Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)

1971-01-07 / nr. 1

cronica literară 1 V. VOICULESCU: Zahei orbul Pe măsură ce simbolurile cărții se desfac înțelegerii ci­titorului și sistemul de semne — cu multiple semnificații în plan etic — al unei tradi­ționale povestiri se echilibrea­ză. Zahei orbul pare a se in­tegra povestirii exemplare a Orientului. O mai vastă po­vestire de tip oriental ar pu­tea fi numită cartea lui V. Voiculescu, cel puțin în ordi­nea demonstrației epice din final. Moartea preotului Ful­­ga, ispășind grave păcate, și definitiva încremenire a or­bului în așteptarea sfîrșitului, fără a se mai deslipi de tru­pul celui purtat (călăuză pen­tru el și pentru ochii lui lip­siți de lumină), ne aduc în atenție suitele de povestiri-fa­­bule ale lui Saadi sau mult mai vechi cicluri Apropierea nu este orientale, lipsită, credem, de temei și pentru că structura foarte echilibrată a „romanului“, dispunerea cronologică a evenimentelor (experiențele parcurse de Za­hei), organizarea precisă și egală (aproape) a situațiilor dominante, menite să realize­ze sensurile esențiale ale căr­ții, vin dintr-o stăpînire cu totul remarcabilă a canoane­lor povestirii. Mircea Tomuș, autorul studiului introductiv (un comentariu excelent și pătrunzător la epica lui V. Voiculescu), observa prezența la autorul imaginarelor sonete shakespeariene un „impuls de creativitate strict epic“ (p. 7); în același context, criticul nu uita să accentueze vocația na­ratorului, exprimată nu nu­mai printr-o seducție pentru povestirea propriu-zisă, ci și printr-o anume puritate enunțului epic. A povesti în­a­seamnă la V. Voiculescu a satisface impulsuri esențiale ale naratorului îndrăgostit de structurile exemplare ale ge­nului, dar mai ales de vari­anta lor pilduitoare. Zahei orbul confirmă anterioare din unghiul seriile mai multor atribute epice. Nu lip­sește viziunea enormă încli­nată spre homericul descrip­ției și al relatării faptelor precum în Chei la mănăstire. Un univers eteroclit și dese­nat în culori tari pune în mișcare o narațiune plină de imprevizibil și de umor, în­tocmai soluților adoptate în seriile boccacciene, ne întîm­­pină în Ispitele părintelui Evtichie, dimensiuni de bala­dă și ritmuri proprii povesti­rii cu treceri spre zonele fan­tasticului și magicului, aido­ma povestirii Alcyon sau Dia­volul alb. Ca într-un mister medieval se desfășoară poves­tirea din Ultimul Berevoi, pătrunzînd — atmosferă, pre­ferința pentru un metalimbaj al narațiunii cu o posibilă proliferare de sensuri — și în substanța epică a „romanu­lui“. Mai apropiate și vizibil înrudite prin profesarea ace­lorași motive, Lostrița și Pescarul Amin se unesc în aceleași dimensiuni morale, elogiind întoarcerea spre echi­libru și împăcare spirituală, precum și o arzătoare sete de penitență. Apocalipticul dez­lănțuirilor naturii sau tulbu­rătoarele încercări la care es­te supus omul, ființă în cău­tare de Adevăr, cercet­ind căile salvării morale sau ale sfîr­șitului, ne situează în apropie­rea acestei mai ample poves­tiri concepute ca un roman de cea mai strictă obediență la structurile sale clasice. Zahei orbul ne obligă să realizăm o lectură încărcată de avertismente cu privire la subtextul prozei și al discur­sului epic, la simbolurile ei, avînd, acestea din urmă, o extensiune semantică extra­ordinară. Dincolo de eveni­mentele prin care trece Za­hei,­căi ale experiențelor de­finitive, sensurile cărții pro­clamă valori morale: Binele, încrederea în șansele unei umanități rănite de a-și recu­ceri demnitatea etc. Din unghi strict compozițional, scriitorul reactivează structu­rile precis coordonate, unde obiectivitatea alternează cu stilul direct al povestirii și unde „caracterul“ se compune prin acumularea de evenimen­te traversate sub semnul experienței și al verificărilor morale. Debutînd în stil de roman (utilizarea stilului in­direct liber accentuează apar­tenența la formula genului ro­manesc), tot o suită cartea devine trep­de experiențe prin deplasări în timp (cro­nologia și succesiunea sunt respectate) și, mai ales, în­tr-un spațiu mereu modificat. Lumea cod­obelor, de proza Renașterii amintind și, în general, a Evului Mediu (ne gîndim­ la povestirile „în manieră medievală“ ale lui Anatole France, Les Con­tes de Jacques Tournebro­­che), ca o „Curte a mira­colelor“; fauna cerșetorilor, portrete unde pitorescul duce, firesc, spre desenul umoristic din Ispitele părintelui Euti­chie, ca și spre culoarea din această „novella“ în stil de­­cameronic, realizează momen­te succesive din desfășurarea narativă a „romanului“. Nu­­clee-povestiri, episoade orga­nizate la dimensiunile unor capitole de roman, celelalte părți ale lui Zahei orbul ur­mează, fără vreo abatere, a­­ceeași structură egală. Desti­nul și experiența, motive re­unite în Zahei, acoperă capi­tolele următoare. Trecerile spre experiențele ultime (Oc­na), înfățișarea tulburătoare a suferințelor, decăderilor patimilor, mai apoi, experien­și­țele înscrise sub semnul „Ră­tăcirilor“ și, în fine, confrun­tările finale revelate printr-o asociere a unui destin mai bo­gat ca încercări și tentativă de ispășire (preotul Fulga), conferă cărții valoarea unei istorisiri exemplare despre om, despre actele sale decisi­ve și despre căile eliberări lui de patimi și prăbușiri. Dacă „romanul“ lui Voiculescu sa­tisface ideea de operă epică de proporții­e și pentru fap­tul că străbatem căile expe­riențelor umane, experiențe situate între sublim și prăbu­șire. Rătăcirile eroului și trep­tele prăbușirilor (citește­ expe­riențelor) alcătuiesc, în ultimă analiză, structura cărții și sensul ei ultim. Putere și de­cădere, patimi și asceză, dra­goste și păcat, ideea de culpă și de injustiție, speranță și re­întoarcere la matca patimilor și a decăderii, nu sunt altce­va decît cercurile unui In­fern. Poate că sub acest as­pect raportarea prozei lui V. Voiculescu la spiritul povesti­rii și al romanului lui Gala Galaction nu e lipsită de te­mei (Papucii lui Mahmud). Aceeași căutare a surselor su­ferinței și ale prăbușirilor, aceeași căutare a limanului, aceeași imagine obsesivă umanității aflate la pragul celor a mai grave încercări determi­nă apropierea celor doi pro­zatori atît de înrudiți și prin structuri epice cu accente si­milare. V. Voiculescu este un po­vestitor și plăcerea descripți­ei sau evocării-prin utiliza­rea unor semne de referință cu o posibilă transcriere plastică-nu poate surprinde. „Plăcerea“ descrierii e pre­zentată, compunînd prin aglo­merări (Bîlciul), unde simțim culoarea (materială și pură),­­ în timp ce lumile Ocnei, ca coborîre spre experiențele cele mai de jos ale umanită­ții, apar într-o mișcare imen­să, asociind sunete, cuvinte, mișcări, explozii și fulgerări ale privirii și ale simțurilor. Lumea povestită de Voicules­cu (să amintim că uneori po­vestitorii stau atît de aproape unul de celălalt, cartea lui Lagradova amintește de po­vestirea lui Sadoveanu, chiar de pagini anume: Bordeienii, bunăoară) pare adesea foarte simplă, obișnuită. Dincolo de spațiul epic propriu-zis se deschide perspectiva unei ex­­perințe în plan metafizic. Simbolurile (a privi în inte­rior, pierzînd vederea unei lumi exterioare, descumpăni­toare și primejdioase­ apelor, ale ocnei, ale iubirii, ale pa­timilor și ale întâlnirii cu su­ferința ispășirii, îndeplinesc misiunea unei necesare depă­șiri a planului strict concret al povestirii de evenimente. Reîntîlnindu-se cu simbolu­rile apelor (Lostrița și, mai ales, Pescarul Amin), locul ve­rificării și al întoarcerii la un liman al împăcării (vezi, cap. In vârtejurile puhoaie­lor), redescoperim și alte mo­tive prezente în povestirile anterioare ale scriitorului. Lumea, ca o viitoare, într-o mișcare co­ntinuă (Bîlciul), și, în același context, paginile consacrate Brăilei, speranța mistuitoare (Dervent, locul speranței și al disperării) sunt tot atîtea „semne“ ale unei literaturi cu inscripții ce tind spre transcenderea datelor imediate. V. Voiculescu este povesti­torul prin excelență. De aceea timpul este totdeauna marto­rul desfășurării epice, mar­­cînd prin bătăi regulate tre­cerile spre alte „timpuri“ ale evenimentelor: „Trecuseră așa ani și ani“ ... înregistrează dar și adîncește perspectiva, fiindcă faptele istorisite de V. Voiculescu nu se află în afa­ra Timpului. Istoria pătrunde și sancționează prin propria ei prezență actele oamenilor. Dar tocmai pentru că asistă la faptele lor, ea deschide ca­lea spre a proclama ceea ce este cu adevărat semnificativ despre om. Astfel, Zahei or­bul este o carte de înțelep­ciune despre condiția omu­lui și despre imperativele mo­rale ale vieții. Fiind o poves­tire, evenimentele care dau viață acelorași motive nu fac altceva decît să lumineze sim­bolurile și sensurile cele mai generale. Tipărind Zahei orbul (Ion Voiculescu a avut misiunea să stabilească textul iar Mir­cea Tomuș să anunțe cu per­tinență critică valoarea aces­tei cărți), Editura „Dacia“ confirmă dispoziții intelectua­le remarcabile pentru opere cu semnificație de act de cultură. ION VLAD Perpessicius: Memorial de ziaristică Perpessicius a consacrat „ziarismului“ o energie con­tinuă, scriind mult, mai mult chiar decît ne închipuim. To­tuși această față a activității sale a rămas puțin cunoscută, puțin comentată. Împrejurarea e curioasă, dar nu fără a avea o suficientă explicație. O lun­gă vreme, de pildă, autorul n-a alcătuit nici măcar o cu . ...­legere din atît de numeroasele sale articole publicistice. Să fi fost, apoi, și o neîncredere în destinu socotit efemer al „ziarismului“? Nu știm! Intîia și, de fapt, tîrzia încercare da a sustrage uitării o materie încă validă datează din anul 1940 (volumul Dictando divers). A doua, cu totul îndepărtate de momentul producției, este culegerea apărută de curînd sub titlul ■Memorial de ziaristică (București, 1970, Ed. Minerva). „Ziarismul“ lui Perpessicius poate fi astfel o revelație retrospec­tivă. Volumul din urmă, deocamdată acela care ne îngăzduie fixarea cîtorva repere, cuprinde articole politice, edilitare, academice și de alte natură privind moravurile unei epoci trecute. Avem aici un bun prilej de „documentație“ ceea ce înseamnă că documentarea, fără a fie o finalitate în sine, se ridică la valoarea unei realizări. Articolele lui Perpessicius, adăugăm, acum, au un caracter polemic. Cartea în­treagă, cum observă Șerban Cioculescu, poate fi privită ca o „cam­panie neîntreruptă“ împotriva fățărniciei politice. Incontestabi ziaristul „luptă“ pentru instaurarea unui spirit de dreptate dar n în formele dezlănțuirii furtunoase ale unui Nicolae Iorga sau (fiind­că ne avantajează orice altă comparație) fără să aibă prilejul de profesa militantismul unui N. D. Cocea. Articolele sale, în linia văcii, de un spirit critic, sunt apoi confesive. Alături de atitudinea oponen­tului,apare deseori o vibrație diacronică, un ecou aproape durere. Luptătorul nu-și trădează condiția dar alături simte ironia amară unor cuvinte rostogolite zadarnic: „Poate că în ceasul acesta duhu sfînt se va fi coborât de un­ binelea în cugetele celor aleși, de Domnul să hotărască. Poate că la ceasul acesta ar trebui să înălțăm trimbi­­țele către ceruri ca să vestim bucuria cea mare, îndurarea din urmă minunea de atâta timp așteptată, înfrîngerea fără de îndoială a scor­piei. Poate că ar trebui să zvârlim, peste nimicniciile acumulate de trufașa stăpînire liberală, vălul de pudoare al mă­rinimiei, poate că...1 (v. „Bărbăția lor cea după ușă“, 1928). Articolele sale descriu o miș­care sinuoasă implicind luciditatea inițiativelor civice și, în mod spon­tan, reacția unui intelec­tual care trece prin îndoieli și dezamăgiri continui. Deosebind în ele o direcție aproape temerară vom recu­noaște implicit și o alta de inducție biografică. Una merge, cum su­geram, spre blamare și contestare, în cele din urmă spre „descoperi­rea“ satirei, iar cealaltă spre dezvăluirea unui climat de existență particular. „Personal, — mărturisește autorul — ne-am regăsit în aceste pagini, cu toate aspirațiile și cu toate dezamăgirile pe care inepuizabilul cortegiu al saltimbancilor și irozilor, perindîndu-se, cu aceeași trucată figurație, pe scena politică dintre cele două războaie, ni le-a trezit la timpul lor,...“ (v. In loc de prefață). Glosînd așa­dar în marginea „actualității“ politice, sociale, culturale din vremea lui, ziaristul instituie — pînă la obiectivare, pînă la detașarea și formularea unei atitudini independente, antibiografice — tonusul sa- Sergiu Fărcășan: T­eatru Sergiu Fărcășan pare mai înzestrat pentru comedie. In La ciorba de potroace, mai interesant e bătrînul Jan, care trăiește doar prin­ nostalgiile vetuste ale unei lumi apuse și reacționează, ieșind din apatie, numai la apelul insis­tent al unui prezumtiv client, care-l readuce în veche pos­tură de birtaș predestinat. Finalul, într-o umbră de tristețe, pare să-i pecetluiască pentru totdeauna soarta de om ce așteaptă ceva ireversibil. Comicul în Sonet pentru o păpușă rezidă în contrastul dintre apa­renta mobilitate a gîndirii și inerția ce strivește uniformizând pînă la dizolvare conturul personajelor. Birocratismul e un mecanism perfecționat care cu o mare risipă de energie macină în gol, iar năvala de personaje care intră, ies, aleargă, prezintă situații, țin șe­dințe constructive etc, nu face decît să permanentizeze rutina, automa­tismul. Această atmosfera anchilozantă e incendiată de apariția unui erou simpatic, Piticescu, „mielul turbat“ al lui Sergiu Fărcășan. Se reține plăcerea autorului"" de a inventa nume savuroase: Biliboncea, Bașchirache, Ciomîrtan, Voiniță, Ghilmecea. Cele două drame (Steaua polară și Lovitura) sunt construite pe o schemă asemănătoare, savantul Pavel Proca deosebindu-se de sa­vantul Benedict Soveja doar prin nume. Ambii aparțin tipului de erou intransigent, interesat în așa măsură de știință, nncit realitatea uneori meschină îi găsește dezarmați. Conflictul rămîne mereu ex­terior, eroii nu acționează, ci țin cuvântări în care enunță principii și mimează zbateri interioare: „Apar case, apar fabrici, a­par țărani George mărgărit: Vulturii amiezii Este meritul Editurii Juni­mea de a fi repus pentru prima oară în circulație în volum opera poetică a unui scriitor cu totul remarcabil și despre care se știu prea puține lucruri, despre care se afir­mă cu diferite ocazii că fost din cercul Jurnalului li­­­terar al lui G. Călinescu, sen­sibilitatea cea mai vie, mai deschisă ideilor, intuițiilor de mare profunzime. Adevărul va putea fi exact controlat numai după ce întreaga lui operă, însă multă răspândită în manuscrise­ și reviste, va fi adunată într-o ediție critică. Poezia din volumul selectiv Vulturii amiezii comunică un senti­ment năvalnic de erupție morală și filosofică într-un text clasic, lim­pede. G. Mărgărit excelează în narațiuni lirice cu tema anunțată (Poem pentru mîini, Colocviile pădurii), dar care nu cad în banali­tate datorită unui flux de intelectualitate purificatoare. Intuiția lirică descoperă extazul și disperarea, melancolia și stările de curaj opti­mism, de liniște și încredere. E în toată poezia sa un neîntrerupt dialog cu ideile: „O macii gîndirii, ochii profetului, / Ce roș se re­varsă în orga poetului!1 O conștiință superioară a poeziei ca artă, ca expresie a unei sensibilități angajate în circuitul social a deschis poetului și un spațiu al concentrației, al rigorii lirice care a exclus nu o dată acceptarea unei retorici primejdioase. Versurile comunică direct sentimentul, emoția printr-un limbaj accesibil, curat („E poe­zia pasărea ce-și țipă glasul“), cu toate că cele mai multe poeme se tînguiesc uneori neliniștite într-o expresie insuficientă. Poetul e preocupat de ideea fundamentală, el vrea și reușește să spună cu toată vocea ceea ce simt, ceea ce știe că va fi. Experiența de viață domină poezia , o supune, iar de estetism gratuit nu poate fi vorba

Next