Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)
1971-01-07 / nr. 1
cronica literară 1 V. VOICULESCU: Zahei orbul Pe măsură ce simbolurile cărții se desfac înțelegerii cititorului și sistemul de semne — cu multiple semnificații în plan etic — al unei tradiționale povestiri se echilibrează. Zahei orbul pare a se integra povestirii exemplare a Orientului. O mai vastă povestire de tip oriental ar putea fi numită cartea lui V. Voiculescu, cel puțin în ordinea demonstrației epice din final. Moartea preotului Fulga, ispășind grave păcate, și definitiva încremenire a orbului în așteptarea sfîrșitului, fără a se mai deslipi de trupul celui purtat (călăuză pentru el și pentru ochii lui lipsiți de lumină), ne aduc în atenție suitele de povestiri-fabule ale lui Saadi sau mult mai vechi cicluri Apropierea nu este orientale, lipsită, credem, de temei și pentru că structura foarte echilibrată a „romanului“, dispunerea cronologică a evenimentelor (experiențele parcurse de Zahei), organizarea precisă și egală (aproape) a situațiilor dominante, menite să realizeze sensurile esențiale ale cărții, vin dintr-o stăpînire cu totul remarcabilă a canoanelor povestirii. Mircea Tomuș, autorul studiului introductiv (un comentariu excelent și pătrunzător la epica lui V. Voiculescu), observa prezența la autorul imaginarelor sonete shakespeariene un „impuls de creativitate strict epic“ (p. 7); în același context, criticul nu uita să accentueze vocația naratorului, exprimată nu numai printr-o seducție pentru povestirea propriu-zisă, ci și printr-o anume puritate enunțului epic. A povesti înaseamnă la V. Voiculescu a satisface impulsuri esențiale ale naratorului îndrăgostit de structurile exemplare ale genului, dar mai ales de varianta lor pilduitoare. Zahei orbul confirmă anterioare din unghiul seriile mai multor atribute epice. Nu lipsește viziunea enormă înclinată spre homericul descripției și al relatării faptelor precum în Chei la mănăstire. Un univers eteroclit și desenat în culori tari pune în mișcare o narațiune plină de imprevizibil și de umor, întocmai soluților adoptate în seriile boccacciene, ne întîmpină în Ispitele părintelui Evtichie, dimensiuni de baladă și ritmuri proprii povestirii cu treceri spre zonele fantasticului și magicului, aidoma povestirii Alcyon sau Diavolul alb. Ca într-un mister medieval se desfășoară povestirea din Ultimul Berevoi, pătrunzînd — atmosferă, preferința pentru un metalimbaj al narațiunii cu o posibilă proliferare de sensuri — și în substanța epică a „romanului“. Mai apropiate și vizibil înrudite prin profesarea acelorași motive, Lostrița și Pescarul Amin se unesc în aceleași dimensiuni morale, elogiind întoarcerea spre echilibru și împăcare spirituală, precum și o arzătoare sete de penitență. Apocalipticul dezlănțuirilor naturii sau tulburătoarele încercări la care este supus omul, ființă în căutare de Adevăr, cercetind căile salvării morale sau ale sfîrșitului, ne situează în apropierea acestei mai ample povestiri concepute ca un roman de cea mai strictă obediență la structurile sale clasice. Zahei orbul ne obligă să realizăm o lectură încărcată de avertismente cu privire la subtextul prozei și al discursului epic, la simbolurile ei, avînd, acestea din urmă, o extensiune semantică extraordinară. Dincolo de evenimentele prin care trece Zahei,căi ale experiențelor definitive, sensurile cărții proclamă valori morale: Binele, încrederea în șansele unei umanități rănite de a-și recuceri demnitatea etc. Din unghi strict compozițional, scriitorul reactivează structurile precis coordonate, unde obiectivitatea alternează cu stilul direct al povestirii și unde „caracterul“ se compune prin acumularea de evenimente traversate sub semnul experienței și al verificărilor morale. Debutînd în stil de roman (utilizarea stilului indirect liber accentuează apartenența la formula genului romanesc), tot o suită cartea devine trepde experiențe prin deplasări în timp (cronologia și succesiunea sunt respectate) și, mai ales, într-un spațiu mereu modificat. Lumea codobelor, de proza Renașterii amintind și, în general, a Evului Mediu (ne gîndim la povestirile „în manieră medievală“ ale lui Anatole France, Les Contes de Jacques Tournebroche), ca o „Curte a miracolelor“; fauna cerșetorilor, portrete unde pitorescul duce, firesc, spre desenul umoristic din Ispitele părintelui Eutichie, ca și spre culoarea din această „novella“ în stil decameronic, realizează momente succesive din desfășurarea narativă a „romanului“. Nuclee-povestiri, episoade organizate la dimensiunile unor capitole de roman, celelalte părți ale lui Zahei orbul urmează, fără vreo abatere, aceeași structură egală. Destinul și experiența, motive reunite în Zahei, acoperă capitolele următoare. Trecerile spre experiențele ultime (Ocna), înfățișarea tulburătoare a suferințelor, decăderilor patimilor, mai apoi, experienșițele înscrise sub semnul „Rătăcirilor“ și, în fine, confruntările finale revelate printr-o asociere a unui destin mai bogat ca încercări și tentativă de ispășire (preotul Fulga), conferă cărții valoarea unei istorisiri exemplare despre om, despre actele sale decisive și despre căile eliberări lui de patimi și prăbușiri. Dacă „romanul“ lui Voiculescu satisface ideea de operă epică de proporțiie și pentru faptul că străbatem căile experiențelor umane, experiențe situate între sublim și prăbușire. Rătăcirile eroului și treptele prăbușirilor (citește experiențelor) alcătuiesc, în ultimă analiză, structura cărții și sensul ei ultim. Putere și decădere, patimi și asceză, dragoste și păcat, ideea de culpă și de injustiție, speranță și reîntoarcere la matca patimilor și a decăderii, nu sunt altceva decît cercurile unui Infern. Poate că sub acest aspect raportarea prozei lui V. Voiculescu la spiritul povestirii și al romanului lui Gala Galaction nu e lipsită de temei (Papucii lui Mahmud). Aceeași căutare a surselor suferinței și ale prăbușirilor, aceeași căutare a limanului, aceeași imagine obsesivă umanității aflate la pragul celor a mai grave încercări determină apropierea celor doi prozatori atît de înrudiți și prin structuri epice cu accente similare. V. Voiculescu este un povestitor și plăcerea descripției sau evocării-prin utilizarea unor semne de referință cu o posibilă transcriere plastică-nu poate surprinde. „Plăcerea“ descrierii e prezentată, compunînd prin aglomerări (Bîlciul), unde simțim culoarea (materială și pură), în timp ce lumile Ocnei, ca coborîre spre experiențele cele mai de jos ale umanității, apar într-o mișcare imensă, asociind sunete, cuvinte, mișcări, explozii și fulgerări ale privirii și ale simțurilor. Lumea povestită de Voiculescu (să amintim că uneori povestitorii stau atît de aproape unul de celălalt, cartea lui Lagradova amintește de povestirea lui Sadoveanu, chiar de pagini anume: Bordeienii, bunăoară) pare adesea foarte simplă, obișnuită. Dincolo de spațiul epic propriu-zis se deschide perspectiva unei experințe în plan metafizic. Simbolurile (a privi în interior, pierzînd vederea unei lumi exterioare, descumpănitoare și primejdioase apelor, ale ocnei, ale iubirii, ale patimilor și ale întâlnirii cu suferința ispășirii, îndeplinesc misiunea unei necesare depășiri a planului strict concret al povestirii de evenimente. Reîntîlnindu-se cu simbolurile apelor (Lostrița și, mai ales, Pescarul Amin), locul verificării și al întoarcerii la un liman al împăcării (vezi, cap. In vârtejurile puhoaielor), redescoperim și alte motive prezente în povestirile anterioare ale scriitorului. Lumea, ca o viitoare, într-o mișcare continuă (Bîlciul), și, în același context, paginile consacrate Brăilei, speranța mistuitoare (Dervent, locul speranței și al disperării) sunt tot atîtea „semne“ ale unei literaturi cu inscripții ce tind spre transcenderea datelor imediate. V. Voiculescu este povestitorul prin excelență. De aceea timpul este totdeauna martorul desfășurării epice, marcînd prin bătăi regulate trecerile spre alte „timpuri“ ale evenimentelor: „Trecuseră așa ani și ani“ ... înregistrează dar și adîncește perspectiva, fiindcă faptele istorisite de V. Voiculescu nu se află în afara Timpului. Istoria pătrunde și sancționează prin propria ei prezență actele oamenilor. Dar tocmai pentru că asistă la faptele lor, ea deschide calea spre a proclama ceea ce este cu adevărat semnificativ despre om. Astfel, Zahei orbul este o carte de înțelepciune despre condiția omului și despre imperativele morale ale vieții. Fiind o povestire, evenimentele care dau viață acelorași motive nu fac altceva decît să lumineze simbolurile și sensurile cele mai generale. Tipărind Zahei orbul (Ion Voiculescu a avut misiunea să stabilească textul iar Mircea Tomuș să anunțe cu pertinență critică valoarea acestei cărți), Editura „Dacia“ confirmă dispoziții intelectuale remarcabile pentru opere cu semnificație de act de cultură. ION VLAD Perpessicius: Memorial de ziaristică Perpessicius a consacrat „ziarismului“ o energie continuă, scriind mult, mai mult chiar decît ne închipuim. Totuși această față a activității sale a rămas puțin cunoscută, puțin comentată. Împrejurarea e curioasă, dar nu fără a avea o suficientă explicație. O lungă vreme, de pildă, autorul n-a alcătuit nici măcar o cu . ...legere din atît de numeroasele sale articole publicistice. Să fi fost, apoi, și o neîncredere în destinu socotit efemer al „ziarismului“? Nu știm! Intîia și, de fapt, tîrzia încercare da a sustrage uitării o materie încă validă datează din anul 1940 (volumul Dictando divers). A doua, cu totul îndepărtate de momentul producției, este culegerea apărută de curînd sub titlul ■Memorial de ziaristică (București, 1970, Ed. Minerva). „Ziarismul“ lui Perpessicius poate fi astfel o revelație retrospectivă. Volumul din urmă, deocamdată acela care ne îngăzduie fixarea cîtorva repere, cuprinde articole politice, edilitare, academice și de alte natură privind moravurile unei epoci trecute. Avem aici un bun prilej de „documentație“ ceea ce înseamnă că documentarea, fără a fie o finalitate în sine, se ridică la valoarea unei realizări. Articolele lui Perpessicius, adăugăm, acum, au un caracter polemic. Cartea întreagă, cum observă Șerban Cioculescu, poate fi privită ca o „campanie neîntreruptă“ împotriva fățărniciei politice. Incontestabi ziaristul „luptă“ pentru instaurarea unui spirit de dreptate dar n în formele dezlănțuirii furtunoase ale unui Nicolae Iorga sau (fiindcă ne avantajează orice altă comparație) fără să aibă prilejul de profesa militantismul unui N. D. Cocea. Articolele sale, în linia văcii, de un spirit critic, sunt apoi confesive. Alături de atitudinea oponentului,apare deseori o vibrație diacronică, un ecou aproape durere. Luptătorul nu-și trădează condiția dar alături simte ironia amară unor cuvinte rostogolite zadarnic: „Poate că în ceasul acesta duhu sfînt se va fi coborât de un binelea în cugetele celor aleși, de Domnul să hotărască. Poate că la ceasul acesta ar trebui să înălțăm trimbițele către ceruri ca să vestim bucuria cea mare, îndurarea din urmă minunea de atâta timp așteptată, înfrîngerea fără de îndoială a scorpiei. Poate că ar trebui să zvârlim, peste nimicniciile acumulate de trufașa stăpînire liberală, vălul de pudoare al mărinimiei, poate că...1 (v. „Bărbăția lor cea după ușă“, 1928). Articolele sale descriu o mișcare sinuoasă implicind luciditatea inițiativelor civice și, în mod spontan, reacția unui intelectual care trece prin îndoieli și dezamăgiri continui. Deosebind în ele o direcție aproape temerară vom recunoaște implicit și o alta de inducție biografică. Una merge, cum sugeram, spre blamare și contestare, în cele din urmă spre „descoperirea“ satirei, iar cealaltă spre dezvăluirea unui climat de existență particular. „Personal, — mărturisește autorul — ne-am regăsit în aceste pagini, cu toate aspirațiile și cu toate dezamăgirile pe care inepuizabilul cortegiu al saltimbancilor și irozilor, perindîndu-se, cu aceeași trucată figurație, pe scena politică dintre cele două războaie, ni le-a trezit la timpul lor,...“ (v. In loc de prefață). Glosînd așadar în marginea „actualității“ politice, sociale, culturale din vremea lui, ziaristul instituie — pînă la obiectivare, pînă la detașarea și formularea unei atitudini independente, antibiografice — tonusul sa- Sergiu Fărcășan: Teatru Sergiu Fărcășan pare mai înzestrat pentru comedie. In La ciorba de potroace, mai interesant e bătrînul Jan, care trăiește doar prin nostalgiile vetuste ale unei lumi apuse și reacționează, ieșind din apatie, numai la apelul insistent al unui prezumtiv client, care-l readuce în veche postură de birtaș predestinat. Finalul, într-o umbră de tristețe, pare să-i pecetluiască pentru totdeauna soarta de om ce așteaptă ceva ireversibil. Comicul în Sonet pentru o păpușă rezidă în contrastul dintre aparenta mobilitate a gîndirii și inerția ce strivește uniformizând pînă la dizolvare conturul personajelor. Birocratismul e un mecanism perfecționat care cu o mare risipă de energie macină în gol, iar năvala de personaje care intră, ies, aleargă, prezintă situații, țin ședințe constructive etc, nu face decît să permanentizeze rutina, automatismul. Această atmosfera anchilozantă e incendiată de apariția unui erou simpatic, Piticescu, „mielul turbat“ al lui Sergiu Fărcășan. Se reține plăcerea autorului"" de a inventa nume savuroase: Biliboncea, Bașchirache, Ciomîrtan, Voiniță, Ghilmecea. Cele două drame (Steaua polară și Lovitura) sunt construite pe o schemă asemănătoare, savantul Pavel Proca deosebindu-se de savantul Benedict Soveja doar prin nume. Ambii aparțin tipului de erou intransigent, interesat în așa măsură de știință, nncit realitatea uneori meschină îi găsește dezarmați. Conflictul rămîne mereu exterior, eroii nu acționează, ci țin cuvântări în care enunță principii și mimează zbateri interioare: „Apar case, apar fabrici, apar țărani George mărgărit: Vulturii amiezii Este meritul Editurii Junimea de a fi repus pentru prima oară în circulație în volum opera poetică a unui scriitor cu totul remarcabil și despre care se știu prea puține lucruri, despre care se afirmă cu diferite ocazii că fost din cercul Jurnalului literar al lui G. Călinescu, sensibilitatea cea mai vie, mai deschisă ideilor, intuițiilor de mare profunzime. Adevărul va putea fi exact controlat numai după ce întreaga lui operă, însă multă răspândită în manuscrise și reviste, va fi adunată într-o ediție critică. Poezia din volumul selectiv Vulturii amiezii comunică un sentiment năvalnic de erupție morală și filosofică într-un text clasic, limpede. G. Mărgărit excelează în narațiuni lirice cu tema anunțată (Poem pentru mîini, Colocviile pădurii), dar care nu cad în banalitate datorită unui flux de intelectualitate purificatoare. Intuiția lirică descoperă extazul și disperarea, melancolia și stările de curaj optimism, de liniște și încredere. E în toată poezia sa un neîntrerupt dialog cu ideile: „O macii gîndirii, ochii profetului, / Ce roș se revarsă în orga poetului!1 O conștiință superioară a poeziei ca artă, ca expresie a unei sensibilități angajate în circuitul social a deschis poetului și un spațiu al concentrației, al rigorii lirice care a exclus nu o dată acceptarea unei retorici primejdioase. Versurile comunică direct sentimentul, emoția printr-un limbaj accesibil, curat („E poezia pasărea ce-și țipă glasul“), cu toate că cele mai multe poeme se tînguiesc uneori neliniștite într-o expresie insuficientă. Poetul e preocupat de ideea fundamentală, el vrea și reușește să spună cu toată vocea ceea ce simt, ceea ce știe că va fi. Experiența de viață domină poezia , o supune, iar de estetism gratuit nu poate fi vorba