Tribuna, ianuarie-iunie 1968 (Anul 12, nr. 1-26)

1968-01-04 / nr. 1

f PETRE SĂLCUDEANU: Prea cald pentru luna mai (Editura Ti­neretului, 1967). Este un roman condensat, poa­te o nuvelă de mai mari propor­ții. Are marele merit de a pune probleme reale din viața tinere­tului, de a prezenta întâmplări dramatice prin care trec unii oa­meni, care dincolo de obligațiile cotidiene au complexe probleme de etică, de încadrare în socie­tate. Din aceste întîmplări unii <5se­ni,Să vor ieși mai întăriți, alții vor ce­da temerii și lașității, abandonând viața. Nimeni nu rămâne ne­schimbat. Cartea pledează pen­tru responsabilitate, pentru carac­ter, pentru omenie. Și fiecare în­tâmplare se încadrează veridicu­lui, gradației intensive. Este din punctul de vedere al tematicii, o carte binevenită în literatura noastră, iar din punct de vedere al realizării artistice o carte a­­tractivă, bine gîndită. LIVIU ZAPÎRȚAN RODICA IULIAN. Intersecții (E.P.L., Col. Luceafărul, 1967) Un dor de dragoste, ușor reținut, străbate majoritatea poeziilor din acest volum de debut. Semnifica­tive în acest sens sunt poemele: Vino, De ce nu sunt, Saara... Cerebralismlul căutat, inconsistent, tonul livresc al­ unor poezii (Scurt tratat de estetică a lemnului, O­­dată surâsului, Toamnă bogată, Cântec la apa Moldovei), nu sunt o dominantă a poeziei practicate de Rodica Iulian. Caracteristică îi este confesiunea directă, femini­tatea gravă. Deși unele poezii o amintesc pe Magda Isanos, ver­surile se impun prin candoare și franchețe. Elocvente sunt poeziile Scurtă convorbire cu toamna, Ruga, Frumusețea cuvântului. O definire cum nu se poate mai fe­ricită a poeziei Rodicăi Iulian o găsim în poemul Incantație II: „sunt o vioară-n liniști aplecată / din înălțimi spre troienii fiord / o tot ajunge-un murmur monocord / ecou de ape limpezi de sonată"“. Rămine doar ca-n viitor poeta să vină în fața noastră cu propriul sunet de vioară, absent de orice ecou. ION VIDRIGHIN ILEANA MALAN­CIOIU: Pa­sărea tăiată (Editura Tineretului, 1967, Col. Luceafărul). Cred că nu greșesc afirmând că dintre debu­turile poetice ale acestui an car­tea Ilenei Mălăncioiu este cartea celor mai multe promisiuni, o poezie a frumuseților simple, a unor gesturi de o naivitate cuce­ritoare. Prefațată de un presti­gios poet al zilelor noastre — Ștefan Aug. Doinaș — poezia Ile­nei Mălăncioiu exultă de prospe­țime și candoare. Universul ei e unul rural, cu vietăți candide și inocente, cu obiceiuri tradiționale, vechi, din care poeta scoate ade­seori tâlcuri revelatorii. Sunt unele poezii tulburătoare prin frumu­sețea lor simplă de delicată ro­manță — Mărturisire, Vis, Dato­rie —, altele au­ un sentiment de gravitate, ascuns cele mai adesea îndărătul unor gesturi aparent simple și obișnuite, in această di­recție aș cita excelentul poem Pa­sărea tăiată sau versurile deli­cate din Vis: „Cint pe inimă ca pe-o frunză de fag, / Stau oa­­menii-n drum să m-ai udă cum cînt, / Se uită unii la alții / Și se întreabă ce pasăre sânt“. TEOFIL RACHITEANU ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI Cenaclu La sfârșit de an, în această sea­ră (21 decembrie 1967) au citit din­n versurile lor I. Nemeș și Sempronia Filippi, elevă în clasa XIa. Pri­miul a citit un ciclu de opt poezii relevând un poet fră­mântat de neliniști interioare. O poezie de intenții generoase, pe alocuri meditativă, dar de cele mai multe ori cu finaluri gra­tuite. Sempronia Fi­liipoi, prin cele șase poezii citite, a surprins plă­cut auditoriul. Asta datorită unei anumite siguranțe, nebănuită la o autoare atât de tîinără. Au vorbit: N­icolae Prelipceanu, Grigore Berian, Constantin Gu­­bleșan, Augustin Buzura, Ecate­­rina Tim­ișan, Ion Dimistreanu, Ilie Călian, T. R. Folclor din Oltenia In antologia de folclor poetic Șiraguri de mărgăritare (Casa re­gională a creației populare, Cra­iova, 1967), Vasiile Cărăbiș își propune să pună la îndemîna a­­celora ce crează asemenea valori o suită de producții poetice cu­lese din Oltenia. Adunate din mai multe zone folclorice ale Olteniei, între 1960— 1965, și riguros ordonate în cu­legere pe genuri și­­­ specii, crea­țiile epice și lirice meritau a fi scoase la lumină pentru frumu­sețea lor în primul rînd, iar apoi pentru valoarea documentară pe care le-o conferă înregistrarea lor științifică. Numeroasele variante ale unor cunoscute balade populare (Mio­rița, Tom­a Alimoș, Gruia etc.) prezintă importanță pentru cer­cetătorii eposului românesc în ve­derea elaborării sintezelor ce se pregătesc. Cîntecul liric, foarte viu în viața spirituală a satului, e bo­gat reprezentat în culegerea lui Cărăbiș și, fapt lăudabil, produc­țiile prezintă garanția autentici­tății, a circulației sigure, autorul antologiei avînd o înțelegere per­fectă asupra fenomenului înnoirii folclorului. Dacă Vasile Cărăbiș n-ar fi o­­mis, din cine știe ce prejudecăți editoriale, să noteze datele exac­te ale înregistrării fiecărei piese și vîrsta informatorului precum și starea lui culturală, specialiștii ar fi fost împăcați, valoarea do­cumentară sporind substanțial. O asemenea pretenție nu ar trebui să pară nimănui absurdă în 1967, și la noi, după atâtea experiențe pozitive în cercetarea folcloristi­că. E bine deci ca atât editorii Caselor regionale ale creației populare cât și cei ce întocmesc asemenea antologii să renunțe la anumite prejudecăți în ce pri­vește „popularizarea“ literaturii orale, mai­ ales cînd materialele sunt inedite și prezintă interes și pentru folcloriști. Cărăbiș putea rezolva simplu probleme i de vre­me ce dă la sfîrșit o listă alfa­betică a informatorilor, unde era bine să menționeze vîrsta și alte date caracterizatoare atât de utile pentru cunoașterea vieții artistice a saltului românesc. Dincolo de aceste lipsuri, anto­logia lui Cărăbiș e, desigur, va­loroasă. I. CUCEU umoare discuri românești Casa de discuri Electrecord a stabilit în detalii la ora actuală titlurile următoarelor apariții în cadrul primului trimestru al anu­lui viitor. Printre piesele simfonice și de cameră ce se găsesc în prezent pe șantierul discografic amintim, înainte de toate, două discuri cu­­prinzînd muzica românească: Oc­tetul, Din istorisirile lui Păcală și Concertul pentru orchestră de coarde ale lui Teodor Ciortea, precum și Șase piese umoristice pe versuri de Tudor Arghezi și Suita I-a din baletul Prinț și cerșetor de Laurențiu Profeta. Cîteva discuri ne vor oferi cele mai noi imprimări ale unor pre­stigioși români. Patru „mono­grafii“ vor fi astfel închinate lui Radu Aldu­lescu (cuprinzând con­certele pentru violoncel de Haydn și Boccherini: Valentin Gheorghiu (un recital cuprinzînd Cîntece fără cuvinte de Mendelsohn-Bar­­tholdy și Intermezzi de Brahms), Dan Iordăchescu (arii din operele Nunta lui Figaro, Don Juan, Flau­tul fermecat, Traviata, Trubadu­rul, Bal mascat, Don Carlos, Othello) Horst Gehann (cuprin­zând trei­ concerte pentru orgă de Haendel). Câteva remarcabile imprimări aparțin clujenilor. Sub conduce­rea dirijorului Antonin Ciolan, Filarmonica clujeană va oferi discofiliilor o excelentă imprimare a Simfoniei Ina de Brahms, iar sub conducerea lui Mir­cea Cri­­stescu orchestra de cameră a Fi­larmonicii clujene a înregistrat Anotimpurile lui Vivaldi avînd drept solist pe Ștefan Ruha. Un interesant disc Mozart va cuprinde două concerte instru­mentale (pentru clarinet și or­chestră în do major). Interpre­tează Filarmonica bucureșteană sub conducerea lui M. Cristescu. Soliști Aurelian Octav Popa, Ni­­colae Alexandru și Simona Ius­­cean­u. I. SAVA Reviste școlare O mișcare demnă de atenție, ca atâtea altele, de timp recent, se materializează în editarea unor reviste de circulație inter­școlară, în acest eșalon se integrează și A.B.C. a Liceului „Ady-Șincai“ Cluj, și Țara visurilor noastre a Liceului nr. 1 Oradea. Remarcăm, din primele nu­mere, materiale semnate de Gheorghe Pugna, Alexandru Bu­­gari­u, Alexandru Vliad, Sanda Gișmaș, Zoița Berezan, Alexan­dru Mureșan (dintre elevii din Cluj), A. C. Theodor, Livia Ho­­mescu, Zaharda Sandu, Mircea Popa, Sonia Portelechi (autori dintre elevii de la Oradea). Succes celei mai tinere gene­rații ! I. R. Prezente romanești Muzicologul clujean Romeo Ghir­­codași­u a fost primit ca membru în Societatea Internațională de Muzicologie (cu sediul la Basel). Alegerea sa în acest înalt for ști­ințific internațional urmează după o recentă participare la Congresul de la Liubliiana al acestei socie­tăți. Ea vine­­ să marcheze o dată in plus valoarea muzicologiei ro­mânești. Pianistul clujean Gabriel Ami­­raș a făcut în luna noiembrie un turneu în R. D. Germană și Au­stria. Despre recitalul dat la Viena, ziarul Arbeiter Zeitung scrie printre altele: „Premiatul ei și premiul I al Cursurilor de măie­strie din acest an și-a ales un program tradițional, de la Bee­thoven la Prokofiev, care i-a evi­dențiat cu precizie eminentele sale calități: multitudinea tușeu­­lui, modelarea masivă a formei, plasticitatea detaliilor, o stilistică autentică“ ... Succesul acestui re­cital este confirmat și de invi­tația de a întreprinde un turneu de muzică de­­ cameră în Austria, la primăvară, solicitîndu-i-se să prezinte și lucrări contemporane românești. D. V. * * * Din prima săptămînă... Determinat, temporar, la abandonarea foiletonului sportiv săptămînal — mai are omul și altele pe cap — mă reîntorc, cu prima săptămînă a noului an (dea Dom­nul să fie fericit!), la dulcea caznă, cu sentimentul că nimic nu s-a schimbat în fotbalul nostru. De altfel, în această di­recție am rămas dator cu cîteva explica­ții. Chiar dacă voi fi învinovățit de „isto­rism vulgar“, voi relua, totuși, firul de la momentul cînd — îmbătați de victoria a­­supra vicecammpionilor lumii — exultam cu toții, fermecători în naivitatea noastră de copii teribili. Dacă memoria nu mă în­șeală, în urma unui foileton care invita la calm, subsemnatul a fost pus în colț — nu mai știu de cine și în­­ ce articol —, a fost mustrat cu decență pedagogică și in­vitat să vadă lucrurile mai în roz. Numai că, deocamdată, subsemnatul rămîne la opinia că nu a sosit anotimpul ce dă drep­tul fotbalului nostru să poarte culoarea roz. Ne-a dovedit-o naționala noastră in­tr-un meci cu formația R. D. Germane, meci pe care — se spunea — îl avem în­ mină. Vă amintiți cum s-au desfășurat lu­crurile. Ne-au dovedit-o necalificările Ra­­pidulețului și Stelei în două competiții eu­ropene în care, pînă acum, prezențele noastre au cam ținut de domeniul figura­ției. Deci, nu se poartă culoarea roz. Mai adaug aici și recentul rezultat egal — ce marchează debutul turneului pe care-l întreprinde naționala noastră prin mai multe țări ale lumii. Rezultatul de egali­tate a fost obținut în Congo — unde sub­solul este, după cum se știe, foarte bogat, dar solul nu adăpostește un fotbal de ni­velul celui din Spania, Anglia etc. etc. Așadar, asta-i. Deci, încă nu s-a schimbat nimic în fot­balul nostru, deci mai putem — este chiar necesar — să insistăm asupra anumitor SPORT * , idei ce le-am afirmat și a căror rezolvare ar fi posibil să ne dea dreptul să purtăm, în fotbal, culoarea roz. După cum s-a putut observa — și asta cu mare satisfacție — cotidianul Sportul a reîntinerit fericit. Am mai scris acest lucru, fără — insă — a evita sublinierea unor umbre, pasagere desigur,vce m­ai per­sistă. Am citit recent, în nr. 45 al Sportului, o foarte interesantă pagină dedicată vole­iului. In articole scurte și vii se realiza cu bun discernămînt, cu pătrunderea și severitatea necesare, o radiografie exactă a situației acestui îndrăgit sport ce ne-a dat, pînă nu demult, mari satisfacții. Ci­tești articolele în cauză și-ți spui: „Da, așa trebuie să se scrie, da, răspicat, fără menajamente de prisos“. Citești articolele în cauză și-ți spui: „De ce nu se scrie așa și despre fotbal?“ De ce spun asta. Iată ce citesc la rubrica Dialog cu ctitorii în nr. 43 al Sportului: „într-o­­ amplă și dojeni­toare (­pentru noi) epistolă, dr. Victor Io­­nescu din București ne adresează o lungă listă de întrebări referitoare la atitudinea ziarului nostru față de unele aspecte ale actualității fotbalistice. Cu toată bunăvoin­ța ce am dovedit-o, ne este, practic, impo­sibil a-i răspunde în spațiul limitat al a­­cestei rubrici la toate chestiunile ridicate, îl rugăm, deci, fie a trece într-una din zi­le pe la redacție, fie a ne comunica adre­sa exactă ,pentru a-i răspunde în scris“. Nu am înțeles acest răspuns. Nu l-am în­țeles, datorită următorului raționament: dacă redacția Sportului socotește utilă și necesară, fie o discuție directă cu dr. Vic­tor Ionescui fie un răspuns detailat, prin­­ scrisoare la domiciliu, înseamnă că între­bările puse de Dsa. au o pondere aparte, o nedesmințită importanță a lor — care se ridică deasupra unor interese particu­lare. Atunci de ce să nu apară, în Spor­tul, întrebările pe care le pune cititorul în cauză, de ce să nu cunoaștem toți răspun­surile Sportului? In această întrebare con­­­sider inclusă o problemă de principiu. Dreptul cititorilor, a celor care sînt zilnic interesați și de problemele sportului, de a fi în cunoștință de cauză, cît mai pe larg, cu tot ceea ce privește acest domeniu. Iată o problemă asupra căreia trebuie să reflectăm din plin — înainte de a trece, pe­­ concret, la alte întrebări ce privesc sportul nostru ... (Al. C.). Documentele Unirii Ia întîmpinarea aniversării a 50 de ani de la Unirea Transilvaniei cu patria mamă, Tri­buna și Muzeul de istorie din Cluj solicită pe deținătorii de documente (memorii, acte, scrisori, fotografii etc.) privitoare la acest eveniment istoric din viața poporului român să le trimită la redacție sau să anunțe redacția de existența lor. Materialele respective vor fi publicate în ordinea sosirii și a importanței lor și vor fi retribuite conform tarifelor în vigoare. In ziua de 7 ianuarie 1968 vor avea loc festivitățile legate de aniversarea celor 180 de ani de existență a Școlii generale din Florești orașul Cluj. Școala a fost­­ înființată de Gh. Șincai prin decretul din 25 decembrie 1787. Vom reveni asupra acestui eveniment cu date amănunțite în numărul viitor. i Baia, Ștefan cel Mare, Matei Corvin... după cinci sute de ani . De la bariera de vest a Fălti­cenilor, șoseaua urcă pieptiș pe lingă­­ stațiunea experimentală po­micolă, apoi cîlnește la dreapta și după­­ câteva minute de mers, face un scurt popas pe Movila Mare, la o răscruce. La mănăsti­rea Slatina, unde se află mor­mântul lui Lăpușneanu, ar ajun­ge călătorul după 35 de km de vale, dacă ar ține-o tot înainte, dar indicatorul turistic îi atrage atenția că are de văzut mormin­te istorice de mai glorioasă și mai mare vechime. Și asta nu mai departe decit la 6 km de aici. De pe Movila Mare, privirile fug de-a lungul șoselei din stân­gă și se opresc tocmai la orizont, spriijiniindu-se de culmi împădu­rite. Dincoace, de-a lungul albă­­strimilor fumurii, bănuiești mur­murul rece al Moldovei, rostogo­lit peste bolovani, arcuindu-se printre sălcii. Alunecă de-a lun­gul celor mai înaintate valuri carpatine de răsărit, iar pe malul ei­­ sting se lungește, pe o distan­ță de vreo 4000 de metri, stră­vechea așezare Baia, locul celui mai vechi scaun domnesc al stră­vechii Moldove. La capătul de jos al comunei, pe unde trenulețul de munte face de cîteva ori pe zi naveta între Fabrica de cherestea de la Rișca și cea de la Fălticeni, zărești a­­coperișurile cărămizii ale clădiri­lor cooperativei agricole. Alături, într-o alcătuire de brazi, o clă­dire mai mică, e una din cele trei școli ale comunei. Alta, se află în celălalt capăt, iar a treia­­ în centru. Și tot în centrul ce­ la fostele curți ale foste­­i Pașcanu iar așezarea întemeiată de poartă, din pricina aceasta, un­ei mese Bogata. Acum satul ține de comuna Baia și e legat d­e ea priintr-un pod trainic, construit de cîți­va ani. Căci adevărată sau nu tradiția pe care o relatează bogătanul, istoria atestă, în orice caz, că, încă de pe la 1200, au veni­t și s-au statornicit, pe aceste locuri, oameni din Ardeal. De la aceștia, care cei mai mulți erau sași­, își trage numele și comuna Sasu, ce se­­ află, ea într-un fel de prelun­gire a Băii, iar „hoții“ despre ca­re vorbește bogătanul — dacă în­­tr-adevăr au fost — vor fi fost, de bună seamă, haiduci. Dar, iată că am făcut mai bine de jumătate de drum. Acum tre­cem pe un podeț de piatră peste unul dintre Șomuzuri, gîtuit în­tre maluri drepte de ciment, în­­tr-o albie săpată de mâna omu­lui ca să-l adune din mlaștinii ne­productive,­­pe locul cărora rodesc astăzi porumbari și grîie... Co­piii, cît pociumb­ii, pasc vitele pe marginea drumului și femei har­nice își îndreaptă mijlocul, fă­­cînd streașină ochilor cu mina în car­e secerea sticlește la soare. Șoseaua pătrunde în Baia prin­tre două rânduri, de gospodării țărănești, cu ogrăzi îngrijite, c­u case, șuri și fîntîni alcătuite cu gust, frumoase, bine rânduite. Re­țele de viță­­ de vie agățătoare umbresc nu numai cerdacuri streșinite, dar și ogrăzile gospo­dăriilor, care le-au suspendat pe scrimă ori pe vergele de lemn. I se spune așezării acesteia Baia, pentru că aici se spăla aurul ce curgea din partea de sus a satu­lui Bogata, iar apele aurii ce se vărsau în Moldova ,treceau prin­­tr-un fel de băi calde. Prețiosul etaj, după ce se alegea, era văr­­gaurul Cetății, iar cei ce nea muncă se nu­lețiului, chipul de bronz al unui bărbat luminos, dar energic, pri­vește blind la copiii de școală din fața lui. E chipul învățăto­rului care a înființat „Casa de sfințit și citit“, prima casă de a­­cest fel din județul Baia și una din cele dintâi din țară; e chipul primului învățător din aceste lo­curi, care a editat pentru lumi­narea țăranilor foaia Vestitorul satelor și Calendarul sătenilor, a învățătorului care a militat pen­tru unirea Transilvaniei și a tu­turor românilor în­tr-o singură țară și a­­ murit eroic în primul război mondial. Copiii ascultă cu luare aminte explicațiile învățătorului lor de acum, fost elev al lui Nicolae Stoler­u, dar trecut de multă vre­me de amiaza vieții. Mă asociez grupului și trecem cu toții în curtea bisericii lui Petru Rareș, împrejmuită, prin vrednicia să­tenilor băișeni, cu îngrădire de piatră. Tălmăcirea inscripției sla­vone de pe frontispiciul de la intrare arată că „Io Petru Voie­vod, din mila lui Dumnezeu Domn al țării Moldovei, am zidit și am săvîrșit acest hram... in anul 740 (1532)“. Urmînd un anumit stil și anu­mite modele, biserica, fără turn, se înalță­­ atotstăpânitoare, încre­menită în blocuri­­ masive de pia­tră. Anii i-au șters sau i-au aco­perit cea mai mare parte din zu­grăveli. Numai pe zidul din bă­taia mai îndelungată a soarelui se­­pot distinge frînturi din fresca originală, figuri de­­ sfinți și pro­roci, capete bărboase de filosofi elini, — Platon, Socrate — ală­turi de scene laice, printre care asediul Constanltinopolului, în 1453, etalează contururi și culori încă destul de bine păstrate. Pătrunzi înăuntru prin ușile dintre ziduri cu dimensiuni de cetate, ca într-o peșteră tăinuită, chipului zugrăvit al voievodului ctitor, apoi ieșim la lu­mină și ne îndreptăm spre Ruine. Așa nu­mesc oamenii ceea ce a mai ră­mas din fosta biserică a Sfintei Fecioare, înălțată de Alexandru cel Bun, clădire cu cinci altare, unde se slujea după datina cato­­licească, în cinstea doamnei sale, Ringala, sau poate a celeilalte doamne de rit catolic, Maria de Lozonț, al cărei mormânt se zice că ar fi fost jefuit la 1821 de e­­teriști. Cu ocazia unor săpături arheologice, s-au găsit aici, în ca­vouri, cranii cu dantura foarte bine păstrată, podoabe de aur și de argint, brățări și paftale. Și s-a mai găsit aici piatra de pe mormântul călăului de la curtea unui stăpînitor din mare vechi­me, dovadă că încă din începu­turi aveau nevoie domnii de meș­teri pricepuți la scurtarea de cap a trupurilor celor hieleni. Și mai dovedește acea piatră de pe mor­­mân­tul vărsătorului de sînge din porunca domnească, înfiorarea de care au fost cuprinși, la gîndul judecății din urmă, cei care au pus să fie săpate în piatră cu­tremurătoarele vorbe: „Aici odih­nește gîdea călăul... Rugați-vă pentru el.. Pe deasupra colosului de ruine, din vîrfuri de copaci seculari, unde și-au făcut ciorile cuibul, asupra mormântului putrezitului gîde, se reped însă numai stri­dente croncănituri... Biserica Albă se află la ieși­rea din Baia, în partea de sus, dinspre Șosea. Alături e cimiti­rul. Pe cruci înnegrite se pot citi nume de rezonanță istorică: Oan­­cea, TJrsulescu, Onișoru, Ionașcu, Mușat... Se zice că în jurul a­­cestei biserici și a țin­tir­imului ar fi fost mai­ de demult vatra târ­gului Baia. Arheologii de la Iași^aMtf**^**^""* J^Ui|fU||ttttR £^a­tacă aici cer­■ .a . : I­­­IH — K. — N-am avut nici o indicație, răspunde zâmbind arheologul, dar am fost siguri că ori în ce loc vom săpa, osteneala nu ne va fi în zadar, căci nu există suprafa­ță, oricit de mică, să nu ascundă și să păstreze vestigii istorice sub pământ. In vara viitoare, vor face săpături în centrul comunei și probabil și în împrejurimi, la Podul de la Vad și la Grota lui Hirjab, unde vistiernicul lui Ște­fan cel Mare ținea ascunse obiec­tele cele mai de preț pe timp de restriște. Intr-un viitor apropiat, se vor face săpături și la Cetă­­țuie, căci se presupune că acolo ar fi fost un fort de apărare da­cic, de pe vremea luptelor cu romanii. * * * Am însemnat aceste fugare da­te și impresii culese vara trecută de pe acele meleaguri. Acum ză­pada s-a așternut peste tot. Des­­prinzîndu-ne de prezent, gîndul ne poartă pe aripi de visare în străfund de istorie ... Matei Corvin, fiul viteazului voievod Iancu de Hunedoara, a­­junsese rege al Ungariei, copil fiind de numai­ 15 ani. Tânăr și doritor de cît mai grabnică slavă, nu după multă vreme, a început să lovească cu sabia în dreapta și-n stînga. S-a repezit în Boe­­mia, încurcându-se în diferite probleme politice, s-a bulucit că­tre Serbia, de unde s-a întors fără izbîndă, s-a năpustit cu gre­le biruri asupra Transilvaniei; în acest timp, Ștefan cel Mare smul­ge cetatea Chilia din mâna mun­tenilor sprijiniți de Matei, dar cel din urmă n-are vreme să-l pedepsească. El avea de potolit mai întâi răscoala Transilvaniei, ai cărei locuitori ar fi dorit mai curând să se desprindă de Ungaî*­ria, fiird­ sa­­^a dărilor grozai im­­puse de el și a jignirii aduse voievodului care se vedea dublat de un al doilea voievod și sus­pectat de un vicevoievod ce nu existase pînă atunci. Ei ar fi do­rit mai curând să se desprindă de Ungaria, de care nu aveau ne­voie, să proclame neatârnarea Transilvaniei, strângând în același timp, legăturile cu Țara Româ­nească și cu Moldova. Răscoala, condusă de sasul Be­nedict Roth, este însă înfrântă. O parte din fruntașii răscoalei se refugiaseră în Moldova, iar Ște­fan cel Mare e mai mult ca si­gur că a dat sprijin răsculaților. Cu transilvănenii el n-avea ni­mic, dar avea o răfuială cu mag­nații, care îngăduiseră uzurpato­rului și ucigașului părintelui său a-și face cuib în Ardeal. Aceasta a fost pricina pentru care Ștefan dăduse iureș în secuime. Domnul Moldovei știa că Matiaș nu se va opri la Carpați și că-l va aduce și pe Petru Aron să-l înscăuneze. Ca măsură de prevedere, plăieșii săi înfundă trecătorile cu trun­chiuri de arbori, cu bolovani și cu lațuri de mărăcini. Regele Un­gariei își deschide calea pe la Oituz, dar în Moldova găsește testul pustiu. Tîrguriile sunt lipsite de locuitori și de pază; satele plecaseră în dureroasă bejenie către munți; proviziile de hrană erau grămădite în ascunzișuri, fântânile, otrăvite. Cei 40.000 de ostași cu care Matiaș trecu­se Carpații la începutul lui noiembrie nu sunt întâmpinați nici măcar de călugării catolici de la Bacău și, astfel, după un popas de o săptămână la Roman, pe care-l află de asemeni golit de oaste și pârcălabi, înaintează mai departe, iar la mijlocul lui de­cembrie 1467, face un ultim po­pas la Baia. Un „ultim popas“, înainte de a da lovitura hotărâ­toare asupra scaunului de la Su­ceava,­­ după părerea încrezu­tului crai. In aceea vreme, Baia era un târg mare, cu clădiri de piatră ale negustorilor, cu o frumoasă și solidă biserică, cu cin­ci al­tare, zidită de Alexandru cel Bun, bunicul lui Ștefan. De jur - împrejur, se arcuiau ziduri mănăstire și un turn de pază­­ se înălța în mijlocul pieței. în al­tă biserică, a Sfințului Petru, îș­i a­­vea reședința episcopul catolic de Baia. Locuințele prăsmairiilor erau și ele împrejmuitei'". La sosirea­­ îngâmfatului crai, însă, Balai se afla pustie. Negus­­torii "sași se împrăștiaseră, vodă ^"nu ținea pârcălabi, iar țăranii, înarmați cu măciuci, săbii, coase, săgeți și ciomege, se ascunsese­­ră-n codru, la pândă. In timp ce nemeșii, tulburați de vin, închi­nau în sănătatea și pen­tru noro­cul în războaie al craiului, o veste neașteptată le curmă ospă­țul și veselia. Era pe la întâia strajă a nopții, cînd flăcări ca sângele au bufnit din trei părți. Un strigăt de groa­ză a zguduit văzduhul și încleștarea, pe viață, înghețat și pe moarte, nu cunoaște răgaz. De­­abia lumina zilei a domolit în­cleștarea, dând prilej craiului și credincioșilor, care îl apărau, să vadă ,pe unde avea de mers, ca să scape de moarte. Dar scăparea nu i-ar fi venit nici atunci, dacă nu s-ar fii­ afliat un trădător care să-i ducă la Ilmaii. Ștefan Vodă i-a plătito, însă, cu sabia, scur­­tîndu-l de cap. Insă fălosul crai al Ungariei nu mai călărea acum pe cal alb și buiac. El se-ntoarcea acasă pe targă de cetină, rănit în șale de trei săgeți. „Fierul unei săgeți ță­rănești — spune Iorga — îi ră­măsese nu în față, ca să se poată mîndri măcar, ci în spate“, spre neștearsa rușine a unui rege ca­re, fiind în atâtea rânduri birui­tor, a fost biruit, cînd s-a ridi­cat împotriva fraților săi. Această biruință nu i-a mai în­tors-o craiul niciodată lui Ște­­­­­fan. Acesta însă n-a întârziat de a trimite oameni peste Carpați, unde, prinzîndu-l pe ucigașul de la Reuseni, al tatălui său, l-a ob­îndit la moarte prin tăierea capului. în amintire­a acestei mari T­ î" . ruinte a zidit Ștefan cel Ma­re '3i'­serică mare de piatră, impune tra­diția că piatra de construcție a fost scoasă din arunte, de la mari depărtări,­­fiind adusă „din mină în mină“ și pînă la locul zidirii. E cea dintâi biserică a lui Ștefan. Grosiimiea pereților ajiunge pînă la do­i metri; ușile și ferestrele ogivfate sînt din piatră cioplită; turd­a e așezată pe patru arcuri; la i intrare, stema Moldovei cu capu­l de bour. Pereții nu sînt îm­­prodobiți cu nici un fel de pu­c­­­ Ărră. De aceea i se spune Biseri­­­­­­ca Albă: „Această sfîntă și dumnezeiască biserică cu hramul Marelui Mu­cenic Gheorghe, zidită de ferici­tul întru pomenire IO ȘTEFAN CEL MARE VOIEVOD, domn al Moldovei, stricîndu-se în cursul vremurilor, s-a reînnoit (...) prin purtarea de grijă a Comisiei Mo­numentelor istorice (...) în anii 1907—1914“, — glăsuiește inscrip­ția. De la biruința lui Ștefan cel Mare și de la zidirea Bisericii Albe pe uriașul mosor al timpu­lui ș-­au depănat 500 de ani. Pes­te mormintele vitejilor apărători ai Moldovei s-a așternut zăpadă imaculată. Zăpadă albă s-a aș­ternut și pe dealuri și pe cettina brazilor și pe acoperișuri și pe Ruine ... Fluturi .moi de zăpadă joacă alene în aer, țesînd cu su­veica lor nevăzută o pînză sub­țire cu care învăluie în alb Bi­serica Albă... D. FLOREA-RARIȘTE ■ ■ ■ ■ /■­­ f ■ .. B B

Next