Tribuna, iulie-decembrie 1970 (Anul 14, nr. 27-53)

1970-07-02 / nr. 27

N { Anul XIV, nr. 27 (701) BBIK 2 Julie 1970 Proletari din toate țările, uniți-vâ! 8 pagini — 1 leu LI­VIU FLOREAN: Vestigii (Din Expoziția Cluj ’70, des­chisă în sala Dalles din București) Din nou și mai bine! La Satu Mare, în aceste zile, RECONSTRUCȚIA capătă ce­le mai felurite chipuri. Dintre toate acestea, impresionant și ho­tărâtor este „chipul ei lăuntric“ și care se numește­ voința de a reîncepe, de a renaște. Dar nu oricum, și nu în sensul unei re­veniri la starea anterioară. Ci cu fața întoarsă către viitor, avînd ca bază de lansare toată expe­riența câștigată pînă acum. A reconstrui deci înseamnă: DIN NOU ȘI MAI BINE! Fiindcă, — vorbind în limbajul mitului — omul nu este un Si­­sif care-și repetă aidoma calva­rul, — ci, mai degrabă, un Pro- T­ipteu eai­c­ și inventă, la fiecare încercare, o flacără nouă. Acum, după ce încercarea ape­lor a trecut, scânteiază gîndul lui creator, care devine faptă și realitate. O realitate nouă. Iată o afirmație care, aici, la Satu-Mare, poate fi generos și larg susținută. Focurile ce se reaprind în instalații, noile an­sambluri arhitectonice care se ridică din temelii. Ogoarele reîn­­sămînțate — sînt argumente palpabile. Dintre toate acestea, pentru a evita enumerarea plată, mă voi referi doar la unul singur. El se numește: Reconstrucția comunei Odoreu. Bineînțeles că termenul de „reconstrucție“ trebuie înțeles în sensul specificat mai sus, ca o acțiune înnoitoare. Odoreu a că­pătat decă un nou chip, în planul său de sistematizare, deocamdată. Plan însă, care, fiind pus grabnic în lucru, îl va situa pe o treap­tă mai înaltă a civilizației, apro­­piindu-l, — prin dotările ce i se vor atribui, prin noua alcătuire a structurii sale, — de nivelul așezărilor de tip urban. Mai înainte, însă, — pentru a înțelege rostul acestui proiect — să luăm în considerație star­ea prezentă, ca urmarea miliardelor de metri cubi de apă ce s-au revărsat, aici, pe mal­ul drept al Someșului. Odoreu, vorbind me­taforic, înseamnă o tragică per­formanță. Dacă Satu-Mare se înscrie pe primul loc printre ju­dețele calamitate, comunei Odo­reu îi revine acea tragică întîie­­tate pe scara județului. Adică „de cea mai calamitată comună din cel mai calamitat județ“. Iată dimensiunile acestei perfor­manțe. Cifric, ea se poate expri­ma prin procente care variază până la 90 la sută, în ceea ce pri­vește virulența distructivă a inun­dației. Transcriu acest sumar „tabel“, copiat la fața locului, — mai elocvent decît orice descrie­re în cuvinte sau imagini. De aici se vede și structura comunei, dispersată în șase să­tulețe (al șaselea fiind Vînăto­­rești, neafectat de calamitate), ceea ce — cum se poate lesne deduce — nu putea să permită o rațională dotare a activităților de ordin administrativ, social, eco­nomic, cultural etc. Putea oare, în acest caz, acțiunea de recon­strucție să se rezume la o simplă revenire la starea anterioară? Ce sens ar fi avut ca în urma unui efort omenesc și financiar atît de vast satele să rămînă dis­persate, neîn stare a fi aduse la un standard de viață mai înalt, potrivit exigențelor actuale? Or, noua schiță de refacere a Odoreu­lui, răspunde implicit acestor justificate întrebări. Mai întâi, prin faptul că ea prevede concentrarea tuturor cătunelor în vatra localității, Odoreu, relativ mai dezvoltată și avînd o așeza­re privilegiată la șosea și la li­nia ferată. Nu peste mulți ani, când șoseaua va fi asfaltată, dis­tanța pînă la orașul Satu-Mare, de 15 kilometri, va putea fi parcursă în 15—20 de minute. Noua schiță de sistematizare ține seamă și de liniile directoa­re, potrivit cărora vor fi efectu­ate, la Someș, lucrările de hi­droameliorații, prevăzute pentru deceniul următor. Prin înfăptu­irea lor se va realiza nu numai protecția împotriva unor noi ca­lamități, dar și un substanțial spor al producției agricole. în al treilea rînd, acest pro­iect — elaborat de specialiști, potrivit indicațiilor forurilor de p­arrtid, județene și superioare, — va da un impuls nou activități­lor și exigențelor complexe ce caracterizează viața Satului de as­tăzi, după 20 de ani de dezvol­tare socialistă, în acest sens, enu­merarea principalelor dotări, în valoare de 13 milioane de lei, fi­nanțate de stat, poate da de pe acum o imagine concludentă. E vorba de amplasarea, în centrul comunei Odoreu, a unui vast pe­rimetru de dotări cu funcții com­plexe, alcătuit din: clădiri desti­nate sediului administrativ al comunei, unităților economice, C.A.P. și I.A.S., magazin uni­versal, oficiul P.T.T.R., cămin cultural cu 400 de locuri, dispen­sar cu farmacie, baie comunală, complex de deservire, ctrașă, școală scu 16 clase, blocuri de lo­cuințe. De notat că aceste clădiri vor avea, unele din ele, cîteva etaje, vor fi înzestrate cu cana­lizări și instalații de apă curente. Cișmele de apă vor fi instalate pe fiecare stradă, urmînd ca apoi, pe măsura posibilităților, să fie adusă apa în fiecare casă. în ce privește casele înseși, ele vor fi construite după proiecte noi, care permit, prin extindere, realizarea unui spor de confort, aproape citadin. Pentru ampla­sarea lor, arhitecții au proiectat noii străzi, distribuind fiecăruia lotul ce i se cuvine. în princi­piu, casa și-o clădește fiecare, avînd la dispoziție material de construcție, în condiții avanta­joase, ajutoarele bănești, atribu­ite sinistraților, aretiau fără în­doială că cei aflați în situații precare, bătrânii, femeile singure —, vor primi ajutorul obștii, al voluntarilor — din brigăzile de tineret, din celelalte sate ale ju­dețului. Și — lucru demn de reținut — toate aceste proiecte vizează o cît mai grabnică transpunere în viață. "Termenele se măsoară nu în ani, ci în luni, în săptă­mâni, în zile. Se precizează că ponderea mare a dotărilor să fie realizată încă în cursul acestui an. Locuințele, de asemenea, — măcar în ceea ce privește spațiul strict necesar pentru adăpost — să fie terminate pînă la venirea anotimpului friguros. Astfel ca reconstrucția Odoreului, sau mai bine zi­s construcția noului Odo­reu, să fie terminată — în linii generale — pînă la primăvară, în acest scop vor fi alăturate toate forțele active ale județului, oameni de specialitate și acti­viști de partid, tineri și maturi, cărora li se vor alătura alții, din țara întreagă, uniți în voința de a înscrie vasta acțiune a reface­rii, în și mai vasta operă, de dimensiuni istorice, care se nu­mește: desăvârșirea socialismului. VASILE NICOROVICI Case existente pînă la 15 mai crt. 1. Odoreu 561 2. Cucu 84 3. Martinesti 215 4. Berindan 170 5. Eteni 68 Case distruse Procentul de inundație distrugerii 256 51 la sută 64 76 165 77 144 85 62 90 Conștiința originii noastre romane Scris în limba franceză și pu­blicat în numărul 1 din anul 1965 (p. 15—24) al revistei Revue rou­­maine d'histoire a Institutului de Istorie N. Iorga din București, articolul cercetătorului Papacostea, intitulat Les Șerban Rou­­mains et la conscience de leur românită au Moyen Âge era me­nit să împărtășească, în primul rînd, străinătății (dar și specia­liștilor români) marea descope­rire a autorului privind o chesti­une care cere o mult mai atentă a­­dîncire și circumspecție științi­fică, pentru care n-ar fi stricat ca autorul să se consulte și cu alții, înainte de a o publica. N-a făcut-o și, din păcate, redacto­rul șef al revistei, acad. A. Oțe­tea, nu numai că nu a exercitat un îndreptățit drept de veto, dar nici măcar nu și-a exprimat cuvenita rezervă față de teoria colaboratorului său, ci — dim­potrivă — s-a simțit îndemnat să o popularizeze intr-un număr al revistei Contemporanul — fără a aduce ceva nou decit doar cî­teva afirmații eronate. Și mai re­gretabil e că teoria lui Șerban Papacostea cît și argumentele pe care și-o clădise au găsit răsu­net la cîțiva din istoricii noștri, însușindu-și și ideea — cu cîteva nuanțări de rezervă de către unii — și înseși eronatele interpre­tări ale documentelor produse de editorul „princeps“. Ne grăbim să spunem că tema tratată de Ș. P. nu e nouă. Ea a fost mult discutată de oameni competenți, istorici, istorici lite­rari (ca un N. Iorga, Sextil Puș­­cariu, I­. Vianu, N. Cartojan și alții). O atinge, în treacăt, și Istoria României, vol. 1. (Bucu­rești, 1960), la p. 798, acordîn­­du-i firește o cu totul altă sem­nificație, decît o face Ș. P., dar, recunosc, nu îndeajuns de cate­goric cum ar fi trebuit. Destul și bine că făcind proces învățați­lor români care nu reprezintă întru toate același punct de ve­dere, autorul nostru scoate la iveală un document și mai vechi decît cele cunoscute de istoricii zilelor noastre, document care, — i se pare autorului — îi con­firmă teoria. Numai în treacăt vreau să spun că în realitate do­cumentul dezgropat era cunos­cut de cineva pe care autorul îl și amintește în cele din urmă — dar abia la sfîrșitul capitolului respectiv, la p. 19, într-o notă — și, care, firește, nu împărtășește punctul de vedere al său. Mă veți întreba, însă, despre ce este vorba? Iată despre ce, in opoziție cu toți învățații com­petenți în materie, Ș. Papacostea vrea să ne convingă că e lipsită de orice fundament părerea după care abia cronicarii noștri din sec. XVII au ajuns la cunoaș­terea (precisă) a descendenței romane a poporului român (și a colonizării lui de către romani­). După Ș. P. (și după alții care-l urmează pe această cale), toți u­­maniștii occidentali, ba chiar și cronicarii bizantini, care se ocupă în scrierile lor mai mult sau mai puțin de Vlahi, au aflat a­­ceste informații de la însăși populația românească, le-au cu­les din tradiția locală, colectivă, a poporului român, în plin ev mediu. Temerară afirmație, care nu se sprijină pe nici o probă concludentă și tare mă tem că nici nu este de crezut. Ca să fiu sincer, ideea e atrăgătoare, păcat că nu e și adevărată. Metodologic, susținătorul ei trebuia să fie mai prudent și să examineze mai cri­tic concluzia sa privind și cum se prezintă situația în istoria al­tor popoare și, mai presus de toate, să aplice o acribie știin­țifică la traducerea și interpre­tarea izvoarelor pe care-și înte­meiază „descoperirea“. E de mi­rare cum de nu a consultat scri­sul unor cărturari, ca Pușcariu și Cartojan, în această­ materie, în Istoria României, vol. I, în pagina citată mai sus, eu mă exprimam într-o formă mult mai circumspectă care nu putea în­curaja pe nimeni la susținerea unor teze atît de slab fondate. E adevărat că pînă și eruditul­rofesor Dimitrie Onciul vor­­ește undeva de o „tradiție na­țional-românească“ ce ar fi exis­tat la românii din Ardeal, prin a doua jumătate a secolului al XIV-lea, despre colonizarea lor de către Traian, pe baza unui document din 1366. Era prea fru­mos, pentru a fi adevărat și, intr-adevăr, documentul s-a do­vedit fals, ticluit de cineva care nici măcar nu știa bine data des­călecatului dinții. Nu s-a gîndit oare autorul teoriei celei noi că, însușindu-ne mărturia noului document, în mod logic trebuie să acceptăm tot ca informații cu­lese din popor toate erorile pe care le comit unii din scriitorii apuseni în legătură cu originea românilor, erori care, evident, se datoresc informației lor livrești, defectuoase, și nu „tradiției na­ționale“. Dacă ar fi existat o tradiție reală, nu s-ar fi ajuns la basmele cu Flaccus și cu hoții aduși de la Roma. De fapt, au­torul în cauză se și lovește de știrea ce se află la umanistul Poggio Bracciolini, care, î­n­­curcîndu-și cunoștințele lecturi­lor (și nu informațiile auzite de la români), prezintă pe Traian ca pe Unul care a întemeiat co­lonia sa „la sarmații superiori“, adică în țara de sus a sarmați­­lor. Cu o subtilitate sofistică S. P. trece însă peste acest a­­vertisment tulburător. E timpul însă de a veni la adevăratul izvor al greșitelor concluzii trase de Șerban Papa­costea: necunoașterea limbii în care sunt redactate documentele folosite. G. DAICOVICIU * ^Tjti'țhult iftcLvCLg.o~Ltitt Dragostea dinții te suie Pe Golgota, prins în cuie Cînd te lasă, plîngi că nu e.. . Dacă vine-a do­ua oară, Ochii înfloresc în seară, li conjuri să nu mai moară ... Dacă-a treia oară vine Trebuie să te înspine Cu otravă de albine... De i se-ncumetă și-a patra, Cade pasărea ca piatra, Ninge cu cenușă vatra ... De ce, inimă pustie, Mai descânți cu apă vie Altă dragoste să-ți vie ? ! ION BRAD Locul ei de-nchinare e în laborator, Aici oficiază cu un întreg sobor, Viața stăpînită în forme noi se naște, E-un zeu necunoscut pe care ea-l cunoaște. * Din zori ești după treburi, copiii i­ngrijești, Lucru-i prea mult, n-ai timp să te gătești,­­ Dar seara cînd ai tăi se string cu toți acasă în calda lor privire vezi cît ești de frumoasă. * Chipul supt. Pleoapele de brumă sînt lovite, Pe pieptul fără viață mîinile-ngălbenite, — Azi ești bogată. Cerul o rază-ți împrumută. Ogoarele muncite vin lin și te sărută. Seku­t cLuit^­a^t dălți altat Bătrîni îngîndurați stau ca acum mii de ani Cu undițe întinse pentru crapi și bibani, In timp ce avioane țîșnind din auroră Trec pe deasupra lor cu două mii pe oră. V O&'cit L&Litac Lials Sunt flacără, în cîntece plutesc, Sunt vint de-oțel și psalm întârziat; Renasc în fiecare și aștept O-ntoarcere de unde am plecat. In lut mi-s fiți, dar vorbesc eu ei, Chem pe strămoși cu horele-ntre noi. — La prânzul lumii am adus idei Și-am stat în capul mesei cu eroi. Sfințesc durerea care mă lovește, Mai sus mă­ nalt de nenorocul meu, — Văd din trecut cum timpul mă păzește Să port lumina binelui, mereu ! IULIAN VESPER I­n luna de curând încheiată, Franța a omagiat România în felurite chipuri. Presa i-a consacrat coloane întregi, trecutu­lui și mai ales prezentului. Ra­dioul și televiziunea i-au închi­nat­ emisiuni numeroase și elo­gioase. Academia de științe mo­rale și politice a ascultat expu­nerea președintelui Academiei noastre de științe sociale și po­litice cu privire la relațiile fran­­co-române, în Palatul Mic s-a or­ganizat o frumoasă și apreciată expoziție a celor mai valoroase obiecte din metal prețios, desco­perite de arheologi sau făurite de harnicii și talentații maeștri din orașele țării noastre, din an­tichitate și din evul mediu. Cele mai multe din aceste manifestări au fost concentrate în săptămâna culturii române în Franța. Aseme­nea manifestări și altele înseam­nă, totodată, un omagiu adus Ro­mâniei de către Franța, prietena ei de totdeauna, și președintelui Re­publicii Socialiste România, a cărui vizită era așteptată și dorită de întreg poporul francez. Ceea ce s-a și adeverit cu prisosință în bogatele și neuitatele zile de 15— 18 ale lunii iunie. Această vizită, prețuită­­ după cuviință de toți factorii de răspundere, de la pre­ședintele Republicii Franceze pî­nă la prefecții departamentelor, primarii municipiilor și directorii întreprinderilor și instituțiilor, această istorică vizită a prilejuit alte manifestații de simpatie și de prețuire pentru țara noastră, pentru poporul nostru, pentru cultura noastră. Martorii oculari și-au putut da seama cu ușurință de acest ade­văr, deoarece se putea citi pe fețele oamenilor, se putea citi în purtarea lor plină de respect pentru tot ceea ce era românesc. Alte emisiuni la radio și televi­ziune au avut loc, cu care prilej români și francezi au înfățișat trecutul istoric al poporului ro­mân și legăturile multilaterale ro­­mâno-franceze. Cele mai mari librării pariziene și din alte ora­șe și-au împodobit vitrinele cu cărți românești, de literatură, știință, cultură în general, scrise în limba română și în limba franceză. Expoziții ale cărții ro­mânești de artă, literatură, știin­te orașe din Franța, în prezența reprezentanților culturii româ­nești și în prezența oficialități­lor locale. O istorie a României (Histoire de la Roumanie) a vă­zut lumina tiparului în condiții grafice de o „­eleganță franceză“. Se oferă, astfel, cititorilor fran­cezi, după o așteptare îndelun­gată, posibilitatea cunoașterii tre­cutului zbuciumat și glorios, tot­odată, al poporului român și al naționalităților conlocuitoare, pre­zentul bogat în realizări remar­cabile și aspirațiile de viitor în­­tr-o lume de pace și bună înțe­legere între oameni și popoare. coordonate Cultura românească în Franța Cititorul francez a putut cu­noaște anumite aspecte majore din rezultatele strădaniilor și eforturilor României din trecut și mai ales din prezent și dintr-o altă lucrare, o paligrafie intitu­lată simplu, dar sugestiv: La Roumanie économique et cultu­­relle, apărută și aceasta de cu­rând în colecția Economie et Cul­ture suvant des peuples. Prefa­țată de prof. François Perroux, de la College de France, director al Institutului de științe econo­mice și aplicate din Paris, doctor honoris causa al Academiei de studii economice din București, lucrarea înfățișează în cele 215 pagini ale sale, prin condeiele cele mai competente, complexita­tea problematicii construcției so­cialiste. După Prezentarea geo­grafică a României (datorită pro­fesorului bucureștean Victor Tu­­fescu) și Introducerea la istoria României (scrisă de profesorul unul după altul, întregindu-se, studii de valoare incontestabilă, scrise de buni cunoscători ai pro­blemelor, Complexul domeniu e­­conomic este ilustrat prin studii care vorbesc convingător despre factorii dezvoltării economice a României, despre tendințele de industrializare, despre perfecțio­narea sistemului de organizare și de conducere a economiei, des­pre modernizarea agriculturii, despre locul României în circui­tul economic mondial, — studii semnate de personalități de pres­tigiu: i prof. Roman Moldovan, Ion Desmirean, Dumitru­mitru, Gheorghe Rădulescu. Du­Se consacră un studiu problemei pregătirii cadrelor (Tiberiu Io­­nescu), altul cadrului social al dezvoltării economice (Gheorghe Reteganu), altul apoi rolului fe­meii în viața publică a țării (Mia Groza). Trei studii sunt consacrate literaturii și artei­ culte și popu­lare (Aurel Martin, Petru Com­ar­­nescu și Ovidiu Papadima). Po­litica externă a României este creionată cu competență și con­vingere de prof. Mircea Malița. Volumul se încheie cu o Postfață în care prof. Costin Murge­scu în­fățișează în chip limpede unele particularități ale construcției e­­conomice a României. Hărți, ilus­trații, fotografii completează ar­monios și sugestiv cartea. Acest volum, apărut sub aus­piciile UNESCO, a reușit pe de­plin să fie ceea ce a dorit să fie: o demonstrație convingătoare pen­tru străinătate cu privire la „di­­mensiunile, creșterea și diversi­tatea producției, a ritmului schim­burilor, a avîntului unei culturi care înflorește fără a pierde ni­mic din seva sa“, potrivit carac­terizării prof. Perroux. Volumul îndeplinește în același timp și un alt rost însemnat, anume de a fi un mesager al prieteniei și cola­borării româno-franceze care „se bazează — așa cum a declarat tovarășul Nicolae Ceauș­escu re­­dactorului-șef al ziarului Le Mon­de — pe o veche tradiție, izvo­­rîtâ nu numai din afinitatea de limbă și cultură a popoarelor noastre, ci de asemenea din aspi­rațiile lor comune pentru pro­gres“.

Next