima semnată de Iv. Martinovici (Bat drumurile țării), iar alta, Toamna datorată lui Marin Stan, într-un crochiu critic este prezentată apoi activitatea unui tînăr prozator, profesor la Liceul din Sebeș Sivan Maximilian, căruia i se publică în continuare două schițe: Flori și toamnă și Umbre în lumină .. . Pagina este completată cu o substanțială rubrică Poșta redacției. Asemenea pagini se dovedesc din ce în ce mai utile și chiar necesare în regiunile unde nu există încă reviste cu profil artistic, făcînd dovada unei continue eflorescențe culturale a țării. ION CORNEA . După ce marii romantici au intrat fiecare cu mitul său în istoria veacurilor, în urma lor a durat încă mult timp ecoul; lumeamcumnase de seamă ca oamenii care au scris un Faust, un Manfred sau un Luceafăr muriseră, pentru că eroii creați abia își incepuseră veșnicia. In ultimul deceniu al veacului trecut, Sextil Pușcariu, pe atunci tînăr și pasionat, probabil sub fascinația lui Schopenhauer, a prozei eminesciene și a lui Titu Maiorescu, schița în rîndurile unei povestiri stîngace chipul caracteristic al eroului romantic: „Un păr negru și buclat pe o frunte înaltă, dreaptă și strălucitoare, așa cum e fruntea lui Christ pictată în tablourile celor vechi, un nas încovoiat și o bărbie energic rotunjită, dădeau obrazului său un timbru rezolut... avea obrajii căzuți și era palid...“1. Urmărind acest tablou patetic și sensibil, e greu de ghicit că autorul său și-a dobîndit faima în primul rînd ca lingvist. Ciudată alcătuire, firea acestui om cu o minte meticuloasă, care a avut însă în același timp harul pentru adevărata înțelegere a artei. El n-a zăbovit pe malul nostalgiei scrisului, ci s-a avîntat în mijlocul disputelor literare cu numeroase studii și articole în care logica științifică se îmbină în mod fericit cu frumusețea imaginației și a cuvîntului. Studiase mai mulți ani în Germania, la Viena și în Franța, unde, pe lîngă cunoștințele lingvistice învățate de la Mayer Lübcke și Gaston Paris, și-a format o serioasă concepție artistică, filozofică, printr-o bună cunoaștere a criticii și mișcării literare europene. La Viena și la Lipsca a deprins sistemul riguros și stăruitor de analiză, la care școala parisiană a adăugat acel spirit subtil și elegant. Pe fundalul filozofiei romantice germane, a învățat arta portretului de la Sainte-Beuve, evitînd însă așa-zisele „érevitements", execuțiile acestuia, m schimbul judecății moderate. de la Taine deprinde vestitele „facultées maîtresses", fără a le aplica însă consecvent și cu spirit de lege. El preia cunoștințele selectiv, călăuzit de un remarcabil bun simț, aplicîndu-le creator, conform specificului fenomenului analizat. Fondul formației sale ar fi incomplet dacă nu am aminti anii de liceu petrecuți la Brașov și tradiția moștenită în familie, izvoare ale iubirii sale de limbă și popor, a dragostei pentru folclor și cronicari, a profundului patriotism, condiții fără de care toate calitățile ar fi ramas probabil posibilități neindividualizate. Pe teren românesc, a găsit o sinteză serioasă de filozofie și estetică în opera lui Titu Maiorescu, căruia i-a purtat o adinca venerație. Puncte de vedere asemănătoare există, între părerile literare ale lui Pușcariu și cele ale colegului său de generație Garabet Ibrăileanu. L-a prețuit pe Gherea și i-a înțeles importanța în critica literară românească, pe Ovid Densusianu l-a stimat, pe G. Bogdan-Duică l-a apreciat ca pe un excepțional laborios, pentru Iorga avea un adevărat cult. Deși în întreaga sa operă de istoric și critic literar există o vădită, notă personală ce menține o vizibilă continuitate în metoda de judecare a problemelor dezbătute, pe baza unei sistematice și complete analize, cu o îmbinare armonioasă în conținut și stil a analizei cu sinteza, nu putem vorbi însă la Sextil Pușcariu de un sistem unic și cu totul propriu. Ca și în legătură cu Titu Maiorescu, format și el în bună parte la școala culturii germane, la Sextil Pușcariu se relevă un distinct eclectism al sistemului său estetic și ideologic. In contrast cu formația și cugetarea sa în general materialistă, așa cum apare ea în elucidarea problemelor cercetate conform tuturor cerințelor științifice, intervin și unele note fideiste. Deși înțelege perfect dialectica și forța logică a progresului istoric el afirmă că „în viața popoarelor sunt clipe în care concursul unor împrejurări neprevăzute poate fi hotăritor, în care apare în toată măreția ei o logică divină, cu care logica noastră omenească nu poate ține pas. Pușcariu e un bun cunoscător al tuturor artelor, făcînd mereu asociații între muzică, pictură și literatură. Intr-un articol de lingvistică vorbind de Schuchardt îl compară cu „ ... Beethoven, din celebrul tablou, umblînd în bătaia viatului, singur, și căutînd ostoire pentru năvala ideilor sale muzicale și în fața portretului soției a doua a lui Rubens, unul din personajele din „Juvenilia", privind acele forme pline, nudități, cari năvălesc aproape cu putere din îmbrăcăminte, toate colorate într-un roz saturat și aproape prea intensiv pentru un trup de femeie și mai mai ales pentru acea față care dintr-un chip de sfîntă trece aproape în obraz de bachantă“*, face de fapt o veritabilă pledoarie în legătură cu definirea frumosului în artă, în funcție de idee (ca semnificație umană, etică și morală) și de forma ei de exprimare. Alteori, eroul extaziindu-se în fața unei frumuseți desăvîrșite, e convins „cît e de greșit să crezi că arta e mai presus decît natura , concepție întîlnită în estetica clasică, dar și mai tîrziu. Ca o influență a Eului, pur, fichtean, conform căruia non-Eul e doar o impresie a Eului (apropiată de teoria lui Schopenhauer despre lume ca proiectare a Eului voinței), același personaj decide: „Și lucrul principal e, că eu m-am născut, că sunt. Cum ar fi fost lumea iară mine? e zadarnică orice încercare de a se imagina pe sine nenăscut. Deși Sextil Pușcariu vorbește adesea de actul sacru al creației artistice și de sfințenia artei, în mod inevitabil în scrierile de tinerețe se observă tentația spre unele idei freudiste, mult gustate în epoca, ca de pildă ideea sexualității tuturor procesel ” , cred în ființef nu în acel presus decît instinctele sexuale,exclamă personajul unei romanțioase povestiri. Dar Pușcariu nu e constant în această părere, deoarece eroul-sculptor din povestirea sa, ascultînd muzica lui Beethoven, spune că „e ceva în compozițiile acestui geniu, ce te face mai nobil de cum ești, îți irită simțurile într-un grad așa de mare incit te spiritualizează. Același personaj se manifestă nu numai ca un tipic romantic, ci chiar ca un veritabil simbolist descriindu-și senzațiile pe care i le produce ascultarea uverturei Lenore, și anume impresia „de mult albastru“ care trece spre verde și apoi „într-un galben palid, acolo unde se aude sunetul trimbiței sosind din depărtare“.El încearcă de asemenea bogate senzații tactile, „sentimentul ca și cum aș netezi o statuă de marmoră“, mai mult încă, ideea i se cristalizează în forma statuii visate. E un model, aici, de sinteza a clasicului catharsis, cu fenomenul corelației dintre simțuri sesizat de Delacroix, Baudelaire și Rimbaud, alături de ideea sincretismului artelor, menționată de Theophil Gauthier. Talentul, înzestrarea artistică e privită de Pușcariu ca un uimitor dat aprioric, apreciindu-se că ceea ce „a fost numit scînteie divină, e în adevăr un dar cu care omul se naște“.*10. Sub influența filozofiei germane, care la rîndul ei a reluat teoriile clasice despre talent și geniu, Pușcariu atribuie de obicei aceste calități excepționale poeților în primul rînd, și în general artiștilor, ignorînd din acest punct de vedere științele. Alteori însă sfera noțiunii e lărgită, considerîndu-se că talentele s-ar risipi dacă nu ar exista marile spirite practice și organizatorice: „Sunt două feluri de oameni prețioși pentru neamul lor: oamenii de talent, care răspîndesc cu dărnicie darurile înăscute ale sufletului și inteligenței lor și organizatorii, care nu lasă să se părăduiască și să se destrame ceea ce talentele au creat“11. în Istoria literaturii române — Epoca veche, pornind de la definiția de o concizie aforistică a lui Nicolae Iorga, în legătură cu formația hibridă („română în tradiție, grecească în limbă și orientală în ce privește conținutul ei“) și extrem de reușită a culturii românești, Pușcariu accentuează în mod deosebit factorul etnic latin, căruia socotește că i se datoresc înclinațiile pentru măsură și armonie ale poporului român, considerate „predispoziții etnice de origine mediteraniană“12. într-o cercetare asupra elementului specific și original al literaturii române, Pușcariu deosebește trei particularități esențiale și distinctive ale artei cuvîntului românesc: 1. Individualismul, 2. Adaptabilitatea și 3. Simțul pentru armonie. Aplicînd în parte „facultățile directoare" ale lui Taine, în afară oricăror influențe nietszcheene, analizînd condițiile eonomice și social-istorice ale dezaltării poporului român, pornind însă ca și Pîrvan de la un citat herodotic. Pușcariu socotește individualismul drept o trăsătură atavică, foarte veche, moștenită de la traci, care practicînd păstoritul pe mari arii teritoriale, au avut o putere de expansiune ce depășea forța lor de coeziune, creînd o neobișnuință a simțului civic, o așa-zisă „ereditate grea“. La aceasta ei adaugă „împrejurările istorice — care (...) au făcut pe strămoșii noștri să trăiască în munții și pădurile ce le ofereau cel mai sigur adăpost“13. Ideea „firii etnice" și „consecințele" de care vorbește Pușcariu sunt adesea prea mult nuanțate și puse la contribuție. Izolarea e socotită ca una din sursele cultului profund al naturii și al vioiciunii spiritului de observație, inteligenței și simțului de orientare, care îi erau absolut necesare omului ce trebuie să se bizuie numai pe propriile puteri. De aici derivă el lirismul ca o caracteristică fundamentală a literaturii și artei românești, repulsia pentru brutalitate, inclinația spre o senină discreție exprimată totdeauna frumos, grație predispozițiilor pentru tot ce e armonic, moștenire de preț de la strămoșii noștrii latini. Tocmai de aceea, mărturisește Pușcariu, încercările de a face o clasificare a poeziei noastre populare „au rămas infructoase, căci dacă nu te mulțumești să aplici literaturii populare cîteva etichete convenționale, vezi că genurile literare se îngeamănă și împărțirea pe categorii e zădărnicită prin faptul că tipicul e prea puțin pronunțat și individualul iese mereu la iveală“1*. Geniul liric al folclorului românesc și absența talentului epic sunt explicate prin traiul sărac în evenimente, al păstorului, bogat însă „în meditații și contemplări introspective“15. Pușcariu analizează doina ca expresie a lirismului și elogiază imaginea panteismului morții din Miorița, culme a geniului liric românesc. într-unul din studiile sale, cercetînd fenomenul literar în fiecare dintre provinciile românești, el ajunge la interesanta concluzie că scriitorii ardeleni, prin Țiganiada lui I. Budai-Deleanu, prin Negrinda de N. Densusianu etc., vădesc un mai accentuat talent epic, aceasta neinfluențînd însă predominarea evidentă a liricului față de epic. Urmărind evoluția literaturii românești, Pușcariu încearcă o periodizare compusă din patru epoci de seamă: „Epoca veche, cea mai lungă, epoca nouă, care începe de la nașterea noastră ca popor romanic, epoca modernă, al cărei început datează de la întemeierea României unite și independente, și epoca contemporană de la Unirea tuturor românilor încoace“16. Pușcariu subliniază că „de la o epocă la alta întîmpinăm alte preocupări literare și alte influențe externe...“ că „ideile conducătoare se schimbă de cele mai multe ori de la generație la generație",subliniind însă că „există totuși în tot scrisul românesc, de la începutul lui pînă astăzi, o continuitate, o evoluție v firească“ .. 17. că istoricul literar „ nu poate analiza fenomenele izo r lat și metafizic, nici într-o istorie a literaturii diferențiată pe genuri literare, ci trebuie să prezinte „în mod istoric, dezvoltarea firească a literaturii, ca partea cea mai nobilă a culturii noastre, urmărind-o în evoluțiunea ei“. Judecata istoricului literar e relativă, variind în funcție nu numai de arta operei în sine, ci de întreg contextul social-istoric și cultural al epocii în care a fost scrisă, de rolul și însemnătatea ei în acel timp și în evoluția istoriei literare, dînd ca exemple semnificative traducerile românești a Faptelor apostolilor și a Psaltirii, care deși nu sunt opere de artă au totuși o însemnătate extraordinară. Pușcariu lămurește neajunsurile metodei cronologice, care „e nepracticabilă pentru timpurile vechi, cu o producție literară săracă, despre care nu avem nici informații destul de precise"19, iar pentru vremurile mai noi, arată el, metoda e și mai puțin practică, deoarece descompune în unități imaginea întregului. Pe baza acestor constatări, Pușcariu susține necesitatea subîmpărțirii materiei in capitole după generații, pentru epoca nouă și modernă, și pe „răstimpuri mai mari“ pentru epoca veche. Fără a diminua importanța influențelor străine, arată că literatura română nu se poate împărți totuși în capitole de influență slavonă, grecească ori apuseană, deoarece „literatura unui popor e ca rîul, influențele străine ca munții, dealurile, văile și șesul prin care el curge“20, într-o matcă proprie. „Marilor bărbați“ ai scrisului românesc, spune Pușcariu, „le vom rezerva cele mai multe pagini, asupra operei lor ne vom concentra cu deosebire atenția și, întrucit este de folos spre a pricepe opera, și asupra vieții lor...“21. Inițiindu-se de la Sainte-Beuve, el va practica adesea portretul literar, căutînd să releve scriitorului respectiv „personalitatea întreagă“ Și ca o încununare a ideilor expuse, Pușcariu încheie: „Un lucru aș vrea să mai accentuez aici, iubirea față de subiectul tratat . Din proiectul de a scrie o istorie a literaturii române, a reușit să împlinească doar prima parte, epoca veche, care nu e în primul rînd o operă științifică, ci un mijloc „de a răspândi cunoștințele despre istoria literaturii și culturii noastre în cercurile largi ale publicului românesc“23. Multe pagini de istorie literară se găsesc însă răspîndite în extrase, în revistele și publicațiile timpului, de la noi și din străinătate. Ceea ce se remarcă la Pușcariu, e marea lui claritate, păstrarea nealterată a limpezimii și acurateței ideii, în ciuda bogatului material documentar, și multiplelor comparații. Fără a încălca hotarele istoriei culturii, în limitele istoriei literare, apelînd cînd crede de cuviință la comentariile lui H. Fouillon sau I. Strygowski, el face în Istoria sa o amplă prezentare a domeniilor artistice gemene cu literatura din epoca noastră veche. Aici, și mai tîrziu în alt studiu publicat în limba germană la Leipzig, el va sublinia că „ceea ce a fost de cea mai mare importanță în activitatea culturală românească (în epoca veche) sînt artele plastice și pictura, în primul rînd pictura murală“2*. Sextil Pușcariu fixează concis și cu o remarcabilă forță de sugestie figurile marilor personalități ale literelor și culturii românești din vechime. Nicolae Milescu „e una din cele mai interesante figuri ale veacului al XVII-lea, reprezentînd un amestec bizar între cultura orientală și ideile Renașterii.“25. Miron Costin o „simpatică figură a literaturii noastre vechi“26, sau în alt loc e numit „spiritul cel mai luminat, dotat cu un simț istoric remarcabil și cu un mare talent de scriitor .. ."27, iar „cel mai bun povestitor“ care a scris „strălucite pagini literare"29 e Ion Neculce. Dimitrie Cantemir, în schimb e „deasupra tuturor“, strălucind „prin cunoștințele sale vaste și prin erudiția sa neobișnuită“29. în scrierile vechilor cronicari, el apreciază talentul descrierii și „limba lor neaoșă și parfumată“30. MIRCEA VAIDA , Juvenilia, Pagine triste, 1898, p.13. 2 S. Pușcariu, Discursul de recepție al d-lui G. Bogdan-Duică, București, 1921. 3 S. Pușcariu, Dacoromania V, p. 880. 4 S. Pușcariu, Juvenilia, p. 8. 5 Idem, p. 19. 6 Idem, p. 44. 7 Idem, p. 22. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 S. Pușcariu, Junimea literară nr 7, p. 132. 11 S. Pușcariu, Scrisori de la Od Tăslăuanu, extras din Transilvania nr.2, 1943. 12 S. Pușcariu, Istoria literaturi române — Epoca veche, ediția ; II-a, Sibiu, 1930, p. 14. 13 S. Pușcariu, Ce e românesc îi literatura noastră?, extras din Țara Birsei, nr. 1—2, Brașov, 1929. 14 Idem, p. 9. 15 Idem, p. 10. 16 S. Pușcariu, Istoria literatur române — Epoca veche, ediți II, 1930, p. 1. 17 Idem, p. 4. 18 Idem, p. 5. 19 Idem, p. 7. 20 Idem, p. 7. 21 Idem, p. 8. 22 Ibidem. 23 Idem, p. 9. 24 S. Pușcariu, Deutsche Kultun inffüsse auf das Rumänische Voi Leipzig, 1933, p. 9. 25 S. Pușcariu, Istoria literare române — Epoca veche, ed. Sibiu, 1930, p. 126. 26 Idem, p. 132. 27 S. Pușcariu, Literatura român Arad, 1925, p. 20. 28 S. Pușcariu, Istoria literaru române — Epoca veche, ed. 1 Sibiu, 1930, p. 134. 29 S. Pușcariu, Literatura română Arad, 1925, p. 20. 30 S. Pușcariu, Ce e românesc literatura noastră? extras din Tei Bîrsei, nr. 1—2, Brașov, 1929, p. 1 * Idee întîlnită, fără o tendir ! Senili miu istoric și critic literar(I) S POȘTA REDACȚIEI Gorge Palade (Brad). Treziți zîmete, prin modul de prezentare „Hică" a Căprioarei, îi priește clima,flora și omul etc. etc., ca și prin modul de exprimare a sentimetelor: cel mai greu este / Cînd cel abu se simbă / îl vezi că vrea să-i spună o veste / Tot te amînă și s în strîmbă. Probabil întimplător, malul Serii în cooperativă aduci o atmosferă mai interesantă: Rini pe rînd ici colo din casă / Se sting cîte o stea / Ceasul mai batei pe masă / Legănînd tăcerea grea Micei Turcu (Timișoara). Apreciemguberanțd unor versuri, îndrăzala lor, acestea creind spe I ranp dar în nici un caz nu putem treci peste prăpăstii de telul. Buzele e răsculată împotriva chipului /Biciuindu-1, făcîndu-1 tot vînătă.. Așa că, nu mai am buze. I s-amstrăinat de mine — / Nu le Ii mai n. Sau: Am început, să merg cu vierii / Cu omoplații-n loc de Itălpi Și între umeri tigra ticluită.. Lig Marianu (Brașov). Aăre S sau-1 unei reviste de literatură pentu copii. I Flon Băieșu (Brașov), in cele~~ I șase ".oezii am găsit multe imagini ,eresante, și, în așteptarea unor duri și mai bune, o publi- scă mici pe cea intitulată De prij măgăjiți să întîmpinăm zorile, I stele să ne topim bucuriile în rouă din cupele verzi smai stăm o secuță la taifas cu izvoarele îprefacem, cu gîndul, în rod pmisiunile muguratice de prin livezi. iunile noastre tinere— buchete i macisăiște orașe —■ grădini din paragini i oameni — îmblînzitori e mașini de imagini. ă umple de rosturi hotarele solului inimile noastre — drapelul de purpură viu al Partidului. Vasile Ionescu (Mizil). Foarte e strigăcii în exprimare, care nează candorile surprinse în dineața limpede, cînd cerul e nostru ochi de față al firii, iar soare mice. Deficiența de mai sus poate ilustra prin citarea aproa. a oricărui vers din Zori de zi. Geo Bărbatu (Constanța): Desenul autoironia din în seara-n ean-ai fost la mine și motivul privilor de sub umbrele, de sub care psește grațioasa iubită. Versurile r să nu reușesc să încorporeze aistic ceea ce ați intenționat să comunicați (Cînd încep să apară aiu- 'ea pe stradă / Priviri îndrăznețe , sau timide, cîteodată etc.). Din versurile următorilor corespondenți nu am dedus încă posibilități în creația poetică: Alina Costache (Roșiorii de Vede), D. Bj (București), Elena Vanea (Cluj) r ^urel Crișan (București), C. Silamiță (Iași), G. Lonescu (Cimpoi) ). Ion Constantin (Titu), P. G. BrSă (București), Vasile N. Varian (I^^| Radu Ciora (Sibiu).r