Tribuna, ianuarie-iunie 1972 (Anul 16, nr. 1-26)
1972-01-06 / nr. 1
cronica literară Un nou tînăr poet debutează la editura Dacia. E vorba de Ion Mircea, unil dintre studenții Facultății de filologie din Cluj, grupați în jurul activei și apreciatei reviste Echinox. Volumul se întitulează cu simplitate Istm, dar simplitatea aceasta e la fel de înșelătoare ca și aceea a versurilor dintre coperțile cărții. Și ele par simple la prima vedere dar constați îndată că e vorba numai de o impresie inițială provenind de la aerul pur al cuvintelor, de la arhitectonica îngrijită a poemelor. Pe urmă observi că lectura întîmpină rezistență, că te afli în fața unor bucăți enigmatice, cu un pronunțat aer hieratic. Elementele simple ale cuvintelor se combină într-un mod neobișnuit, in structuri lirice închise și misterioase, unde sensurile sunt doar sugestie și atmosferă, indicații ambigui ale unei prezențe poetice care se afirmă fără să se dezvăluie niciodată pînă la capăt. Așadar, iată-ne dinaintea unui poet care nu ține de loc să ne faciliteze înțelegerea, ci mai degrabă caută să rămînă ascuns în penumbra cuvintelor. Dar poate că nu e prea bine spus: caută, pentru că Ion Mircea nu și-a programat, cred, să fie dificil cu orice preț. Demersul său poetic e însă unul foarte modern și personal în același timp, depărtîndu-se de căile obișnuite ale comunicării lirice. Poetul e conștient, se pare, de acest lucru cînd scrie în poemul ce deschide cartea: „Celui ce sînt, / pur alcătuit numai din puncte, / nu deodată-i vom descoperi, / iubita mea mamă, curcubeul. // Departe sînt zăpezile / de albul lor / o, nu mai iubesc lebăda“. într-adevăr, tînărul poet ne propune o poezie care nu seamănă decît în parte mai cu ceea ce ne-au oferit generațiile noastre noi în materie de inovație și îndrăzneală a formulării poetice. Ion Mircea nu e un epozant prin înfățișarea exterioară a versurilor sale, cu toate că o combinație sau alta din poemele lui poate să șocheze și chiar să nedumerească. El surprinde însă, mai ales, prin gestul său ritualic și ciudat, prin solemnitatea atitudinii interioare, orientată mereu spre elevație și puritate. Experiența sa nu e singulară în cadrul liricii moderne, dar pornește de la una din treptele de sus ale acestei experiențe. Cine nu e familiarizat cu o astfel de lirică ori nu îi acceptă pur și simplu realitatea și principiile, cu greu va putea fi convins de seriozitatea sau de legitimitatea ei. Hugo Friedrich care a analizat cu competență numeroase forme ale expresiei poetice moderne spune printre altele: „... imperiul poetic al spiritului modern e lumea ireală creată de el însuși, care nu există decît în virtutea cuvîntului. Ordinile ei, care îi sînt întru totul proprii, se află într-o tensiune voit nerezolvată față de tot ce e obișnuit și asigurat“. Sau: „... pe cînd civilizația tehnică conexează spațiile materiale, poezia creează — îndeosebi prin limbajul ei metaforic — conexiunea a ceea ce sub aspect material e absolut inconexabil“. Să mai cităm și acest pasaj concluziv, foarte lămuritor pentru situația unei anumite lirici din veacul douăzeci: „Conținutul acestei creații, liricii îl exprimă disonant: nedeterminarea prin cuvinte determinative, complexitatea prin propoziții simple, nemotivarea printr-un motiv (sau invers), neraportarea printr-otare (sau invers), spațiul raportau atemporalitatea prin denumiri temporale, abstractul prin forțele magice ale cuvîntului, arbitrarul conținutului prin forme severe, imaginea invizibilului prin elementele senzoriale ale imaginii. Sunt disonanțele moderne ale limbajului poetic. Dar el tot limbaj rămîne, chiar dacă nu mai e destinat decît rareori înțelegerii. Fiindcă aici limbajul e folosit ca o claviatură la care nu se poate prevedea ce sunete și ce semnificații va produce. Poeții sunt singuri cu limbajul. Dar limbajul singur îi și salvează“. Să reținem deci că în poezia secolului nostru s-au efectuat toate mutațiile posibile (Hugo Friedrich analizează numai exemple de prestigiu merge pînă la o anumită epoși că, fără să se ocupe și de alte experiențe, mai noi și mai hazardate), că libertățile pe care și le-a luat această poezie au dus-o, uneori, pînă la autoanulare, dar prin reprezentanții ei de frunte ea a rămas valabilă și de o stranie frumusețe, chiar dacă uneori dezolantă. Pentru un debutant, Ion Mircea se afirmă deosebit de matur și nu vom găsi în poemele lui ezitările sau imperfecțiunile începătorului. Ver lon Mircea: Istm urile sînt transcrise cu mînă sigură, cu știința celui inițiat în tainele expresiei — în tainele expresiei proprii, vom spune, ale modalității pe care a adoptat-o de la primii pași, lucid și ingenuu totodată. Și modalitatea sa se înscrie în contextul larg pe care îl definea mai sus teoreticianul amintit, în aria acelei poezii unde limbajul e utilizat ca o claviatură cu sunete și semnificații imprevizibile. Totuși, după cum se știe, nu modalitatea e totul. Depinde ce realizezi cu ajutorul ei, ce sunete, ce atmosferă, ce accente sufletești și spirituale obții din jocul claviaturii tale. Dar să vedem, intîi, cum lucrează Ion Mircea, cum se folosește de cuvînt spre a contura spațiul poemului. Transcriem bucata întitulată Forma gurii: „Gurile, miile, ce se desfac / planete fără nimeni în caolinul înmugurind. / Pomeții patriei susțin în utimul somn / fiul. / Lumină latină, în cripta de cristal / neînțelegere între părinți asupra / primei inelări a părului / mort, / înclinare de milă a capului în lipsa / cuvîntului, / numai forma gurii cînd sărută / floarea întregului“. Avem aici o construcție bine închegată, cuvinte și imagini concrete ce creează o atmosferă gravă, sugestii interesante ale unor mișcări limpezi și delicate, ale unor gesturi melancolice, ale unor înțelesuri ce te lasă într-o suspensie meditativă. Se observă cum datele reale slujesc unei compoziții fără o finalitate deslușită, sau mai bine zis finalitatea lor e poemul însuși, cu tensiunile lui interioare. Totul se susține dinăuntru,dar tocmai acest înăuntru nu e gratuit, ci reprezintă emoția poetului întrupată în imaginile respective. Despre ce fel de emoție e vorba? Orientarea metaforică ne duce spre o emoție de ordin intelectual, ce amintește de „tristețea metafizică“ a lui Blaga. Față în față cu lumea, cu misterele ei, poetul trăiește „umilința“ (atît de frumos formulată aici: „înclinare de milă a capului în lipsa / cuvîntului“) de a nu le putea exprima, îi rămîne totuși un mijloc de comuniune: intuiția afectivă („numai forma gurii cînd sărută / floarea întregului“). „Singur cu limbajul“ său, Ion Mircea construiește în aceeași manieră subtilă, disonantă, abscons metaforică, poeme de o mare grație stilistică și lirică, unde sufletul său transpare la o vîrstă „de crin“, mereu preocupat de fragila, delicata sa situație existențială, însă fără sentimente anxioase, ci cu o blîndă, melancolică înțelepciune: „Cînd sufli în globul ei alb ,/ fulguind întregul trup / i / se spulberă-n cer / cît cenușa / din somnul unui copil fulgerat. / Noaptea în somn / după altă alcătuire / ascuns / tu vei fi vîntul / suflarea, cuvîntul — / aducere aminte — / iar întregul cer / glodul / unei păpădii / întunecat“ (Iar întregul). E aici un ușor aer blagian din Poemele luminii, ca de altfel și în bucata Istmul, dar gesturile sînt diferite ca amplitudine și vigoare: „Aplecat din vîrsta mea de crin / cu mîinile prea subțiri/ întinse afară din somn / pot să fiu cîntărit cum stau în mîini / și număr / în praful lor înmiresmat / pleoape de orgă. // înțeles cu ai mei / după moarte / să-ți fie închis alături / un ou de lebădă — nesfîrșit / îmi pare gîtul tău / și nu știu ce cînți, poate cînți — // Spre a / rămîne și eu / cu prima liniște / aproape / de istmul alb și-nmiresmat, / în locuința mea lacustră, / în vîrsta mea de crin“. Există la Ion Mircea o vădită înclinație pentru rostirea misterioasă, criptică, din care scoate bune efecte poetice: „Teamă se află seara ca de un mort / și aș sufla cu noaptea nesfîrșită / cum sufli luminarea / să urci în taină / o scară argintie. / Ochii tăi, două religii uitate, / vor afla ochii tăi pămîntii / că la nașterea mea pe un cîmp al oglinzii / un alt cer amintit. // O lampă noaptea luminînd afară / cu fluturi de gheață, împrejur / pustiind — un cuvînt / în sfîrșitul tău, suflu de moarte/ ca pe un geam de iarnă. // După noaptea U / ce oglindă înaltă va fi piatra ta funerară / preasfinte raze răsuflînd / asupra văii cimitirului, / ce oglindă înaltă va fi / piatra ta funerară / după noaptea U / Lucis ante terminum“ (Noaptea II). Desigur, volumul lui Ion Mircea, cu toată maturitatea de care dă dovadă, cu toată acuratețea și îndeminarea scrisului, nu se menține, cum e și firesc, pe întregul parcurs la aceeași altitudine lirică. Din cînd în cînd tensiunea și stringența sînt în scădere și unele poeme își micșorează ponderea specifică, în astfel de cazuri, modalitatea întrebuințată nu mai are nici ea putere de sugestie și duhul de taină devine simplă obscuritate verbală. Dar important este că Ion Mircea e un poet adevărat, cu haruri indubitabile și de o certă factură originală. Nota lui particulară e un sentiment al candorilor primordiale și o sete de absolut. Litera I constituie simbolul aspirațiilor sale spre înalt, istmul vertical care îl leagă de miracolul necunoscutului. O lumină palpită în versurile sale. I-o dorim cît mai bogată și mai plină de semnificații. VICTOR FELEA Vasie Băran Berbecul zburător Cartea pentru copii, presupunind un specific aparte, permite nu de puține ori divagația supărătoare de la normele generale și recunoscute ale exigenței artistice, gest izvorît cumva în baza considerentului, greșit de altfel, că este necesară o oarecare concesie făcută puterii de înțelegere a micului lector căruia i te adresezi. Evident, o asemenea optică nu numai că este eronată, dar, în primul rînd, ni se pare dăunătoare, căci înainte de toate scrierile pentru copii și adolescenți implică un demers responsabil de formare și educare a cititorului, o încercare de inițiere și fundamentare a gustului pentru lectură și prezentându-i un produs de subliteratură, însăilări algoritmice sau ermetice, evaziuni hazardate și alte înscenări cu vizibilă tentă alegorică, în fond rebuturi estetice, nu te pronunți oare chiar împotriva rosturilor necesare ale genului abordat ? Nu vrem să spunem că volumul lui Vasile Băran, Berbecul zburător, conține în întregime erorile anunțate mai înainte. Oricum, însă, povestirile lui nu sunt străine de o anume indecizie și generalitate, lipsindu-le ceea ce este mai important: precizia și vigoarea mesajului. Se petrece asta în urma evadării de la o transcripție realistă, în termeni indubitabili și reperabili în sistemul de noțiuni concrete, neînchegat încă, a tînărului cititor și abdicării autorului într-o acțiune ce se vrea a remonta povestea, basmul la un nivel evoluat, de fapt cu elemente nu întotdeauna adecvate. Narațiunile lui Vasile Băran își găsesc suportul prea puțin în datele concrete ale unei realități apropiate, în mod necesar recognoscibile în universul infantil. De fapt, operînd cu elemente de basm și alegorie, dar nu acelea descinse dintr-un arsenal tradițional, substanța narațiunilor sale se pierde în generalitate și nu de puține ori în arbitrar. Dar nu e cazul să insistăm. Singurele trimiteri recuperabile se fac la un incert și sublimat univers rustic, inconsistent în determinările sale: „Pe atunci pe pămînt era numai satul, cu rîul alături, și maluri, plopii, și soarele deasupra, și norii-n depărtare“. Autorului îi este imposibil să rămînă aici, devansarea acestui plan fiind iminentă și-ntr-alt loc vom citi: „S-a întîmplat ca băiatul să plece înconjurînd soarele de zece ori la rînd, prilej cu care a băgat de seamă că ...“ Alteori, demersul prozatorului este mai mult decît didacticist. Fabulă cu o picătură de ocean „transcrie" nici mai mult, nici mai puțin circuitul apei în natură. Găsim, însă, în cuprinsul volumului și povestiri în care firul ,epic este riguros urmărit, demonstrația încheiată. Deși, peste tot, evaziunea este prezentă. Recunoaștem în asta efortul autorului de a se adecva la cerințele impuse de genul abordat, un fel de basm modern, cît și slăbiciunea sa. Aventură în Montana este visul de-o secundă a copilului pus să se întrebe despre originea manechinelor din vitrine, Berbecul, zburător un prilej de trecere în revistă a pensionarilor unei grădini zoologice, Țărmul o alegorie străvezie despre condiția omului, Drumul reminiscențele unei copilării irecuperabile, toate devansînd planul real al zilelor noastre, problematica și fizionomia unui copil concret. Ne îndoim că în întregime ceea ce cuprinde Berbecul zburător se adresează copiilor, sau adresindu-se este nimerit să fie așa. Oricum, o mai consecventă apropiere a autorului față de motivele și chipul de azi se impunea ca necesară. Este foarte greu de încadrat volumul lui Nicolae Damian în sfera a ceea ce curent numim literatura pentru copii. Căci există o diferență calitativă între povestirile acestui tînăr prozator și alte încercări publicate sub antetul Editurii Ion Creangă. Deosebirea este că pe cîtă vreme unii autori scriu pentru copii, Nicolae Damian scrie despre copii, ceea ce nu trebuie să pară numai o diferență de nuanță. Poate că numai apropiindu-și în acest fel universul prin excelență refuzat intruziunilor și deseori eclatant atunci cînd se dezvăluie al copilăriei, literatura ce se adresează celei mai tineri pături de cititori se supune pe deplin menirii ei. Scriind exclusiv despre tineri, investigînd dinăuntru lor, luîndu-i în serios fără a li se face nici o concesie — iată o cale de urmat asupra căreia ne atrage atenția volumul de față, reluînd, de fapt, o idee nu de ieri sau de alaltăieri. Fete și băieți (titlu nefericit ales, asta în treacăt fie spus) impune un talent remarcabil, cu aplicație deosebită asupra relevării inefabilului unei vîrste. Povestirile sale, în întregime, se edifică drept confesiune a copilului (trecut spre adolescență) aflat în pragul marilor experiențe, a unor experiențe esențiale, angrenat, deci, unui proces discret de inițiere. O simplă evaluare a cîtorva titluri, dintr-un care cuprinde cincisprezece, sumar ne anunță asupra modalității prozei scrise de Nicolae Damian. Iată aceste titluri: Cînd nu mai alergi, Ca o rață sălbatică, Strigați prin iarba verde, copii!, Cînd bați la ușă etc., formulări care trimit cu puternici cîteva nume impuse în literatura universală. Șansa lui Nicolae Damian rezidă în faptul că eroii săi se îmbogățesc prin trăsături ce le aparțin, în același timp în care aparțin unui context specific, bine definit, un context actual. Privind astfel lucrurile prozatorului îi reușește conturarea unei fizionomii aparte, reperabilă în timpul larg al tinerei generații. Cele mai reușite povestiri, care trădează posibilitățile autorului și care în același timp, circumscriu firesc un personaj excepțional prin datele pe care le oferă, ni se par a fi în familie și strigați prin iarba verde, copii ! Dacă în prima interesează optica prin care copilul teribil își vede la un moment dat părinții și bunicii (aceștia dispuși întotdeauna să facă ordine și căpătîndu-și astfel pentru copil o alură tiranică) surprinzîndu-i în viziunea lui, de data asta, în atitudini defavorabile. Strigați prin iarba verde, copii traduce cu o mare discreție sentimentul incert, neprecizat și totuși existent al unei singurătăți premature. Scena în care băiatul al cărui tată este bolnav (obligîndu-și prin asta copilul la tăcere, frustrîndu-l de bucuria copilăroasă a chiotelor dezlănțuite și firești, de fapt, tăindu-i dreptul la joc) țipă cit îl țin puterile în iarba înaltă este memorabilă. „De cînd s-a îmbolnăvit tata“ spune el „e atîta liniște la noi în casă... Uneori cobor în stradă și cînd trece cîte un tramvai, tip cît pot de tare, dar rău că nu e același lucru“. gat Vom mai găsi în acest îndevolum nenumărate motive refăcînd in datele esențiale universul spiritual și afectiv al unui copil excepțional. Despre valoarea educativă a modelului nu mai este cazul să vorbim. VASILE SALAJAN Nicolae Damian Fete și băieți