Tribuna, ianuarie-iunie 1969 (Anul 13, nr. 1-26)

1969-01-02 / nr. 1

început de an £ se cuvine, după datină, acum cind ne întîlnim, stimați cititori, pentru prima oară în noul an, prin Intermediul paginilor Tribunei, să rostesc înain­tea Domniilor voastre strămoșeasca urare: La mulți ani ! In numele întregului nostru colectiv, În numele Colaboratorilor noștri, în numele tu­turor celor ce ne sînt apropiați. Rostesc urare a stăpînit de­ o anumită emoție, prilejuită întîi de toate de un eveniment care, pentru cultura ro­mânească, a însemnat un mare pas înainte, o afirmare a valorilor creatoare din provincia transilvană — înființarea, în 1884, la Sibiu, de către Ioan Slavici a primei Tribune de pe aceste meleaguri. Se vor împlini, deci, în viitor, 85 de ani de la apariția acestei publicații. Considerîn­­du-ne, prin tot ce ne străduim să facem pentru înălțarea economică și culturală a patriei, conti­nuatori a ceea ce înaintașii înfăptuiseră, ne sim­țim — în același timp și mereu — stăpîniți de sentimentul că împlinirea datoriei față de popor necesită activitate continuă și pasionată. In acest domeniu nu există pauze, nu pot surveni opriri. E un proces fără întrerupere, care înscrie mereu,pe răbojul devenirii noastre, cuceriri noi. .Sperăm, așadar, că și anul ce-l începem, cu a­­cest număr, să ne aducă satisfacții în plus față de cele ce le avurăm, noi și cititorii noștri, os­te­nindu-ne să contribuim intens la dezvoltarea in continuare a culturii noi, socialiste. Evenimentele de acest fel au pregătit, succesiv, victoriile de mai tîrziu late istoriei naționale, fulminate cu actul decisiv de la 23 August 1944. Se vor împlini în anul acesta douăzeci și cinci de ani de la marea cotitură în dezvoltarea so­­cială a României. Fruct al luptelor muncitorești, induse decenii la rînd cu iscusință de către partidul comunist, victoria de la 23 August în­tregea în mod strălucit istoria de zbuciumată dăruire a poporului român pentru afirmarea dreptului său la existență liberă și deschidea largi perspective de viață nouă. Dinamizate de revoluția socialistă, forțele inepuizabile ale po­porului român, supuse de-a lungul veacurilor la încercări dintre cele mai dramatice, se cana­lizau în întregime spre activitatea energică de construire a unei noi societăți, de unde să dispară inechitățile și nedreptățile, ex­­plorarea și mizeria, unde să se afirme și să se temeinicească ,o nouă și supe­rioară înfățișare a demnității umane. Rînd pe rînd, în acest sfert de veac străbătut pînă acum, perspectivele întrezărite atunci prindeau contur ferm, propulsînd într-una spiritul creator către alte perspective și mai largi, și mai limpezi. N-au lipsit în acest răstimp dificultățile, știm. Vorbim de ele la trecut, cu o ușoară nostalgie după zi­lele tinereții noastre avîntate. Biruite și trecute fiind, ne simțim mai tari și ne știm mai tari în confruntarea cu timpul ce vine, timp în care am prevăzut să înfăptuim, pe pămîntul patriei cu înfățișare nouă, obiective ce — dacă atunci, cu douăzeci și cinci de ani în urmă le-am fi precizat — ar fi părut de domeniul fantasticu­lui. Acum ni se par foarte realiste. Adevărat, ele ne mai cer încordare și străduință, solicită toate energiile, mobilizează toate rezervele, pre­cum se cuvine la o asemenea operă și precum se poate ușor desprinde din programul de lucru planificat pe acest an și din angajamentele en­tuziaste, dar lucide ale colectivelor de muncă din toată țara. Cu speranță și cu încredere în noi începem anul nou. Fie ca speranța și încrederea de acum să se întruchipeze în realizări pe măsura pu­terii și pasiunii din sufletul nostru, pentru bi­nele tuturor și al patriei noastre socialiste. DUMITRU MIRCEA I a trecut mai bine de trei­zeci de ani de când publi­cul lua cunoștință pentru­rima oară de arta pictorului Ion Sima de la Cluj, pasionat de lu­mină și care de la începutul ac­tivității sale s-a integrat „marii familii de coloriști ai picturii, li­niei care de la Nicolae Grigores­­cu încoace a devenit tradițională și definitorie pentru pictura ro­mânească“ (Eugen Schileru, Ion Sima). Cronica de artă i-a înregistrat cu interes manifestările iar critica cu discernămînt anunța, încă de acum trei decenii, sensul liric al picturii lui Ion Sima. Viziunea și creația pictorului au atins zeni­tul și de aceea, în ultimii ani s-a vorbit limpede despre pictura sa. Expoziția retrospectivă organizată de Comitetul de stat pentru cul­tură și artă și de Uniunea artiș­tilor plastici în primăvara 1964, la București, a constituit un fe­ricit prilej ca un public cît mai larg să-i cunoască opera și să i-o prețuiască. Ion Sima se așează alături de acei pictori care iubesc viața și omul și înțeleg să cultive vitali­­­ttea și noblețea culorii trecută din suflet. Născut în părțile Șim­­­ului Silvaniei și ajuns pe căi cotite la artă (a făcut întîi sta­ii juridice, după 1918), Ion Si­na, păstrîndu-și timbrul perso­nal, se integrează acelei familii spirituale care în arta româneas­că începe cu Luchian, continuă cu Tonitza și se împlinește în fie­care generație. Fără să ocolească portretul în care descifrează per­sonalitatea semenilor săi apro­piați, Ion Sima se oprește cu predilecție la peisaj și la natura statică, domeniu în care mai ales Ion Sima la 70 de ani se conturează universul său pic­tural. Pictînd o creangă înmugu­rită, zugrăvind florile, aceste „zîmbete ale pămîntului“, pictorul nu o face pentru ele însele. Cu finețe și subtilitate în nuanțarea culorilor, pictorul nostru creea­ză ceea ce s-ar putea numi atmos­fera florală, prin generalizarea sensului artistic al florilor, aduse din grădină sau culese de pe cîmp. E poezia luminii vegetale. Rod al unei mari sensibilități, preamărită încă din copilărie „în mijlocul unor priveliști încîntă­­toare, liniștite și blinde“, pictura lui Ion Sima aduce în fața ochi­lor noștri o cromatică armonioasă și caldă, din care orice urmă de stridență este alungată, lirismul său se echilibrează prin interven­ția discretă dar eficientă a spiri­tului de măsură, care de totdeau­na a condiționat opera de artă. Ion Sima nu e un virtuos de­liberat; el nu calculează efectul agreabil al abilității și al proce­deului tehnic. Pe pînzele sale to­tul se petrece firesc, „în liniște și parcă sfios“. De aceea pictura sa așteaptă senină să fie desco­perită și nu se adresează privi­torului cu ostentație. Această sin­ceritate a artei sale nu uimește și nu derutează. Ea place și emo­ționează. Se adresează inimii! Subliniere­a unei viziuni opti­miste despre lume, pictura lui Ion Sima este un mesaj de ade­văr artistic și o contribuție să­nătoasă la patrimoniul artei ro­mânești contemporane. Dorim pictorului să-și păstreze ani îndelungi vigoarea și senină­tatea ce-i sînt atît de proprii, ca să lucreze mereu și să împlineas­că zestrea noastră de pictură cu noi, frumoase și luminoase pînze! DANIEL POPESCU ION SIMA: Flori Proletari dili TmuBsmm imiți-vă ! Vorbind de rolul conducător al partidului, noi înțelegem aceasta nu declarativ, nu în sensul de a comanda sau a elabora teze generale, ci în sensul că partidul, toți comuniștii, la locul de muncă, se află în primele rînduri ale înfăptuirii programului de desăvîrșire a construcției socia­liste. Comuniștii trebuie să fie strîns legați de clasa muncitoare, de țărănime, de intelectualitate, să facă totul pentru a fi urmați de oamenii muncii. Numai așa partidul își îndeplinește în fapt rolul de conducător al poporului. NICOLAE CEAUȘESCU Structuralism și determinism în genetică Confruntarea complexă a struc­turalismului și determinismului — care prin implicațiile sale meto­dologice angajează în bună mă­sură dialectica materialistă — nu e cu putință în aceste limite; ne propunem, în schimb, sugestia cîtorva aspecte ale complementa­rității lor, semnificativă pentru e­­tapa actuală a gîndirii științifice. De la bun început se impune să precizăm că ceea ce am nu­mit complementaritate e, de fapt, o confirmare a receptivității în­noitoare a metodei dialectice. Engels vorbea de schimbarea for­mei sale cu fiece mare descope­rire științifică; cum însă științele moderne oferă adevărate suite de mari descoperiri, este firesc să asistăm la o continuă primenire a metodologiei fiziologice. Structuralismul vine cu idei noi tocmai în direcția aceasta, și nu e lipsit de interes să urmărim părerea unor specialiști din ști­ințele naturii ca N. Botnariuc, a­­supra „aspectului organizatoric“ al lumii: „...teoria evoluției pî­nă în prezent, studiind mai ales aspectul evolutiv filogenetic, nu a acordat suficientă atenție as­pectului organizatoric al lumii vii; de aceea, o parte din legă­turile, interrelațiile și factorii în­semnați în desfășurarea procese­lor biologice și a însăși evoluției nu a fost destul de atent cerce­tată“1. Observații judicioase în acest sens întîlnim și într-o lucrare de popularizare a structuralismului care apreciază că, deși evoluțio­­nismul de la mijlocul secolului trecut a răspuns unor cerințe ști­ințifice concrete, aplicarea meto­dologiei evoluționiste a luat ade­sea forme excesive, ceea ce a dus la riscul destrămării obiec­tului cunoașterii2 * * * *, la dizolvarea obiectelor discontinui în fluxul amorf al mișcării. Intr-un studiu semnificativ in­titulat Teoria nivelelor și dialec­tica naturii, savantul marxist J. P. Vigier abordează problema struc­turii materiei de pe pozițiile fi­zicianului, dar reliefînd în ace­lași timp implicațiile filozofice ale chestiunii: „ ... trebuie să sub­liniem că această concepție a „ni­velelor“ — scrie fizicianul fran­cez — conține o serie întreagă de idei care nu se află și nu pu­teau să se afle, în operele cla­sice ale lui Engels asupra acestei probleme într-adevăr, după moar­tea lui Engels, o serie de desco­periri au revoluționat științele și au transformat ideile oamenilor asupra naturii materiei. O astfel de încercare este, în fond, în conformitate cu însăși tendința marxismului. Ar fi con­trar spiritului său să vrem să-l oprim, să-l limităm, să-l pietri­ficăm, să-l abatem de la o ana­liză dialectică materialistă a fap­telor noi generate de mișcarea istorică și de descoperirea știin­ței celei mai înaintate“3 *. Iar filosoful francez L. Althus­ser susține de fapt aceeași idee, în cunoscuta lucrare Pour Marx — încercare îndrăzneață și mult apreciată, de interpretare struc­turalistă a teoriei materialist-dia­­lectice — atunci cînd atrage aten­ția: „Filosofia marxistă, întemeia­tă de Marx în actul însuși al fundamentării teoriei sale a isto­riei, este în mare parte o sarcină de dus la capăt, întrucît, cum spunea Lenin, numai pietrele un­ghiulare au fost puse“*. Biologia se află astăzi într-o perioadă comparabilă — în linii generale, firește, și numai ca a­­nalogie între etape istoricește distincte — cu perioada secolelor XVI—XVII, când un Francis Ba­con vedea temeiul metodologic al științelor în experiență și in­ducție, științele experimentale trebuie să pornească de la fapte izolate, întîmplătoare, adunate cu stăruință neabătută, dar pentru a nu ne pierde în hățișul lor, pentru a depăși empirismul, ele trebuiesc prelucrate. Și astfel la capătul unui proces de integrare superioară se dobîndește o nouă unitate, o nouă totalitate, în care „nu este vorba de locul pe care-l ocupă din punct de vedere istoric relațiile“5 * dintre obiecte, ci „de structura lor“* în interiorul unui sistem, căci asemenea economiei politice, și alte științe se ocupă nu „de obiecte, ci de relații... legate de obiecte“7. In același sens sunt preluate a­­ceste teze și de unii marxiști con­temporani, adversari ai structu­ralismului. „Teoria marxistă a formei-valoare — scrie cunoscu­tul filozof francez H. Lefebvre — nu intră în schema obișnuită a formelor economico-sociale și a timpului istoric atribuit lui Marx. Forma mărfii introduce în practica socială relații caracteri­zate prin punerea între paranteze, „spontan“, a muncii productive și a relațiilor de producție. Forma mărfii introduce de asemenea „lanțuri de semnificatori“ des­prinși de semnificații (nevoi reale și activități).. .“8 Așa­dar, se con­chide în spirit marxist că forțele de producție au, ca o condiție a existenței, forma lor, ceea ce a­­trage după sine și altă idee struc­turalistă și anume că, suprastruc­tura nu este doar fenomenul structurii ci și condiția existenței sale. S-ar putea ca această corelare a unor texte marxiste clasice cu tezele gîndirii structuraliste sau (Continuare în pag. a 6-a) VASILE SPORICI AUREL CIUPE: Peisaj in a>tana Q&e de anonimiLi Lei. S-aștept căzîndu-mi frunza pe liră ani­i o mie, Ca vuietul din arbori să-mi urce-n simfonie, Și pumnul să-mi culeagă din slutul meu copac, Un fruct sălciu de paradis sărac ? Amurguri somptuoase, cădeți, cădeți, de-a rîndul, Din vremi nemaiștiute mi-acoperiți pămîntul; Rămîneți mai departe, pierdute luni voi Iurii, Pe șesul vieții mele ca-n stepe, triști tumulii. Mă joc cu mine însumi, căderea-mi prind pe-alei ocrotitor în palme cum umbra fructul ei. Delir sfîrșit, — ca fluturi coborîtori deasupra, Mi-acopăr iar cu frunza ocrotitoare, umbra. Dar ia !, mi-ascult urechea, — un vînt e peste țară, Deasupra-n­­oi nintește o nouă primăvară. Pămîntul nu sfîrșește cu noi, în pat de­ argilă, Sămînță fără moarte ni-i moartea, și fertilă. Cum griul sub zăpadă în calda lui culoare Vom crește-n noaptea noastră la propria dogoare; Zăpezi ocrotitoare ne-or înfrunta înghețul, Tihnita noapte albă să ne-nuniască prețul. Vom rădica scorușul, de mină, copăcel, Și-alăturea vom merge prin sfoară lingă el, Și poama pădureață, bătută rar de soare, In pîrg va da și-n palma aceasta truditoare. GHEORGHE CHIVU ntf HBHSMNMMBHMHMMMI

Next