Tribuna, ianuarie-iunie 1968 (Anul 12, nr. 1-26)
1968-01-04 / nr. 1
f PETRE SĂLCUDEANU: Prea cald pentru luna mai (Editura Tineretului, 1967). Este un roman condensat, poate o nuvelă de mai mari proporții. Are marele merit de a pune probleme reale din viața tineretului, de a prezenta întâmplări dramatice prin care trec unii oameni, care dincolo de obligațiile cotidiene au complexe probleme de etică, de încadrare în societate. Din aceste întîmplări unii <5seni,Să vor ieși mai întăriți, alții vor ceda temerii și lașității, abandonând viața. Nimeni nu rămâne neschimbat. Cartea pledează pentru responsabilitate, pentru caracter, pentru omenie. Și fiecare întâmplare se încadrează veridicului, gradației intensive. Este din punctul de vedere al tematicii, o carte binevenită în literatura noastră, iar din punct de vedere al realizării artistice o carte atractivă, bine gîndită. LIVIU ZAPÎRȚAN RODICA IULIAN. Intersecții (E.P.L., Col. Luceafărul, 1967) Un dor de dragoste, ușor reținut, străbate majoritatea poeziilor din acest volum de debut. Semnificative în acest sens sunt poemele: Vino, De ce nu sunt, Saara... Cerebralismlul căutat, inconsistent, tonul livresc al unor poezii (Scurt tratat de estetică a lemnului, Odată surâsului, Toamnă bogată, Cântec la apa Moldovei), nu sunt o dominantă a poeziei practicate de Rodica Iulian. Caracteristică îi este confesiunea directă, feminitatea gravă. Deși unele poezii o amintesc pe Magda Isanos, versurile se impun prin candoare și franchețe. Elocvente sunt poeziile Scurtă convorbire cu toamna, Ruga, Frumusețea cuvântului. O definire cum nu se poate mai fericită a poeziei Rodicăi Iulian o găsim în poemul Incantație II: „sunt o vioară-n liniști aplecată / din înălțimi spre troienii fiord / o tot ajunge-un murmur monocord / ecou de ape limpezi de sonată"“. Rămine doar ca-n viitor poeta să vină în fața noastră cu propriul sunet de vioară, absent de orice ecou. ION VIDRIGHIN ILEANA MALANCIOIU: Pasărea tăiată (Editura Tineretului, 1967, Col. Luceafărul). Cred că nu greșesc afirmând că dintre debuturile poetice ale acestui an cartea Ilenei Mălăncioiu este cartea celor mai multe promisiuni, o poezie a frumuseților simple, a unor gesturi de o naivitate cuceritoare. Prefațată de un prestigios poet al zilelor noastre — Ștefan Aug. Doinaș — poezia Ilenei Mălăncioiu exultă de prospețime și candoare. Universul ei e unul rural, cu vietăți candide și inocente, cu obiceiuri tradiționale, vechi, din care poeta scoate adeseori tâlcuri revelatorii. Sunt unele poezii tulburătoare prin frumusețea lor simplă de delicată romanță — Mărturisire, Vis, Datorie —, altele au un sentiment de gravitate, ascuns cele mai adesea îndărătul unor gesturi aparent simple și obișnuite, in această direcție aș cita excelentul poem Pasărea tăiată sau versurile delicate din Vis: „Cint pe inimă ca pe-o frunză de fag, / Stau oamenii-n drum să m-ai udă cum cînt, / Se uită unii la alții / Și se întreabă ce pasăre sânt“. TEOFIL RACHITEANU ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI Cenaclu La sfârșit de an, în această seară (21 decembrie 1967) au citit dinn versurile lor I. Nemeș și Sempronia Filippi, elevă în clasa XIa. Primiul a citit un ciclu de opt poezii relevând un poet frământat de neliniști interioare. O poezie de intenții generoase, pe alocuri meditativă, dar de cele mai multe ori cu finaluri gratuite. Sempronia Filiipoi, prin cele șase poezii citite, a surprins plăcut auditoriul. Asta datorită unei anumite siguranțe, nebănuită la o autoare atât de tîinără. Au vorbit: Nicolae Prelipceanu, Grigore Berian, Constantin Gubleșan, Augustin Buzura, Ecaterina Timișan, Ion Dimistreanu, Ilie Călian, T. R. Folclor din Oltenia In antologia de folclor poetic Șiraguri de mărgăritare (Casa regională a creației populare, Craiova, 1967), Vasiile Cărăbiș își propune să pună la îndemîna acelora ce crează asemenea valori o suită de producții poetice culese din Oltenia. Adunate din mai multe zone folclorice ale Olteniei, între 1960— 1965, și riguros ordonate în culegere pe genuri și specii, creațiile epice și lirice meritau a fi scoase la lumină pentru frumusețea lor în primul rînd, iar apoi pentru valoarea documentară pe care le-o conferă înregistrarea lor științifică. Numeroasele variante ale unor cunoscute balade populare (Miorița, Toma Alimoș, Gruia etc.) prezintă importanță pentru cercetătorii eposului românesc în vederea elaborării sintezelor ce se pregătesc. Cîntecul liric, foarte viu în viața spirituală a satului, e bogat reprezentat în culegerea lui Cărăbiș și, fapt lăudabil, producțiile prezintă garanția autenticității, a circulației sigure, autorul antologiei avînd o înțelegere perfectă asupra fenomenului înnoirii folclorului. Dacă Vasile Cărăbiș n-ar fi omis, din cine știe ce prejudecăți editoriale, să noteze datele exacte ale înregistrării fiecărei piese și vîrsta informatorului precum și starea lui culturală, specialiștii ar fi fost împăcați, valoarea documentară sporind substanțial. O asemenea pretenție nu ar trebui să pară nimănui absurdă în 1967, și la noi, după atâtea experiențe pozitive în cercetarea folcloristică. E bine deci ca atât editorii Caselor regionale ale creației populare cât și cei ce întocmesc asemenea antologii să renunțe la anumite prejudecăți în ce privește „popularizarea“ literaturii orale, mai ales cînd materialele sunt inedite și prezintă interes și pentru folcloriști. Cărăbiș putea rezolva simplu probleme i de vreme ce dă la sfîrșit o listă alfabetică a informatorilor, unde era bine să menționeze vîrsta și alte date caracterizatoare atât de utile pentru cunoașterea vieții artistice a saltului românesc. Dincolo de aceste lipsuri, antologia lui Cărăbiș e, desigur, valoroasă. I. CUCEU umoare discuri românești Casa de discuri Electrecord a stabilit în detalii la ora actuală titlurile următoarelor apariții în cadrul primului trimestru al anului viitor. Printre piesele simfonice și de cameră ce se găsesc în prezent pe șantierul discografic amintim, înainte de toate, două discuri cuprinzînd muzica românească: Octetul, Din istorisirile lui Păcală și Concertul pentru orchestră de coarde ale lui Teodor Ciortea, precum și Șase piese umoristice pe versuri de Tudor Arghezi și Suita I-a din baletul Prinț și cerșetor de Laurențiu Profeta. Cîteva discuri ne vor oferi cele mai noi imprimări ale unor prestigioși români. Patru „monografii“ vor fi astfel închinate lui Radu Aldulescu (cuprinzând concertele pentru violoncel de Haydn și Boccherini: Valentin Gheorghiu (un recital cuprinzînd Cîntece fără cuvinte de Mendelsohn-Bartholdy și Intermezzi de Brahms), Dan Iordăchescu (arii din operele Nunta lui Figaro, Don Juan, Flautul fermecat, Traviata, Trubadurul, Bal mascat, Don Carlos, Othello) Horst Gehann (cuprinzând trei concerte pentru orgă de Haendel). Câteva remarcabile imprimări aparțin clujenilor. Sub conducerea dirijorului Antonin Ciolan, Filarmonica clujeană va oferi discofiliilor o excelentă imprimare a Simfoniei Ina de Brahms, iar sub conducerea lui Mircea Cristescu orchestra de cameră a Filarmonicii clujene a înregistrat Anotimpurile lui Vivaldi avînd drept solist pe Ștefan Ruha. Un interesant disc Mozart va cuprinde două concerte instrumentale (pentru clarinet și orchestră în do major). Interpretează Filarmonica bucureșteană sub conducerea lui M. Cristescu. Soliști Aurelian Octav Popa, Nicolae Alexandru și Simona Iusceanu. I. SAVA Reviste școlare O mișcare demnă de atenție, ca atâtea altele, de timp recent, se materializează în editarea unor reviste de circulație interșcolară, în acest eșalon se integrează și A.B.C. a Liceului „Ady-Șincai“ Cluj, și Țara visurilor noastre a Liceului nr. 1 Oradea. Remarcăm, din primele numere, materiale semnate de Gheorghe Pugna, Alexandru Bugariu, Alexandru Vliad, Sanda Gișmaș, Zoița Berezan, Alexandru Mureșan (dintre elevii din Cluj), A. C. Theodor, Livia Homescu, Zaharda Sandu, Mircea Popa, Sonia Portelechi (autori dintre elevii de la Oradea). Succes celei mai tinere generații ! I. R. Prezente romanești Muzicologul clujean Romeo Ghircodașiu a fost primit ca membru în Societatea Internațională de Muzicologie (cu sediul la Basel). Alegerea sa în acest înalt for științific internațional urmează după o recentă participare la Congresul de la Liubliiana al acestei societăți. Ea vine să marcheze o dată in plus valoarea muzicologiei românești. Pianistul clujean Gabriel Amiraș a făcut în luna noiembrie un turneu în R. D. Germană și Austria. Despre recitalul dat la Viena, ziarul Arbeiter Zeitung scrie printre altele: „Premiatul ei și premiul I al Cursurilor de măiestrie din acest an și-a ales un program tradițional, de la Beethoven la Prokofiev, care i-a evidențiat cu precizie eminentele sale calități: multitudinea tușeului, modelarea masivă a formei, plasticitatea detaliilor, o stilistică autentică“ ... Succesul acestui recital este confirmat și de invitația de a întreprinde un turneu de muzică de cameră în Austria, la primăvară, solicitîndu-i-se să prezinte și lucrări contemporane românești. D. V. * * * Din prima săptămînă... Determinat, temporar, la abandonarea foiletonului sportiv săptămînal — mai are omul și altele pe cap — mă reîntorc, cu prima săptămînă a noului an (dea Domnul să fie fericit!), la dulcea caznă, cu sentimentul că nimic nu s-a schimbat în fotbalul nostru. De altfel, în această direcție am rămas dator cu cîteva explicații. Chiar dacă voi fi învinovățit de „istorism vulgar“, voi relua, totuși, firul de la momentul cînd — îmbătați de victoria asupra vicecammpionilor lumii — exultam cu toții, fermecători în naivitatea noastră de copii teribili. Dacă memoria nu mă înșeală, în urma unui foileton care invita la calm, subsemnatul a fost pus în colț — nu mai știu de cine și în ce articol —, a fost mustrat cu decență pedagogică și invitat să vadă lucrurile mai în roz. Numai că, deocamdată, subsemnatul rămîne la opinia că nu a sosit anotimpul ce dă dreptul fotbalului nostru să poarte culoarea roz. Ne-a dovedit-o naționala noastră intr-un meci cu formația R. D. Germane, meci pe care — se spunea — îl avem în mină. Vă amintiți cum s-au desfășurat lucrurile. Ne-au dovedit-o necalificările Rapidulețului și Stelei în două competiții europene în care, pînă acum, prezențele noastre au cam ținut de domeniul figurației. Deci, nu se poartă culoarea roz. Mai adaug aici și recentul rezultat egal — ce marchează debutul turneului pe care-l întreprinde naționala noastră prin mai multe țări ale lumii. Rezultatul de egalitate a fost obținut în Congo — unde subsolul este, după cum se știe, foarte bogat, dar solul nu adăpostește un fotbal de nivelul celui din Spania, Anglia etc. etc. Așadar, asta-i. Deci, încă nu s-a schimbat nimic în fotbalul nostru, deci mai putem — este chiar necesar — să insistăm asupra anumitor SPORT * , idei ce le-am afirmat și a căror rezolvare ar fi posibil să ne dea dreptul să purtăm, în fotbal, culoarea roz. După cum s-a putut observa — și asta cu mare satisfacție — cotidianul Sportul a reîntinerit fericit. Am mai scris acest lucru, fără — insă — a evita sublinierea unor umbre, pasagere desigur,vce mai persistă. Am citit recent, în nr. 45 al Sportului, o foarte interesantă pagină dedicată voleiului. In articole scurte și vii se realiza cu bun discernămînt, cu pătrunderea și severitatea necesare, o radiografie exactă a situației acestui îndrăgit sport ce ne-a dat, pînă nu demult, mari satisfacții. Citești articolele în cauză și-ți spui: „Da, așa trebuie să se scrie, da, răspicat, fără menajamente de prisos“. Citești articolele în cauză și-ți spui: „De ce nu se scrie așa și despre fotbal?“ De ce spun asta. Iată ce citesc la rubrica Dialog cu ctitorii în nr. 43 al Sportului: „într-o amplă și dojenitoare (pentru noi) epistolă, dr. Victor Ionescu din București ne adresează o lungă listă de întrebări referitoare la atitudinea ziarului nostru față de unele aspecte ale actualității fotbalistice. Cu toată bunăvoința ce am dovedit-o, ne este, practic, imposibil a-i răspunde în spațiul limitat al acestei rubrici la toate chestiunile ridicate, îl rugăm, deci, fie a trece într-una din zile pe la redacție, fie a ne comunica adresa exactă ,pentru a-i răspunde în scris“. Nu am înțeles acest răspuns. Nu l-am înțeles, datorită următorului raționament: dacă redacția Sportului socotește utilă și necesară, fie o discuție directă cu dr. Victor Ionescui fie un răspuns detailat, prin scrisoare la domiciliu, înseamnă că întrebările puse de Dsa. au o pondere aparte, o nedesmințită importanță a lor — care se ridică deasupra unor interese particulare. Atunci de ce să nu apară, în Sportul, întrebările pe care le pune cititorul în cauză, de ce să nu cunoaștem toți răspunsurile Sportului? In această întrebare consider inclusă o problemă de principiu. Dreptul cititorilor, a celor care sînt zilnic interesați și de problemele sportului, de a fi în cunoștință de cauză, cît mai pe larg, cu tot ceea ce privește acest domeniu. Iată o problemă asupra căreia trebuie să reflectăm din plin — înainte de a trece, pe concret, la alte întrebări ce privesc sportul nostru ... (Al. C.). Documentele Unirii Ia întîmpinarea aniversării a 50 de ani de la Unirea Transilvaniei cu patria mamă, Tribuna și Muzeul de istorie din Cluj solicită pe deținătorii de documente (memorii, acte, scrisori, fotografii etc.) privitoare la acest eveniment istoric din viața poporului român să le trimită la redacție sau să anunțe redacția de existența lor. Materialele respective vor fi publicate în ordinea sosirii și a importanței lor și vor fi retribuite conform tarifelor în vigoare. In ziua de 7 ianuarie 1968 vor avea loc festivitățile legate de aniversarea celor 180 de ani de existență a Școlii generale din Florești orașul Cluj. Școala a fost înființată de Gh. Șincai prin decretul din 25 decembrie 1787. Vom reveni asupra acestui eveniment cu date amănunțite în numărul viitor. i Baia, Ștefan cel Mare, Matei Corvin... după cinci sute de ani . De la bariera de vest a Fălticenilor, șoseaua urcă pieptiș pe lingă stațiunea experimentală pomicolă, apoi cîlnește la dreapta și după câteva minute de mers, face un scurt popas pe Movila Mare, la o răscruce. La mănăstirea Slatina, unde se află mormântul lui Lăpușneanu, ar ajunge călătorul după 35 de km de vale, dacă ar ține-o tot înainte, dar indicatorul turistic îi atrage atenția că are de văzut morminte istorice de mai glorioasă și mai mare vechime. Și asta nu mai departe decit la 6 km de aici. De pe Movila Mare, privirile fug de-a lungul șoselei din stângă și se opresc tocmai la orizont, spriijiniindu-se de culmi împădurite. Dincoace, de-a lungul albăstrimilor fumurii, bănuiești murmurul rece al Moldovei, rostogolit peste bolovani, arcuindu-se printre sălcii. Alunecă de-a lungul celor mai înaintate valuri carpatine de răsărit, iar pe malul ei sting se lungește, pe o distanță de vreo 4000 de metri, străvechea așezare Baia, locul celui mai vechi scaun domnesc al străvechii Moldove. La capătul de jos al comunei, pe unde trenulețul de munte face de cîteva ori pe zi naveta între Fabrica de cherestea de la Rișca și cea de la Fălticeni, zărești acoperișurile cărămizii ale clădirilor cooperativei agricole. Alături, într-o alcătuire de brazi, o clădire mai mică, e una din cele trei școli ale comunei. Alta, se află în celălalt capăt, iar a treia în centru. Și tot în centrul ce la fostele curți ale fostei Pașcanu iar așezarea întemeiată de poartă, din pricina aceasta, unei mese Bogata. Acum satul ține de comuna Baia și e legat de ea priintr-un pod trainic, construit de cîțiva ani. Căci adevărată sau nu tradiția pe care o relatează bogătanul, istoria atestă, în orice caz, că, încă de pe la 1200, au venit și s-au statornicit, pe aceste locuri, oameni din Ardeal. De la aceștia, care cei mai mulți erau sași, își trage numele și comuna Sasu, ce se află, ea într-un fel de prelungire a Băii, iar „hoții“ despre care vorbește bogătanul — dacă într-adevăr au fost — vor fi fost, de bună seamă, haiduci. Dar, iată că am făcut mai bine de jumătate de drum. Acum trecem pe un podeț de piatră peste unul dintre Șomuzuri, gîtuit între maluri drepte de ciment, într-o albie săpată de mâna omului ca să-l adune din mlaștinii neproductive,pe locul cărora rodesc astăzi porumbari și grîie... Copiii, cît pociumbii, pasc vitele pe marginea drumului și femei harnice își îndreaptă mijlocul, făcînd streașină ochilor cu mina în care secerea sticlește la soare. Șoseaua pătrunde în Baia printre două rânduri, de gospodării țărănești, cu ogrăzi îngrijite, cu case, șuri și fîntîni alcătuite cu gust, frumoase, bine rânduite. Rețele de viță de vie agățătoare umbresc nu numai cerdacuri streșinite, dar și ogrăzile gospodăriilor, care le-au suspendat pe scrimă ori pe vergele de lemn. I se spune așezării acesteia Baia, pentru că aici se spăla aurul ce curgea din partea de sus a satului Bogata, iar apele aurii ce se vărsau în Moldova ,treceau printr-un fel de băi calde. Prețiosul etaj, după ce se alegea, era vărgaurul Cetății, iar cei ce nea muncă se nulețiului, chipul de bronz al unui bărbat luminos, dar energic, privește blind la copiii de școală din fața lui. E chipul învățătorului care a înființat „Casa de sfințit și citit“, prima casă de acest fel din județul Baia și una din cele dintâi din țară; e chipul primului învățător din aceste locuri, care a editat pentru luminarea țăranilor foaia Vestitorul satelor și Calendarul sătenilor, a învățătorului care a militat pentru unirea Transilvaniei și a tuturor românilor într-o singură țară și a murit eroic în primul război mondial. Copiii ascultă cu luare aminte explicațiile învățătorului lor de acum, fost elev al lui Nicolae Stoleru, dar trecut de multă vreme de amiaza vieții. Mă asociez grupului și trecem cu toții în curtea bisericii lui Petru Rareș, împrejmuită, prin vrednicia sătenilor băișeni, cu îngrădire de piatră. Tălmăcirea inscripției slavone de pe frontispiciul de la intrare arată că „Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al țării Moldovei, am zidit și am săvîrșit acest hram... in anul 740 (1532)“. Urmînd un anumit stil și anumite modele, biserica, fără turn, se înalță atotstăpânitoare, încremenită în blocuri masive de piatră. Anii i-au șters sau i-au acoperit cea mai mare parte din zugrăveli. Numai pe zidul din bătaia mai îndelungată a soarelui sepot distinge frînturi din fresca originală, figuri de sfinți și proroci, capete bărboase de filosofi elini, — Platon, Socrate — alături de scene laice, printre care asediul Constanltinopolului, în 1453, etalează contururi și culori încă destul de bine păstrate. Pătrunzi înăuntru prin ușile dintre ziduri cu dimensiuni de cetate, ca într-o peșteră tăinuită, chipului zugrăvit al voievodului ctitor, apoi ieșim la lumină și ne îndreptăm spre Ruine. Așa numesc oamenii ceea ce a mai rămas din fosta biserică a Sfintei Fecioare, înălțată de Alexandru cel Bun, clădire cu cinci altare, unde se slujea după datina catolicească, în cinstea doamnei sale, Ringala, sau poate a celeilalte doamne de rit catolic, Maria de Lozonț, al cărei mormânt se zice că ar fi fost jefuit la 1821 de eteriști. Cu ocazia unor săpături arheologice, s-au găsit aici, în cavouri, cranii cu dantura foarte bine păstrată, podoabe de aur și de argint, brățări și paftale. Și s-a mai găsit aici piatra de pe mormântul călăului de la curtea unui stăpînitor din mare vechime, dovadă că încă din începuturi aveau nevoie domnii de meșteri pricepuți la scurtarea de cap a trupurilor celor hieleni. Și mai dovedește acea piatră de pe mormântul vărsătorului de sînge din porunca domnească, înfiorarea de care au fost cuprinși, la gîndul judecății din urmă, cei care au pus să fie săpate în piatră cutremurătoarele vorbe: „Aici odihnește gîdea călăul... Rugați-vă pentru el.. Pe deasupra colosului de ruine, din vîrfuri de copaci seculari, unde și-au făcut ciorile cuibul, asupra mormântului putrezitului gîde, se reped însă numai stridente croncănituri... Biserica Albă se află la ieșirea din Baia, în partea de sus, dinspre Șosea. Alături e cimitirul. Pe cruci înnegrite se pot citi nume de rezonanță istorică: Oancea, TJrsulescu, Onișoru, Ionașcu, Mușat... Se zice că în jurul acestei biserici și a țintirimului ar fi fost mai de demult vatra târgului Baia. Arheologii de la Iași^aMtf**^**^""* J^Ui|fU||ttttR £^atacă aici cer■ .a . : IIH — K. — N-am avut nici o indicație, răspunde zâmbind arheologul, dar am fost siguri că ori în ce loc vom săpa, osteneala nu ne va fi în zadar, căci nu există suprafață, oricit de mică, să nu ascundă și să păstreze vestigii istorice sub pământ. In vara viitoare, vor face săpături în centrul comunei și probabil și în împrejurimi, la Podul de la Vad și la Grota lui Hirjab, unde vistiernicul lui Ștefan cel Mare ținea ascunse obiectele cele mai de preț pe timp de restriște. Intr-un viitor apropiat, se vor face săpături și la Cetățuie, căci se presupune că acolo ar fi fost un fort de apărare dacic, de pe vremea luptelor cu romanii. * * * Am însemnat aceste fugare date și impresii culese vara trecută de pe acele meleaguri. Acum zăpada s-a așternut peste tot. Desprinzîndu-ne de prezent, gîndul ne poartă pe aripi de visare în străfund de istorie ... Matei Corvin, fiul viteazului voievod Iancu de Hunedoara, ajunsese rege al Ungariei, copil fiind de numai 15 ani. Tânăr și doritor de cît mai grabnică slavă, nu după multă vreme, a început să lovească cu sabia în dreapta și-n stînga. S-a repezit în Boemia, încurcându-se în diferite probleme politice, s-a bulucit către Serbia, de unde s-a întors fără izbîndă, s-a năpustit cu grele biruri asupra Transilvaniei; în acest timp, Ștefan cel Mare smulge cetatea Chilia din mâna muntenilor sprijiniți de Matei, dar cel din urmă n-are vreme să-l pedepsească. El avea de potolit mai întâi răscoala Transilvaniei, ai cărei locuitori ar fi dorit mai curând să se desprindă de Ungaî*ria, fiird sa^a dărilor grozai impuse de el și a jignirii aduse voievodului care se vedea dublat de un al doilea voievod și suspectat de un vicevoievod ce nu existase pînă atunci. Ei ar fi dorit mai curând să se desprindă de Ungaria, de care nu aveau nevoie, să proclame neatârnarea Transilvaniei, strângând în același timp, legăturile cu Țara Românească și cu Moldova. Răscoala, condusă de sasul Benedict Roth, este însă înfrântă. O parte din fruntașii răscoalei se refugiaseră în Moldova, iar Ștefan cel Mare e mai mult ca sigur că a dat sprijin răsculaților. Cu transilvănenii el n-avea nimic, dar avea o răfuială cu magnații, care îngăduiseră uzurpatorului și ucigașului părintelui său a-și face cuib în Ardeal. Aceasta a fost pricina pentru care Ștefan dăduse iureș în secuime. Domnul Moldovei știa că Matiaș nu se va opri la Carpați și că-l va aduce și pe Petru Aron să-l înscăuneze. Ca măsură de prevedere, plăieșii săi înfundă trecătorile cu trunchiuri de arbori, cu bolovani și cu lațuri de mărăcini. Regele Ungariei își deschide calea pe la Oituz, dar în Moldova găsește testul pustiu. Tîrguriile sunt lipsite de locuitori și de pază; satele plecaseră în dureroasă bejenie către munți; proviziile de hrană erau grămădite în ascunzișuri, fântânile, otrăvite. Cei 40.000 de ostași cu care Matiaș trecuse Carpații la începutul lui noiembrie nu sunt întâmpinați nici măcar de călugării catolici de la Bacău și, astfel, după un popas de o săptămână la Roman, pe care-l află de asemeni golit de oaste și pârcălabi, înaintează mai departe, iar la mijlocul lui decembrie 1467, face un ultim popas la Baia. Un „ultim popas“, înainte de a da lovitura hotărâtoare asupra scaunului de la Suceava, după părerea încrezutului crai. In aceea vreme, Baia era un târg mare, cu clădiri de piatră ale negustorilor, cu o frumoasă și solidă biserică, cu cinci altare, zidită de Alexandru cel Bun, bunicul lui Ștefan. De jur - împrejur, se arcuiau ziduri mănăstire și un turn de pază se înălța în mijlocul pieței. în altă biserică, a Sfințului Petru, își avea reședința episcopul catolic de Baia. Locuințele prăsmairiilor erau și ele împrejmuitei'". La sosirea îngâmfatului crai, însă, Balai se afla pustie. Negustorii "sași se împrăștiaseră, vodă ^"nu ținea pârcălabi, iar țăranii, înarmați cu măciuci, săbii, coase, săgeți și ciomege, se ascunseseră-n codru, la pândă. In timp ce nemeșii, tulburați de vin, închinau în sănătatea și pentru norocul în războaie al craiului, o veste neașteptată le curmă ospățul și veselia. Era pe la întâia strajă a nopții, cînd flăcări ca sângele au bufnit din trei părți. Un strigăt de groază a zguduit văzduhul și încleștarea, pe viață, înghețat și pe moarte, nu cunoaște răgaz. Deabia lumina zilei a domolit încleștarea, dând prilej craiului și credincioșilor, care îl apărau, să vadă ,pe unde avea de mers, ca să scape de moarte. Dar scăparea nu i-ar fi venit nici atunci, dacă nu s-ar fii afliat un trădător care să-i ducă la Ilmaii. Ștefan Vodă i-a plătito, însă, cu sabia, scurtîndu-l de cap. Insă fălosul crai al Ungariei nu mai călărea acum pe cal alb și buiac. El se-ntoarcea acasă pe targă de cetină, rănit în șale de trei săgeți. „Fierul unei săgeți țărănești — spune Iorga — îi rămăsese nu în față, ca să se poată mîndri măcar, ci în spate“, spre neștearsa rușine a unui rege care, fiind în atâtea rânduri biruitor, a fost biruit, cînd s-a ridicat împotriva fraților săi. Această biruință nu i-a mai întors-o craiul niciodată lui Ștefan. Acesta însă n-a întârziat de a trimite oameni peste Carpați, unde, prinzîndu-l pe ucigașul de la Reuseni, al tatălui său, l-a obîndit la moarte prin tăierea capului. în amintirea acestei mari T î" . ruinte a zidit Ștefan cel Mare '3i'serică mare de piatră, impune tradiția că piatra de construcție a fost scoasă din arunte, de la mari depărtări,fiind adusă „din mină în mină“ și pînă la locul zidirii. E cea dintâi biserică a lui Ștefan. Grosiimiea pereților ajiunge pînă la doi metri; ușile și ferestrele ogivfate sînt din piatră cioplită; turda e așezată pe patru arcuri; la i intrare, stema Moldovei cu capul de bour. Pereții nu sînt împrodobiți cu nici un fel de puc Ărră. De aceea i se spune Biserica Albă: „Această sfîntă și dumnezeiască biserică cu hramul Marelui Mucenic Gheorghe, zidită de fericitul întru pomenire IO ȘTEFAN CEL MARE VOIEVOD, domn al Moldovei, stricîndu-se în cursul vremurilor, s-a reînnoit (...) prin purtarea de grijă a Comisiei Monumentelor istorice (...) în anii 1907—1914“, — glăsuiește inscripția. De la biruința lui Ștefan cel Mare și de la zidirea Bisericii Albe pe uriașul mosor al timpului ș-au depănat 500 de ani. Peste mormintele vitejilor apărători ai Moldovei s-a așternut zăpadă imaculată. Zăpadă albă s-a așternut și pe dealuri și pe cettina brazilor și pe acoperișuri și pe Ruine ... Fluturi .moi de zăpadă joacă alene în aer, țesînd cu suveica lor nevăzută o pînză subțire cu care învăluie în alb Biserica Albă... D. FLOREA-RARIȘTE ■ ■ ■ ■ /■ f ■ .. B B