Tribuna, ianuarie-iunie 1972 (Anul 16, nr. 1-26)
1972-03-23 / nr. 12
8 sub semnul întrebării — ... Deci vorbeai despre frontul literar românesc. — Spuneam toate astea nu ca un neimplicat, nu ca un apolitic, ci ca unul câruia-i place și poezia lui Adrian Păunescu și proza lui Fănuș Neagu. — Din păcate nu despre poezia lui Nea Cutare și despre proza lui Nea Cutăraș e vorba, ci despre generozitatea de a face o revistă. Cine face mai bine gazete? — „Generozitatea“ e un cuvînt cu prea multe silabe pentru mine. Nu poate exista, dom’ne Păunescu, generozitate în lumea literară. Aș fi un naiv să cer generozitate. Ceea ce pot cere este un fair-play. (Suntem doar cronicari sportivi). Dar nu prea există asta, nu prea există respectul față de adversar. Și din cauza asta lucrurile trec de la Nea Cutărescu și Nea Cutăruș la poezia lui Nea Cutărescu și la proza lui Nea Cutăruș. Din cauza asta, poți fi contestat ca poet din cauza unui împrumut la fond sau din cauza unei priviri. Totul e codificat, ca în războaiele moderne (căci tot vorbirăm de generali). — Ce propui? — încă n-am ajuns la propuneri. Eu iți spun toate lucrurile astea ca un om care își și care îți propune cîteva subiecte de scris și de meditat. Mă gîndesc la vremurile de aur în care aveau loc în aceeași literatură și Călinescu și Camil și Vianu și, mai departe și mai încolo, — Dostoievski, Tolstoi și Cehov, și te întreb dacă nu te amețește ideea că niciodată Tolstoi nu s-a plîns țarului că Dostoievski scrie cum scrie? — Ce crezi că se întîmplă în schimb în vremea noastră literară? — Cred că lucrul cel mai grav, astăzi, este că fiecare a ajuns să se plîngă lui însuși, și nu numai celorlalți, că Preda scrie așa cum scrie, că Fănuș scrie așa cum scrie, că Păunescu scrie așa cum scrie. Cunosc un caz concret de scriitor valoros care n-are ce face toată ziua decit să se plingă și să plîngă cît de prost e ultimul roman al fratelui său. — Am impresia că ieri, 14 martie 1972, mi s-a plîns și mie. De cine vorbești? — No comment. Sper totuși că din acest plîns pe la porțile altora să iasă o excelentă pagină de proză în opera acestui confrate. Ar fi singura rațiune a acestui bocet. Altfel, nu văd de ce un scriitor și-ar pierde ore și ore pentru a demonstra cît de prost scrie un frate de al său. (Asta pentru că vorbeai de generozitate). — Sunt întru totul de acord că nouă, ca oameni vii, ne pot părea dizgrațioase și grave erorile noastre de oameni vii. Dar eu cred, Radu Cosașu, că și Rebreanu și Camil și Lovinescu au trăit aceeași vreme literară și s-au plîns și ei de ea, ca de o aversă imposibilă și unică. Dacă nu ești de acord, îți aduc din camera cealaltă colecția revistei „Sburătorul“. O să vezi acolo ce zicea Lovinescu despre Sadoveanu și Cezar Petrescu și ce ziceau ei despre Lovinescu. Un moment! (Aduc colecția „Sburătorul“. Citesc cu voce tare și comentăm. Citesc pamfletele despre Alexe Procopovici, despre Cezar Petrescu). Nu te plictisește? — Nu numai că nu mă plictisește, dar e un bun răgaz pentru a-mi permite o mică voluptate psihanalitică, ascultindu-te cum citești. Aș îndrăzni să te chem la un psihanalist. Ce mărturisește patima cu care-1 citești ca pe-o poezie, ca pe-un poem, pe Lovinescu făcîndu-l praf pe Cezar Petrescu? Ai îndrăzni să mărturisești unui psihanalist ceva în direcția asta? Crezi că e vorba — în glasul dumitale — de Lovinescu și Cezar Petrescu? — Ai terminat? — Intr-un fel da, căci nu problemele pamfletului mă interesează azi în literatura română, iar pamfletul e îndreptățit numai într-o literatură constituită ca atare. — Psihanaliză, da? Dar de ce nu vrei să supui acestei psihanalize și faptul că ți-am citit triumfalul articol lovinescian de primire a lui Ion Barbu, ca și articolul despre Ion? Ce, psihanaliza o faci numai unde vrei dumneata? Fii atent că psihanaliza n-are caracter de gașcă. — îți voi răspunde încet, cum zice Sadoveanu. Pentru mine problema lecturilor din „Sburătorul“, ca să nu mai vorbesc de „Luceafărul“, „Săptămâna", și alte consurori — articole fie triumfale, fie distrugătoare — nu prezintă interes decit în lumea obsesiei scrisului meu și anume: justificarea. Care e justificarea pentru care pui atîta voluptate în a-mi citi ce s-a scris despre Ion sau despre A. Procopovici, care a fost justificarea lui Nu a lui Eugen Ionescu (dacă nu Rinocerii)? Asta mă interesează mai puțin. Mă interesează cu adevărat următorul lucru: „Fata unor prieteni de ai mei, în vîrstă de 16 ani, a văzut Puterea și Adevărul. întrebarea ei foarte spontană, la mijlocul filmului, a fost: «de ce l-a arestat Stoian pe Petrescu?»“ Asta mă interesează mai mult decît Sburătorul nostru. In fața acestei întrebări nu putem găsi ajutor nici la Lovinescu, nici la Sadoveanu, poate la părinții noștri, dar mai sigur la noi. — Bine, dar eu am spus: „aceeași vreme literară“. — Fata aceasta face parte din vremea noastră literară. — De ce? îți plac justificările, folosește-le și în ce te privește. — Chiar asta vreau să fac. Prin întregul meu scris, eu asta vreau să fac. Nu vreau să mă pling, nu vreau să fiu neînțeles, vreau să justific, fără să iert și fără să mă iert. Pentru mine problema principală, astăzi, este condiționarea omului de către om. Eu cred că această fată e condiționată de literatura noastră și, vai, de pamfletele noastre tainice sau rostite. Am un volum care se numește Supraviețuiri. E un volum în care, dinăuntru, încerc să analizez cum am fost eu însumi condiționat în fanatismul, în supunerile și în spaimele mele. Eu nu văd alt subiect de scris — consideră-mă dogmatic! — decît analiza pînă la justificare, adeziune, și protest totodată, a condiționărilor noastre, a elanurilor și temerilor noastre. Nu văd alt subiect. Și nu văd de ce trebuie să fiu abătut de la această lungă meditație asupra mea și a lumii mele, de efervescenta viață a pamfletului rostit și nerostit, murmurat și băut, atît de înfloritor în vremea noastră literară. Observă că, sistematic, tot ce-a dat sau ar putea da mai pasionant literatura noastră aparține acestei întrebări: „de ce-a fost arestat Petrescu de Stoian?“. — Și o altă întrebare: ,vde ce Stoian nu e considerat vinovat de asta?" — Unde, în film? — în film, sigur! (Căci arta este — iertați de vorbă proastă! — o ficțiune). Dar voiam să spun ceva despre întrebarea acelei fete (care cred că ești tu), întîi de toate că, într-adevăr, arestarea lui Petrescu e nejustificată în planul realității. Dar al doilea lucru, și foarte important, e că fata, crescută azi, nu mai poate înțelege (iar generația ei n-ar mai putea, să sperăm, accepta niciodată) o asemenea înscenare samavolnică. Asta înseamnă că noi, scriitorii, pionieri permanenți ai libertății ... noi vrînd mereu mai mult și întristîndu-ne zgomotos cînd ritmul general e mai calm, nu trebuie să uităm că in România anilor noștri s-a creat acel climat liber din perspectiva căruia nici un abuz, trecut, prezent sau viitor nu mai poate fi acceptat. Trebuie să vină o fată de 16 ani, ca să ne aducem aminte ce salt s-a făcut! Și ce înseamnă România de azi! Și acum, după ce ai ofensat viața literară, să facem un pas... — înapoi... — Te rog! — Eu mărturisesc că n-am o conștiință estetică dezvoltată. Nu știu cum vine cu estetica. In schimb, socotesc că scriitorul are o conștiință indivizibilă. Mi-e insuportabilă provinciala și clasica noastră etichetare: „ăla face publicistică, ăla face literatură“. Cum vine asta, nu prea înțeleg. Toată lumea s-a mirat ce valoare literară a avut volumul de publicistică „Imposibila întoarcere“ al lui Marin Preda, volum pe care cred că-l cunoști. Iar Marin Preda s-a mirat în primul rînd, îmi aduc foarte bine aminte cum, ani de zile, Marin Preda s-a uitat cu greață la cei care fac ziaristică. — Unii o făceau și prost. — După cum și alții fac prost literatură. (Constată că unui scriitor care scrie prost i se spune că face gazetărie, dar unui gazetar care scrie bine nu i se spune în nici un caz scriitor.) Revin la Marin Preda. El a dovedit încă o dată acea conștiință a scriitorului care este mare indiferent de bucata de hîrtie pe care-și așterne gîndurile, fie ea numită sacrosant „coală de autor“ sau „hîrtie de împachetat conserve“. Eu sînt un ziarist, ți-o mărturisesc deschis, fără rușine, fără complexe de inferioritate, dragă Adrian Păunescu. Adaug că de mic copil n-am visat să fiu altceva decît ziarist, cu specificarea „ziarist sportiv". La 8 ani țineam cronica meciurilor Unirea Tricolor- Venus și alergam de dimineață să cumpăr „Universul- Sport“ și „Gazeta Sporturilor“. în ultimii ani, speriat tot mai rău de moarte, mă linișteam spunîndu-mi: „în fond, poți muri liniștit, ți-ai realizat visul, mori ca gazetar“. Am mers și mai departe și în ultima mea carte — „apreciată, după cum mi-a spus o prozatoare, chiar de oameni care nu te iubesc“, ceea ce, recunoaște, e un eveniment în viața unui scriitor român — am făcut din erou un ziarist fără mască... — Auzi, Radu Cosașu? Cel mai greu e să te aprecieze oamenii care te iubesc. — De aceia mă feresc singur. Revin la „August pe un bloc de gheață“. Un ziarist, un om devorat de patima ziarelor... — Dar bătrînul ăla care a murit sub ziare e inventat de tine, nu-i așa? — Telefonează la „Agerpres“ și interesează-te: „Știre din Stockholm“. Era deci un ziarist, un om devorat de patima ziarelor și de una din cele mai superbe lozinci ale secolului nostru: „sunt informat, prin urmare sunt liber“. — Superbă, într-adevăr. Vreau să-ți spun că, la o întilnire a scriitorilor cu domnia sa, tovarășul Ceaușescu a insistat mult asupra ideii că una din primele condiții — fără de care nu se poate — ale unei democrații reale este informarea oamenilor. Domnia Sa vedea în asta înalta menire de viitor a presei noastre: o informare corectă, precisă și largă. I de vorbă cu RADU COSAȘU