Tribuna, ianuarie-iunie 1972 (Anul 16, nr. 1-26)

1972-01-06 / nr. 1

cronica literară Un nou tînăr poet debutează la editura Dacia. E vorba de Ion Mircea, unil dintre studen­ții Facultății de filologie din Cluj, grupați în jurul activei și apreciatei reviste Echinox. Volumul se întitulează cu sim­plitate Istm, dar simplitatea aceasta e la fel de înșelătoare ca și aceea a versurilor dintre coperțile cărții. Și ele par sim­ple la prima vedere dar con­stați îndată că e vorba numai de o impresie inițială prove­nind de la aerul pur al cuvin­telor, de la arhitectonica în­grijită a poemelor. Pe urmă observi că lectura întîmpină rezistență, că te afli în fața unor bucăți enigmatice, cu un pronunțat aer hieratic. Ele­mentele simple ale cuvintelor se combină într-un mod neo­bișnuit, in structuri lirice în­chise și misterioase, unde sen­surile sunt doar sugestie și atmosferă, indicații ambigui ale unei prezențe poetice care se afirmă fără să se dezvăluie niciodată pînă la capăt. Așadar, iată-ne dinaintea unui poet care nu ține de loc să ne faciliteze înțelegerea, ci mai degrabă caută să rămînă ascuns în penumbra cuvinte­lor. Dar poate că nu e prea bine spus: caută, pentru că Ion Mircea nu și-a programat, cred, să fie dificil cu orice preț. Demersul său poetic e însă unul foarte modern și personal în același timp, de­­părtîndu-se de căile obișnui­te ale comunicării lirice. Poe­tul e conștient, se pare, de acest lucru cînd scrie în poe­mul ce deschide cartea: „Ce­lui ce sînt, / pur alcătuit nu­mai din puncte, / nu deodată-i vom descoperi, / iubita mea mamă, curcubeul. // Departe sînt zăpezile / de albul lor / o, nu mai iubesc lebăda“. în­­tr-adevăr, tînărul poet ne pro­pune o poezie care nu seamănă decît în parte mai cu ceea ce ne-au oferit generați­ile noastre noi în materie de inovație și îndrăzneală a for­mulării poetice. Ion Mircea nu e un epozant prin înfățișarea exterioară a versurilor sale, cu toate că o combinație sau alta din poemele lui poate să șo­cheze și chiar să nedumereas­că. El surprinde însă, mai ales, prin gestul său ritualic și ciudat, prin solemnitatea a­­titudinii interioare, orientată mereu spre elevație și purita­te. Experiența sa nu e singu­lară în cadrul liricii moderne, dar pornește de la una din treptele de sus ale acestei ex­periențe. Cine nu e familiari­zat cu o astfel de lirică ori nu îi acceptă pur și simplu realitatea și principiile, cu greu va putea fi convins de seriozitatea sau de legitimita­tea ei. Hugo Friedrich care a analizat cu competență nume­roase forme ale expresiei poe­tice moderne spune printre altele: „... imperiul poetic al spiritului modern e lumea i­­reală creată de el însuși, care nu există decît în virtutea cu­­vîntului. Ordinile ei, care îi sînt întru totul proprii, se af­lă într-o tensiune voit nerezol­vată față de tot ce e obișnuit și asigurat“. Sau: „... pe cînd civilizația tehnică conexează spațiile materiale, poezia cre­ează — îndeosebi prin limba­jul ei metaforic — conexiunea a ceea ce sub aspect material e absolut inconexabil“. Să mai cităm și acest pasaj con­­cluziv, foarte lămuritor pen­tru situația unei anumite li­rici din veacul douăzeci: „Con­ținutul acestei creații, liricii îl exprimă disonant: nedeter­minarea prin cuvinte determi­native, complexitatea prin pro­poziții simple, nemotivarea printr-un motiv (sau invers), neraportarea printr-o­tare (sau invers), spațiul rapor­tau atemporalitatea prin denumiri temporale, abstractul prin forțele magice ale cuvîntului, arbitrarul conținutului prin forme severe, imaginea invizi­bilului prin elementele senzo­riale ale imaginii. Sunt disonan­țele moderne ale limbajului poetic. Dar el tot limbaj ră­­mîne, chiar dacă nu mai e des­tinat decît rareori înțelegerii. Fiindcă aici limbajul e folosit ca o claviatură la care nu se poate prevedea ce sunete și ce semnificații va produce. Poeții sunt singuri cu limbajul. Dar limbajul singur îi și sal­vează“. Să reținem deci că în poe­zia secolului nostru s-au efec­tuat toate mutațiile posibile (Hugo Friedrich analizează nu­mai exemple de prestigiu merge pînă la o anumită epo­și că, fără să se ocupe și de alte experiențe, mai noi și mai hazardate), că libertățile pe care și le-a luat această poezie au dus-o, uneori, pînă la autoanulare, dar prin re­prezentanții ei de frunte ea a rămas valabilă și de o stra­nie frumusețe, chiar dacă u­­neori dezolantă. Pentru un debutant, Ion Mircea se afirmă deosebit de matur și nu vom găsi în poe­mele lui ezitările sau imper­fecțiunile începătorului. Ver­­ lon Mircea: Istm­ ­urile sînt transcrise cu mînă sigură, cu știința celui inițiat în tainele expresiei — în tai­nele expresiei proprii, vom spune, ale modalității pe care a adoptat-o de la primii pași, lucid și ingenuu totodată. Și modalitatea sa se înscrie în contextul larg pe care îl definea mai sus teoreticianul amintit, în aria acelei poezii unde limbajul e utilizat ca o claviatură cu sunete și sem­nificații imprevizibile. Totuși, după cum se știe, nu modali­tatea e totul. Depinde ce reali­zezi cu ajutorul ei, ce sune­te, ce atmosferă, ce accente sufletești și spirituale obții din jocul claviaturii tale. Dar să vedem, intîi, cum lucrează Ion Mircea, cum se folosește de cuvînt spre a contura spa­țiul poemului. Transcriem bu­cata întitulată Forma gurii: „Gurile, miile, ce se desfac / planete fără nimeni în caoli­­nul înmugurind. / Pomeții pa­triei susțin în utimul somn / fiul. / Lumină latină, în cripta de cristal / neînțelegere între părinți asupra / primei inelări a părului / mort, / înclinare de milă a capului în lipsa / cuvîntului, / numai forma gu­rii cînd sărută / floarea între­gului“. Avem aici o construc­ție bine închegată, cuvinte și imagini concrete ce creează o atmosferă gravă, sugestii inte­resante ale unor mișcări lim­pezi și delicate, ale unor ges­turi melancolice, ale unor înțe­lesuri ce te lasă într-o suspen­sie meditativă. Se observă cum datele reale slujesc unei compoziții fără o finalitate deslușită, sau mai bine zis finalitatea lor e poemul însuși, cu tensiunile lui interioare. Totul se susține dinăuntru,dar tocmai acest înăuntru nu e gratuit, ci reprezintă emoția poetului întrupată în imagini­le respective. Despre ce fel de emoție e vorba? Orientarea metaforică ne duce spre o e­­moție de ordin intelectual, ce amintește de „tristețea meta­fizică“ a lui Blaga. Față în față cu lumea, cu misterele ei, poetul trăiește „umilința“ (atît de frumos formulată aici: „în­clinare de milă a capului în lipsa / cuvîntului“) de a nu le putea exprima, îi rămîne to­tuși un mijloc de comuniune: intuiția afectivă („numai for­ma gurii cînd sărută / floarea întregului“). „Singur cu limbajul“ său, Ion Mircea construiește în a­­ceeași manieră subtilă, diso­nantă, abscons metaforică, poeme de o mare grație stilis­tică și lirică, unde sufletul său transpare la o vîrstă „de crin“, mereu preocupat de fragila, delicata sa situație existenția­lă, însă fără sentimente an­xioase, ci cu o blîndă, melan­colică înțelepciune: „Cînd sufli în globul ei alb ,/ fulguind în­tregul trup / i / se spulberă-n cer / cît cenușa / din somnul unui copil fulgerat. / Noaptea în somn / după altă alcătuire / ascuns / tu vei fi vîntul / suflarea, cuvîntul — / aducere aminte — / iar întregul cer / glodul / unei păpădii / întune­cat“ (Iar întregul). E aici un u­­șor aer blagian din Poemele luminii, ca de altfel și în bucata Istmul, dar gesturile sînt diferi­te ca amplitudine și vigoare: „Aplecat din vîrsta mea de crin / cu mîinile prea subțiri/ întinse afară din somn / pot să fiu cîntărit cum stau în mîini / și număr / în praful lor înmiresmat / pleoape de orgă. // înțeles cu ai mei / după moarte / să-ți fie închis alături / un ou de lebădă — nesfîrșit / îmi pare gîtul tău / și nu știu ce cînți, poate cînți — // Spre a / rămîne și eu / cu prima liniște / aproape / de istmul alb și-nmiresmat, / în locuința mea lacustră, / în vîrsta mea de crin“. Există la Ion Mircea o vă­dită înclinație pentru rostirea misterioasă, criptică, din care scoate bune efecte poetice: „Teamă se află seara ca de un mort / și aș sufla cu noaptea nesfîrșită / cum sufli lumina­rea / să urci în taină / o scară argintie. / Ochii tăi, două re­ligii uitate, / vor afla ochii tăi pămîntii / că la nașterea mea pe un cîmp al oglinzii / un alt cer amintit. // O lampă noaptea luminînd afară / cu fluturi de gheață, împrejur / pustiind — un cuvînt / în sfîrșitul tău, suflu de moarte/ ca pe un geam de iarnă. // După noaptea U / ce oglindă înaltă va fi piatra ta funera­ră / preasfinte raze răsuflînd / asupra văii cimitirului, / ce oglindă înaltă va fi / piatra ta funerară / după noaptea U / Lucis ante terminum“ (Noap­tea II). Desigur, volumul lui Ion Mircea, cu toată maturitatea de care dă dovadă, cu toată acuratețea și îndeminarea scrisului, nu se menține, cum e și firesc, pe întregul parcurs la aceeași altitudine lirică. Din cînd în cînd tensiunea și stringența sînt în scădere și unele poeme își micșorează ponderea specifică, în astfel de cazuri, modalitatea între­buințată nu mai are nici ea putere de sugestie și duhul de taină devine simplă obscuri­tate verbală. Dar important este că Ion Mircea e un poet adevărat, cu haruri indubita­bile și de o certă factură ori­ginală. Nota lui particulară e un sentiment al candorilor primordiale și o sete de abso­lut. Litera I constituie simbo­lul aspirațiilor sale spre înalt, istmul vertical care îl leagă de miracolul necunoscutului. O lumină palpită în versurile sale. I-o dorim cît mai bogată și mai plină de semnificații. VICTOR FELEA Vasi­e Băran Berbecul zburător Cartea pentru copii, presupu­­nind un specific aparte, permite nu de puține ori divagația supără­toare de la normele generale și recunoscute ale exigenței artisti­ce, gest izvorît cumva în baza considerentului, greșit de altfel, că este necesară o oarecare con­cesie făcută puterii de înțelegere a micului lector căruia i te adre­sezi. Evident, o asemenea optică nu numai că este eronată, dar, în primul rînd, ni se pare dău­nătoare, căci înainte de toate scrierile pentru copii și adoles­cenți implică un demers respon­sabil de formare și educare a ci­titorului, o încercare de inițiere și fundamentare a gustului pen­tru lectură și prezentându-i un produs de subliteratură, însăilări algoritmice sau ermetice, evaziu­ni hazardate și alte înscenări cu vizibilă tentă alegorică, în fond rebuturi estetice, nu te pronunți oare chiar împotriva rosturilor necesare ale genului abordat ? Nu vrem să spunem că volumul lui Vasile Băran, Berbecul zbu­rător, conține în întregime ero­rile anunțate mai înainte. Ori­cum, însă, povestirile lui nu sunt străine de o anume indecizie și generalitate, lipsindu-le ceea ce este mai important: precizia și vigoarea mesajului. Se petrece asta în urma evadării de la o transcripție realistă, în termeni indubitabili și reperabili în sis­temul de noțiuni concrete, neîn­chegat încă, a tînărului cititor și abdicării autorului într-o acțiu­ne ce se vrea a remonta poves­tea, basmul la un nivel evoluat, de fapt cu elemente nu întotdea­una adecvate. Narațiunile lui Va­sile Băran își găsesc suportul prea puțin în datele concrete ale unei realități apropiate, în mod nece­sar recognoscibile în universul infantil. De fapt, operînd cu ele­mente de basm și alegorie, dar nu acelea descinse dintr-un ar­senal tradițional, substanța nara­țiunilor sale se pierde în gene­ralitate și nu de puține ori în arbitrar. Dar nu e cazul să insis­tăm. Singurele trimiteri recupe­rabile se fac la un incert și sub­limat univers rustic, inconsistent în determinările sale: „Pe atunci pe pămînt era numai satul, cu rîul alături, și maluri, plopii, și soarele deasupra, și norii-n depăr­tare“. Autorului îi este imposibil să rămînă aici, devansarea aces­tui plan fiind iminentă și-ntr-alt loc vom citi: „S-a întîmplat­­ ca băiatul să plece înconjurînd soa­rele de zece ori la rînd, prilej cu care a băgat de seamă că ...“ Alteori, demersul prozatorului este mai mult decît didacticist. Fabulă cu o picătură de ocean „transcrie" nici mai mult, nici mai puțin circuitul apei în na­tură. Găsim, însă, în cuprinsul volu­mului și povestiri în care firul ,epic este riguros urmărit, demon­strația încheiată. Deși, peste tot, evaziunea este prezentă. Recu­noaștem în asta efortul autoru­lui de a se adecva la cerințele impuse de genul abordat, un fel de basm modern, cît și slăbiciu­nea sa. Aventură în Montana este visul de-o secundă a copilului pus să se întrebe despre originea ma­nechinelor din vitrine, Berbecul, zburător un prilej de trecere în revistă a pensionarilor unei gră­­di­ni zoologice, Țărmul o alegorie străvezie despre condiția omului, Drumul reminiscențele unei co­pilării irecuperabile, toate devan­­sînd planul real al zilelor noastre, problematica și fizionomia unui copil concret. Ne îndoim că în întregime ceea ce cuprinde Ber­becul zburător se adresează co­piilor, sau adresindu-se este ni­merit să fie așa. Oricum, o mai consecventă apropiere a autorului față de motivele și chipul de azi se impunea ca necesară. Este foarte greu de încadrat volumul lui Nicolae Damian în sfera a ceea ce curent numim li­teratura pentru copii. Căci exis­tă o diferență calitativă între povestirile acestui tînăr prozator și alte încercări publicate sub antetul Editurii Ion Creangă. Deosebirea este că pe cîtă vreme unii autori scriu pentru copii, Nicolae Damian scrie despre co­pii, ceea ce nu trebuie să pară numai o diferență de nuanță. Poate că numai apropiindu-și în acest fel universul prin excelență refuzat intruziunilor și deseori eclatant atunci cînd se dezvăluie al copilăriei, literatura ce se a­­dresează celei mai tineri pături de cititori se supune pe deplin menirii ei. Scriind exclusiv des­pre tineri, investigînd dinăuntru lor, luîndu-i în serios fără a li se face nici o concesie — iată o cale de urmat asupra căreia ne atra­ge atenția volumul de față, re­­luînd, de fapt, o idee nu de ieri sau de alaltăieri. Fete și băieți (titlu nefericit a­­les, asta în treacăt fie spus) im­pune un talent remarcabil, cu aplicație deosebită asupra re­levării inefabilului unei vîrste. Povestirile sale, în întregime, se edifică drept confesiune a copi­lului (trecut spre adolescență) a­­flat în pragul marilor experiențe, a unor experiențe esențiale, an­grenat, deci, unui proces discret de inițiere. O simplă evaluare a cîtorva titluri, dintr-un care cuprinde cincisprezece, sumar ne anunță asupra modalității prozei scrise de Nicolae Damian. Iată aceste titluri: Cînd nu mai a­­lergi, Ca o rață sălbatică, Stri­gați prin iarba verde, copii!, Cînd bați la ușă etc., formulări care trimit cu putern­ici cîteva nume impuse în literatura universală. Șansa lui Nicolae Damian rezi­dă în faptul că eroii săi se îm­bogățesc prin trăsături ce le a­­parțin, în același timp în care a­­parțin unui context specific, bi­ne definit, un context actual. Pri­vind astfel lucrurile prozatorului îi reușește conturarea unei fizio­­nomii aparte, reperabilă în tim­pul larg al tinerei generații. Cele mai reușite povestiri, care trădează posibilitățile autorului și care în același timp, circum­scriu firesc un personaj excep­țional prin datele pe care le o­­feră, ni se par a fi în familie și strigați prin iarba verde, co­pii ! Dacă în prima interesează optica prin care copilul teribil își vede la un moment dat pă­rinții și bunicii (aceștia dispuși întotdeauna să facă ordine și că­­pătîndu-și astfel pentru copil o alură tiranică) surprinzîndu-i în viziunea lui, de data asta, în a­­titudini defavorabile. Strigați prin iarba verde, copii­ traduce cu o mare discreție sentimentul incert, neprecizat și totuși exis­tent al unei singurătăți prema­ture. Scena în care băiatul al cărui tată este bolnav (obligîn­­du-și prin asta copilul la tă­cere, frustrîndu-l de bucuria co­pilăroasă a chiotelor dezlănțuite și firești, de fapt, tăindu-i drep­tul la joc) țipă cit îl țin puterile în iarba înaltă este memorabilă. „De cînd s-a îmbolnăvit tata“ spune el „e atîta liniște la noi în casă... Uneori cobor în stradă și cînd trece cîte un tramvai, tip cît pot de tare, dar rău că nu e același lucru“. gat Vom mai găsi în acest înd­e­volum nenumărate motive refăcînd in datele esențiale uni­versul spiritual și afectiv al unui copil excepțional. Despre valoa­rea educativă a modelului nu mai este cazul să vorbim. VASILE SALAJAN Nicolae Damian Fete și băieți

Next