Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)

1970-01-01 / nr. 1

„Astăzi anul se-nnoiește“ 1 E urarea cu care, din vremi imemoriale, întâmpinăm pe în­­închipuitul puști năzdrăvan ce preia de la un moș cu barbă căruntă ștafeta necurmată timpului. Am pășit în noul an n­ou încredere, cu speranțe. Sun­tem­ în al șaptezecelea an al secolului XX, secol de aur și noroi, de înălțări și pră­bușiri, de sublime gînduri și fapte, de pace și măceluri. Fie ca acest deceniu să însemne pre­tutindeni biruința păcii, fericirii și dreptății. * Am trecut pragul noului an cu convingerea că le munca noas­tră, a tuturora, depinde ca pre­vederile ultimului an al cincina­lului să fie, peste 12 luni, rea­lități vii, să vedem înălțîndu-se cele 250 de noi obiective econo­mice importante, să auzim pe ogoare cîntul celor peste 100.000 de tractoare, să vedem lumini la ferestrele celor 94.000 de noi apartamente, să trăim atmosfera de studiu în 3.000 de săli noi de clase, voioșia amfiteatrelor... (statul cheltuiește pentru un stu­dent 13.200 lei). „Astăzi anul se-nnoiește“. Sunt multe încă de făcut ca patria noastră dragă, Republica Socialistă România, să ajungă pe culumile dorite de noi. Dar stă în puterile noastre, în voința noastră, ca, mergînd pe drumul arătat de partid, să făurim vi­sele cu un ceas mai devreme, spre binele nostru și al urma­șilor noștri. TRIBUNA Fotografie de R. WAGNER După socoteala ce o prezenta directorul Di­recției teatrelor C.S.C.A., la fazele din de concurs ale Festivalului național de teatru 1969, au fost vizionate 70 de spectacole (din care 11 recitaluri), 45 de piese scrise de­­ 37 de autori. La Finală, s-au pre­zentat numai 34 de spec­tacole, adică o jumăta­te, destule oferindu-ne prilejul a ne mira de îngăduința juriului pre­liminar și de a presu­pune că selecția a fost totuși prea amabilă. Dar, cum această Finală stat sub semnul „demisi­­a zării“, am acceptat și această — „firească“ — înclinație — omenească — a componenților ju­riului. Așadar, unde s-a putut, unde nu s-a pu­tut, s-a încercat a se produce desacralizarea. Cu pat­ru ore înaintea primului spectacol nu apăruse încă pe panou­rile de afișaj, afișul și programul spectacole­lor din Finală. Cu două zile înainte de a avea loc, se mai desfășurau tratative privind data și locul ținerii festivității de sărbătorire a celor 150 de ani de teatru în limba română la Bu­curești ... Cadrul orga­nizatoric influențat aproximativ a destul de mult calitatea manifes­tărilor din cadrul Fina­lei, creînd probleme atît competitorilor, cît și ju­riului (recuzat, la un moment dat pe motive disputabile, de un co­lectiv. Chiar dacă ar­gumentul spectacolul­ui interpreților Tandrețe și abjecție viza u­ as­til juriului, faptul că s-a produs un asemenea incident e un rezultat al aproximației pe care o semnalam), pă In fine, nici acum, de­epuizarea finalei n-am reușit să descifrăm acele intenții ce ar fi trebuit să orienteze și să direcționeze această paradă a teatrului. Mulți au înclinat să dea marcă festivalului prin prezența piesei istorice, abundent reprezentată, mai ales prin creații dramatice contempora­ne. Dar a reuit la Bu­curești atîtea spectaco­le, parcă nu e cel mai greu. Complicațiile în­cep atunci cînd, dinco­lo de această formida­bilă mobilizare, te stră­­duiești să demonstrezi ceva. Dar ce anume? In finală au fost pre­zenți mulți dramaturgi. Au fost prezenți și cla­sicii. Dar ceea ce indi­că mobilizarea conjunc­­turală a creatorilor de teatru la acest Festival o constituie tocmai... absențele. Ce părere a­­veți despre o finală a Festivalului național de teatru 1969, desfășurată pe scenele Casei lui Ca­­ragiale, fără un specta­turg ?.­­Și cu asta, sper, nu mai e nevoie și de alte nume, pe drept vehiculate în dis­cuțiile ce au avut loc la A.T.M.). In ultimele două stagiuni, nici un colectiv din țară nu a realizat un spectacol Caragiale remarcabil? In finală au fost pre­zenți numeroși regizori. Iată că, în ciuda tutu­ror insinuărilor, nu a fost nici măcar un fes­tival al regizorilor, cum ne-am fi așteptat după campaniile de „demiti­zare“, întreprinse de cîțiva regizori Dimpotrivă, regii de tineri­ au plătit ades tribut con­venționalului în punerea în scenă și în aprecie­rea textelor. Dacă a fost o finală a criticii dramatice? ... Imposibil! Cînd la A.T.M. se organizează discuții pe teme la liberă ale­gere, în Festivalul, e legătură cu imposibil să realizezi o exegeză fundamentală (și fun­damentată) cu un co­lectiv neunit de intere­sul de a aborda ordo­­nat o problemă sau o nu e lipsit de tîlc fap­tul — de pildă — că doi tineri cronicari dra­matici, prezenți în fața camerelor de luat ve­deri, au avut, concomi­tent, un lapsus hotărî­­tor: nu știau numele pi­esei pe care începuseră să o comenteze... A fost o splendidă desfășurare a unor cre­ații actoricești, ilustrată de nume cunoscute și de nume a căror afir­mare o susține evoluția din Festival. Dăruirea admirabilă a actorilor, a creat clipe de emoțio­nantă delectare pentru toți cei ce au urmărit spectacolele Finalei. Cum s-a prezentat Clujul în Finală? Fără îndoială, strălucitor. De două ori D. R. Popescu a fost aclamat, odată cu Silvia Ghelan, măias­tră interpretă a Visului, regizat de Vlad Mugur, altă dată împreună cu spectacolul realizat de colectivul secției româ­ne din Tg. Mureș, în re­gia lui Eugen cu piesa „Acești Mercur, îngeri triști“. Nu ne rămîn decit doi ani de așteptare pînă la viitoarea finală. Ce ar fi s-o pregătim de pe acum? N-ar fi bine? ___________nm/TTHTPTT Parada teatrului Oamenii din Munții Moldovei vorbeau de mult un grai ca un fagure de miere. într-o zi se ivi un om puternic pe acel plai, se zice că după mamă era de dincolo de munți, din Ardealul de sus, se mai zice că după mamă s-ar trage de-a dreptul din basmele pămîntului, unde a fost plă­mădit la o petrecere de zmei dintr-o snoavă, un mușuroi de țărînă și o bute plină cu lapte de zim­bru. * Descîntatul acesta de fluiere din stele, născut în Humulești, pe apa Ozanei, s-a numit Ion Creangă. Era un uriaș vesel, cu o vorbă iute ca scăpăra­rea amnarului, cu ochii plini de dulceața și duioșia vinurilor vechi de la Moldova. Pe unde trecea el, cu gușa plină de zei, de spi­­riduși și de ciocîrlii, lumea s-a făcut mai veselă și mai bună. Oamenii se simțeau mai puțin singuri... Poate de aceea Eminescu a fugit de mîhnire în bojdeuca lui Creangă, unde de rîsul zgomotos al gazdei și de purecii pisicilor nu încăpea nici o tristețe metafizică, într-o casă măruntă, acoperită __ __ _ _ ^ ^­­_ .­­________­_____­ ^____________ mănînd cu prietenia spiritelor antice, doi geniali creatori ai cuvîntului românesc. Stafiile înțelepților din Orient se miră, umbrele profeților se șterg în icoane, oracolele Pithiei amu­țesc, eroii din Habima se fac mici, desfrînații De­­cameron­ului își întrerup jocurile, Rabelais rămîne uimit și puțin gelos, cînd zîmbind cu tîlc, Ion, acest uriaș al geniului popular românesc, își începe mo­nologul — cu o cană de lut în față, sorbind vinul și ștergîndu-și barba cu pînză aspră de șiac mi­rosind a pămînt: „vorba ceea — De plăcinte uide guray De vărzare și mai tare, vorba ceea: Apă­­ră-mă de găini­­ că de cîini nu mă tem, vorba ceea: Cum și-o face omul nu i-o face nici dracul, vorba ceea: Dacă s-ar da baba jos din căruță, de abia i-a fi mai ușor iepei“ ... Unii zic că ar fi închis ochii pe veci, istoricii literari spun că a murit acum 80 de ani... Nu cred. Desen de LUCIA PISO E­xersarea profesiei de medic implică, pe lîngă responsa­bilitatea inerentă oricărei meserii, una proprie, ce-și are izvorul, pe de o parte, în deter­minații caracteristice medicinii și, pe de altă parte, în specificul relației interpersonale, care se creează între medic și pacient, în stadiul actual al dezvoltării sale, medicina aplicată nu are rigoarea unei științe, deoarece ea explorează domeniul indivi­dualului și particularului și, în consecință, are de-a face cu o varietate uriașă de fenomene. De aceea, succesul medicului este rezultanta unui concurs complex de împrejurări în care intuiția, practica, experiența, cunoștințele sale ocupă un loc aproape egal. Apoi, relația medic-pacient este una deosebită, cu laturi complexe, adesea în conflict. Complicațiile provin din ambii termeni ai ra­portului , omul suferind, oferindu­­și ființa întreagă medicului, îi pretinde acestuia, în schimb, o dăruire totală, dar medicul este și el numai un om și are inevi­tabile limitări. La rîndul său, me­dicul îi cere bolnavului un lucru greu: încredere și răbdare. Ast­fel, cu­­ toate că atît medicul cît și pacientul urmăresc același scop: vindecarea, relația lor com­portă, nu rareori, încordare sau neînțelegere. Și tot medicului îi revine îndatorirea de a realiza, pe lîngă cele cerute de datoria sa profesională, și ambianța optimă pentru reușita tratamentului pro­­priu-zis. în felul acesta, relația pe care o creează și influențează medicul înseamnă împletirea as­pectului profesional cu cel etic, cu atît mai mult cu cît o serie de probleme care nu sînt în sine etice dobîndesc o latură morală prin aceea că ele pot fi inter­pretate în termeni de „datorie“ și „răspundere“. Ancheta de față și-a propus să examineze unele chestiuni de deontologie medicală, luînd ca studiu colectivul de medici din orașul Lugoj (jud. Timiș). An­­­­cheta s-a desfășurat în prima ju­­­­mătate a lunii iulie, 1969. Pen­tru efectuarea ei s-a întocmit un chestionar care a fost distribuit fiecărui anchetat personal, dîn­­du-se instrucțiuni în ce privește completarea. Chestionarul fiind anonim, s-a cerut să fie predat, în plic închis, într-un loc dina­inte stabilit. Au fost împărțite 80 de chestionare, dintre care s-au cules 57. Chestionarul cuprinde 27 de întrebări care se împart în patru grupe: 1) referitoare la persoana subiectului (întrebările 1—6: vîrstă, sex, statul marital, anii de cînd lucrează în oraș, locul de muncă, specialitate); 2) cu pri­vire la problemele profesionale ale subiectului (7—13: numărul de bolnavi consultați zilnic, suc­cesele obținute, exigențele în ce privește atitudinea și aportul ca­drului mediu, motivul alegerii profesiunii, preocuparea pentru pregătirea teoretică); 3­. despre atitudinea subiectului față de pacienți (14—21: comportarea cu bolnavii, cunoașterea lor, atmos­fera creată pentru a-i liniști, ce­rințele față de proprii pacienți) și 4) relative la atitudinea sa față de colectiv (22—27: raportu­rile cu medicii, cu cadrele medii, atitudinea față de abaterile colegilor). Cercetări sociologice Probleme de elice fi­scală La prelucrarea datelor au fost urmărite în­­ mod special cîteva probleme: opiniile subiecților a­­supra atitudinii și aportului cadrului mediu, a atitudinii me­dicului față de pacient și a ati­tudinii pacientului față de medic, motivele alegerii profesiei, pre­gătirea profesională; relațiile din­tre medici în cadrul aceleeași specialități; modul în care per­sonalitatea medicului (vîrstă, sex, timpul de cînd lucrează în oraș, specialitate) are repercusiuni asu­pra succeselor sale, a pregătirii, a comportării față de pacienți și colegi, a atitudinii pacienților și colegilor față de el; integrarea tinerilor medici etc. Cele trei întrebări libere ale chestionarului sunt întrebări de principiu, dar se presupune că, deși nu e obligatorie absoluta similitudine între principii și ac­tele personale, trebuie să existe un grad ridicat de concordanță. Răspunsurile pot fi considerate un indicator al pretențiilor subiec­ților față de anturaj și de ei în­șiși. Analiza a urmărit să sta­bilească numărul de cazuri în care se repetă o aceeași exigență și concluziile care se desprind de aici. a) Cel mai mare număr de răspunsuri (26) apreciază la ca­drul mediu „corectitudinea“, dar numai 7 o specifică exclusiv; 8 adaugă „conștiinciozitate“; 4 — „pregătire profesională“ etc.; 14 chestionare notează caracteristi­cile „ajutor al medicului“ și „con­tribuție activă“, la care se adau­gă 2 care cer „inițiativă“. 11 re­marcă necesitatea bunei pregă­tiri profesionale și 8 solicită „dis­­ciplină“ sau „respect“. O chestio­nare pretind cadrului mediu „bu­năvoință“, „înțelegere“, „blînde­­țe“, „devotament“. Este semnifi­cativ faptul că așa de mulți an­chetați indică noțiunea de „co­rectitudine“, care este purtătoa­rea unor însemnate laturi etice. Dar se pare că noțiunea are un caracter destul de vag pentru subiecți (ceea ce se deduce din faptul că majoritatea simt nevoia s-o completeze). Tot așa, se pare că latura afectivă nu este inclusă în această noțiune, și, dacă este așa, trebuie să constatăm că afec­tivului i se acordă o importanță sub așteptări. Mai ales, este ciudat că dintre cele 16 femei care răs­pund la ancheta numai 2 cer „devotament“ și „înțelegere“. Nu este prea clar ce semnifică dezi­deratele „disciplină“ sau „respect“ și cui trebuie să-i fie adresată atitudinea respectivă. Așadar, cu toată prezența complexei noțiuni „corectitudine“, reiese că medicii apreciază la cadrul mediu în pri­mul rînd calitatea sa profesio­nală și apoi pe cea morală. b) 26 de răspunsuri cer medi­cului „corectitudine“ sau „conști­inciozitate“ față de pacient. 16 apreciază cel mai mult „înțele­gerea“ și „bunăvoința“; 14 — „blîndețea“ și „atitudinea priete­nească“; 11 — „răbdarea“, 7 spe­cifică „omenia“; 4 pretind „dezin­teres material“, 2 — „responsa­bilitate“; 2 cer medicului „să inspire încredere“; 1 — „pătrun­dere psihologică“ și 1 notează „Primum nii nocere“% dicton care caracterizează totodată comporta­rea etică și profesională a ade­văratului medic. De data asta, decalajul dintre profesional etic este sensibil micșorat, medi­și­cul apare ca o personalitate com­plexă, înzestrată cu toate trăsă­turile necesare pentru a-și înde­plini menirea. Dar trebuie să re­marcăm din nou că femeile pun mai puțin accent pe afectiv decit bărbații (numai 6 notează „în­țelegerea“, „bunăvoința“ sau „u­­manism“). c) Din partea bolnavilor me­dicii cer, in primul rînd, „încre­dere“ (28 de răspunsuri, cărora li s-ar putea adăuga alte 6 care scriu „sinceritate“). 24 de răspun­suri pretind „respect“; 12 — dis­ciplină (am notat cu acest ter­men dezideratul medicului ca pacientul să respecte întocmai indicațiile sale); 2 subliniază n­e­­cesitatea educării bolnavului; 1 îi cere pacientului „să nu aibă pretenții“ și 1 afirmă că „medi­cul nu poate face zilnic minuni“. Faptul că cele mai multe răspun­suri cer încredere sau sinceritate înseamnă că medicul solicită per­manent ajutorul bolnavului, a­­­­jutor care se poate materializa cel mai bine prin încrederea a­­cordată medicului curant. Nota­țiile care utilizează în formă de exprimare personală răspund, de fapt, aceleași dorințe a medicu­lui: să nu fie divinizat pentru că nu este un vrăjitor, dar să i se acorde încrederea, necesară pentru a-l putea ajuta pe bolnav. E curios, însă, că un număr mare de chestionare cer „respect“. S-ar putea să fie vorba de respectul exterior față de medic, dar poate că, în realitate, se cere respect pentru calitatea de medic, nu pentru persoana acestuia; între­barea are un apendice care cere să se noteze dacă proprii pacienți îndeplinesc condițiile cerute de medic. 18 subiecți răspund „da“; nimeni nu scrie „nu“; 33 notează „uneori“; 4 — „nu e cazul“ (sunt pediatri); 1 - „nu știu“ și 2 nu răs­pund la întrebare. Dacă rapor­tăm la vîrstă capacitatea de a obține de la pacient atitudinea solicitată, rezultă că medicii din grupa a treia de vîrstă (peste 50 de ani) reușesc în proporție de 52,94% (ei au cele mai bune re­zultate) ; medicii din grupa doua (35—50 de ani) — în pro­­­porție de 25% și cei din grupa întîi (25—35 de ani) — tot în proporție de 25%. Dar cei mai mulți medici care răspund „une­ori“ fac parte din grupa doua (71,52% din numărul lor). Se pare că bărbații au o autoritate mai mare în fața pacienților decât femeile: 36,58% dintre bărbați a­­firmă că­ pacienții se conformează dezideratelor lor, iar femei numai 250­0. La întrebarea care cere să se specifice motivul alegerii profe­siei de medic, 48 de subiecți (84,21%) răspund „mi-a plăcut“. Dintre aceștia, 3 adaugă și „a fost dorința familiei“, iar alți 3 și „e apreciată în societate“. Ni­meni nu notează că și-a ales pro­fesiunea pentru că „e bănoasă“, 4 au ales-o numai pentru că a fost „dorința familiei“, 3 — „în­tâmplător“­, 1 — din „dăruire“ și (Continuare în pag. a 6-a) _____

Next