Tribuna, 1974 (Anul 18, nr. 1-52)
1974-01-03 / nr. 1
ACTUALITATEA LITERARA reviste LUCEAFĂRUL. O discuție avizată (participă personalități critice proeminente ale momentului literar) asupra orizontului criticii tinere, precum aceasta inițiată de Luceafărul (numărul 51), are darul de a pune încă o dată în lumină cîteva din imperativele etice ale acțiunii critice curente, chiar dacă premisa de la care se pornește, de data aceasta, are în vedere condiția criticului în tinerețe. Tema propusă este astfel depășită, fiindcă, așa cum se remarcă, e greu de stabilit după ce criterii se poate face departajarea critic tînăr, critic matur sau cum am vrea altcumva să-i spunem celui din urmă. Iată de ce inițiativa ultimă a Luceafărului (în prelungirea unui lung șir de inițiative lăudabile privind dezbaterea fenomenului literar la zi) devine o pledoarie în favoarea probității morale a criticului, pentru o formație culturală solidă a sa, reală, ce nu poate exista în afara vocației lecturii, o pledoarie ce pretinde criticului o condiție intelectuală și etică elevată, sancționîndu-se implicit abaterile și deprinderile aberante pe care le pot primi din tinerețe unii dintre ei. Dacă relevarea calităților indiscutabil necesare, și care, detașate, pot duce la realizarea portretului ideal al criticului, sînt profitabile, răspunsul la o întrebare de felul: „Cum poate fi călăuzită rodnic formarea tînărului critic la reviste și edituri?“ lipsește, deoarece problema pare mult mai delicată, chiar dacă încercăm să restrîngem înțelesurile posibile ale termenului „a călăuzi“. O recunoaște editorialul revistei însuși, interesant și la obiect prin radiografia întreprinsă în marginea fenomenului critic, atunci cînd semnalează următoarele: „După primul sau al doilea articol publicat, tînărul recenzent este înscăunat titular de rubrică și, uneori, chiar îndemnat să pornească din colțul lui de revistă sau editură campania de surclasare a cine știe cărui rival“. Neîndoiosește și acesta un mod de a „călăuzi“. Dar de acum se ridică alte întrebări și nedumeriri: cine îndeamnă la asemenea mizerabile campanii, cine sînt „rivalii“ și ai cui sînt, ce trebuie să facă, la urma urmei, tînărul critic în fața presiunilor, dacă există, de acest fel ? „Criticii nu apar an de an, pe promoții“ notează Al. Paleologu și trebuie recunoscut că adevărul se află undeva aici. „Recenzenții“ și neînsemnații „mercenari“ dispar cu aceeași repeziciune cu care apar. Numai așa se explică de ce la întrebarea: „Ce nume ivite în ultimul an le considerați cele mai promițătoare?“ sînt indicate cîteva, nicidecum apărute în ultimul an, și acestea sînt: Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu, M. Ungheanu, Al. George, Petru Poantă, Ion Marcoș, Artur Silvestri, adică nici într-un caz nume peste care să treci atunci cînd le întîlnești în paginile publicațiilor ori a căror activitate să cunoască degradările îndeobște incriminate ECHINOX. Echilibrat și sugestiv pentru posibilitățile mereu refortificate este și acest ultim număr (10) al tinerei reviste clujene. Faptul că Echinoxul reușește să se mențină, număr de număr, la un ales nivel calitativ nu poate fi trecut cu vederea dacă ne gîndim că semnăturile întîlnite mai recent în paginile sale sînt noi sau foarte noi, alcătuind o nouă (și de așteptat) generație echinoxistă. Mircea Constantin, Călin Manilici, Viorel Ariton, Anastasia Maniu, Valentin Radu, Virgil Mihai (pentru a aminti cîțiva dintre cei care colaborează la realizarea numărului de față) sînt nume care neîndoielnic le vom mai întîlni. Deocamdată, avem impresia: Echinoxul consacră doi tineri critici literari (după Petru Poantă și Ion Marcoș). Este vorba de Nicolae Oprea și Constantin Hârlav. Prezenți și în alte reviste, prin seriozitatea acțiunii lor ei aduc un argument valabil în favoarea tînărului critic, prob și cultivat, cu veritabile aptitudini pentru evaluarea critică, anulînd imaginea descalificatoare avansată din vreme în vreme în legătură cu debilitatea și labilitatea unora dintre cei ce îndrăznesc să pătrundă în teritoriile literaturii, ale criticii. Echinox, ca o adevărată revistă de cultură, a făcut și face proba unei severe responsabilități în această direcție. Surprinzător apare numai faptul că în diversele discuții purtate în marginea condiției debutului și debutantului este omisă cu regularitate contribuția ei și, în general, contribuția revistelor studențești în jurul cărora au apărut majoritatea criticilor tineri. Revenind la numărul zece al Echinoxului, semnalăm un interesant dramaturg, singurul de fapt format în cadrul grupării echinoxiste. Autor al unui volum de teatru (nejucat încă și nepublicat), Mircea Ghițulescu este prezent cu un fragment (imaginea a doua) dintr-o piesă promițătoare. Astăzi avem invitați, ce se circumscrie preocupării constante a dramaturgului de a sonda complexul de relații ce apar între indivizi în momentele mai mult sau mai puțin hotărâtoare ale vieții lor, dar care capătă, printr-o exacerbare a introspecției, atributele momentelor de criză. Se cuvine, de asemenea, să atragem noi atenția și asupra unui prozator de reală vocație, Ștefan Damian, autor al unor povestiri dense, bine gîndite, cu o substanță epică relevabilă. Faptul e îmbucurător cu atît mai mult cu cît genul scurt a devenit un teritoriu prea puțin explorat. VASILE SALAJAN Poezia lui Gheorghe Tomozei După cincisprezece ani de intensă activitate poetică, Gheorghe Tomozei își alcătuiește prima ediție de autor, în urma unei selecții masive, și totuși riguroasă, din cele 14 volume apărute pînă la Efigiile din 1972. După cum mărturisește în Avertisment, ediția aceasta poate fi considerată una definitivă „dacă nu aș cunoaște formula argheziană potrivit căreia nimic nu poate fi mai efemer decît o ediție definitivă“; înainte de a purcede la întocmirea ei, poetul „a simțit imperios nevoia de a da o redactare mai îngrijită unor texte vechi (fără a le modifica structural înțelesul, s. a.) cu speranța, poate naivă, de a interveni în propriul lui destin poetic“. Această mărturie constituie dovada peremptorie a unei conștiințe poetice hiperlucide, chiar dacă retrospecția în sine este „mai degrabă o operație sentimentală decît una strict tehnică“. Antologia de față nu a avut un ecou pe măsură și fenomenul ca atare nu ne surprinde, pentru că Gh. Tomozei, în ciuda prolificității, rămîne un poet puțin comentat. Atitudinea de respingere sau reticență în raport cu poezia lui angajează mai mulți factori și explicația acestei atitudini este numain aparență simplă. Gheorghe Tomozei este un poet sentimental și livresc, o natură contradictorie oscilînd intre evocare romanțioasă și cenzurare lucidă, intre afectivitate și ironie. Lecturi vaste, experiențe artistice dintre cele mai diverse îi procură bucuria levitației pe diferite orbite și în variate tonalități prin asimilări permanente în substanța proprie. Fiindcă posedă conștiința acută a convenției poetice și mărturisește cu franchețe acest lucru („Toate versurile care se vor mai scrie pe urne / s-au scris / scriem numai versurile altora . . .“. Repetare, el a fost frecvent suspectat de epigonism. Puțini s-au încumetat să pătrundă dincolo de superficie. Unul dintre criticii care au depășit treapta impresiei superficiale este Lucian Raicu. „Poezia lui Tomozei — accentuează criticul — extrage necontenite surse de înnoire dintr-un dialog cu „modelul“, din amestecul de acceptare pasionată și refuz ironic, din amestecul cultului cu polemica“. Așadar, Gheorghe Tonozei folosește „maniera străină spre a se exprima pe ;vne". In această ordine, Apocalipticul iarmaroc ține loc le profesiune de credință. Se imaginează aici un proces uidic în care sunt angrenați toți înaintașii sau contemporanii apropiați prin alianță spirituală, „de la Dosofei la Tomozei“: Eminescu, Bacovia, Cîrlova, Pillat, Nichita Stănescu, Macedonski, Ion Barbu, Maniu, Alecsandri, Anton Pann, Arghezi, Văcăreștii, în prima fază a creației, cuprinsă, cu aproximație și mize labile, între Pasărea albastră (1957) și Poezii 1965), Gh. Tomozei se definește prin nostalgie și sententalism, demonstrează o fermă structură romantică, fără propensiuni clasice formale. Divulgîndu-și nosflgia în euritmii perfecte, el invocă anotimpul care crește în mod frecvent amintirile, toamna. ..M-au așaptat, despletite, fîntînile cu apa, ochi verde, îndulri, / m-au așteptat ale carelor ropote / și frunze în boruri de fluturi / și clopote“. (Am venit cu păsările narinei...) Poemele acestei perioade se intitulează Amintire, început de toamnă, Poem pentru desfrunzire, e ale țărînii ruguri, Spectacol autumnal. Modelul asililat în mod creator este poezia lui Ion Pillat și se poate remarca același ritm melodic și aceeași disciplinare a frazei ca și în cazul înaintașului. Cele Douăsprezece poeme într-un vers, replică modernă la volumul lui I. Pillat din 1935, Poeme într-un vers, constituie dovada elocventă a „tehnicizării“, a rigorii formale pe care și-o impune. Gheorghe Tomozei nu se sfiește să-și divulge paseismul în ritmurile lui Grigore Alexandrescu, ceea ce semnifică detașare față de model și depășirea lui: „Așa precum în basme s-a stins cenușăreasa, / copilăria-mi toată s-a risipit pe-aici, / și recunosc uitată grădina mea și casa / și o fereastră albastră cu perdeluțe mici. // Peste orașul nostru cu caterinci și vinuri, / ca o pecete veche pe-un pergament de lut, / trona mîhnită pace a vechilor tuinuri, / havuz din care vlagă cinci secoli au băut“. („Adio la Tîrgoviște“). în altă parte nostalgia copilăriei pierdute transpare în aceleași sonuri vetuste: păpușarul „A surîs ca un arbore nins, / apoi, învăluită în străvezii marame, / din lădiță, a licărit Albă ca Zăpada / plutind spre noi cu pas nehotărît. // Dar bătrînul s-a prăbușit și o dată cu el , povestea s-a stins ...“ (Moartea copilăriei). Sentimentalul incorigibil designează icoana copilăriei: „în cămăruța cu ziduri arse și lumină bolnavă, / cu aerul otrăvit de leșie și fum, / mama găsea pentru mine vorbe de alint, / și mă-nvăța să iubesc minunea părelnică a florilor“. (Mama). Se conturează nu numai universul vîrstei irepetabile, ci și figuri istorice, de legendă, precum Ștefan cel Mare, „fiul serdăresei Zinca“, Petru Cercel sau „Tudor la Hanul lui Manuc“. Sînt evocate blînd (expresia aparține autorului) „chipuri asfințite în amurg, / cîntec de iubiri din stinse vremuri, / lin le simt în liniște cum curg / toate-ntr-ale inimii haremuri“, există deci o aplecare structurală în această direcție. Trubadur melancolic, poetul se rătăcește bucuros printr-un „tîrg de relicve“. De aceea nu apare nepotrivită reînvierea idilică a cronicarilor, văzuți ca „luminători“ ai norodului: „Cînd țara răsufla în volnicie, / voi cu norodul închinați pahare, / vă ospătați cu carnea din frigare, / rostind, în bărbi, cîntări de veselie. / ... / voi răspîndeați nemuritori lumină, / prin filele îngălbenite-n tomuri“. (Cronicarii). împlîntat în tradiție, poetul nostru se vrea în evocările sale „nou cronicar reînviind trecutul“. în faza de maturitate, Gheorghe Tomozei își relevă pregnant natura livrescă, meditează asupra poeziei și Poetului cu sentimentul amar al saturației și al imposibilității de sustragere din sfera miturilor eterne. Dacă pînă acum eminescianiza (în sensul bun al cuvîntului) cu afecțiune și ardență, de această dată ne apare „hamletizînd“ pe motive cunoscute, dar revivificate. In versurile de acum asociațiile „artistice“ abundă. Memoria afectivă, tezaur de imagini livrești, acționează fără întrerupere, fie că este vorba de opere clasice, picturi de Bruegel, Bosch, Rembrandt sau Dali, filme de Fellini, sau artiști de talia lui Shakespeare, Hemingway, Stradivarius, Goethe, Homer etc. Ca și Labiș, este obsedat de personalitatea lui Sadoveanu: „Iată fereastra, iată cărțile cafenii, / pe-o masă pălăria pare-un cuibar de aștri, ale uriașului cu ochi albaștri“ (Sadoveanu la Neamț). Cu o mare putere de adecvare croșetează apoi cîteva „rînduri pe un ton de Eminescu“: „și este acum un tînăr palid, tăcut, / iitri-n taverna mohorîtă, cu bolți înnegrite, / apoi, nevăzut, / pătrunzi sub crengile teiului, peste lume boltite... / Vezi o stea lunecînd din tării / și-i reaprinzi, cu sîngele tău, lumina vie, de nouă zăpadă, / și steaua nu mai poate muri, / și steaua nu mai poate să cadă ...“ Călătorie de iarnă). Printr-un proces de translație, Gh. Tomozei rescrie formula celebră cu ajutorul substanței proprii. Există în acest proces un transfer de accent, o serie de mutații menite să regenereze tipare renumite. Astfel, poetul ne oferă o viziune villonescă asupra culorilor: „Culori borțoase, deșucheate — / ... / îmbrățișări usturoiate, / mișcau un singe vechi în trunchi, / stîrnind făpturile culcate / în uriașii ei genunchi“ (Villonescă) sau alta baudelaireană asupra unei gutui, pe motivul din Une barogne: „îți amintești de stîrvul, al veștedei gutui? / Sticlea, mălai de oase, ca stîrv al unei hîrce, / întredeschise coapse, svea, copturi verzui / de piersică ajunsă sub boturi de năpîrce. // Aromele defuncte dospeau cu duh schimbat, / dospea, domnind în cojile rănii, ca-n cochilii / în craniul orb, al fructei de ploaie despicate / cu puturoase mirturi și putrede vanilii“ (Un stîrv). Ultimele volume reprezintă etapa asumării lucide a actului poetic. întors spre sine și spre universul edulcorat al începuturilor, ironic și detașat, poetul substituie masca romantică, cu una tragică: „Casele-s pline de mașinării romantice / de dubioasă utilitate: mecanisme / cu pîlnii de zinc, minere de mahon, / roți dințate și infernale sertare / ... / N-avem de ales între burduhănoasele / mașinării și acea geometrică sculă, / turnată cu caligrafii de egretă / în argint visător — ghilotina“ (Mașinării romantice). Uzînd de grotesc și absurd, Gh. Tomozei înclină astfel spre o poezie mai austeră, organic ironică și autoironică. O piesă definitorie pentru etapa actuală este Soldat: „«Raportez că n-am fost împușcat / cu dificultate, ci pur și simplu. / Mi-au furat căpățînile de zahăr / din cartușieră, poza cu muierea goală / și cetatea de-o cucerisem / ieri. Nu-s supărat că m-au spart / cu caii și că îmi poartă pielea, / dar nu mai îndur să-i văd cum îmi beau / zăpada / din gamelă ..în același volum (Misterul clepsidrei, Premiul U. S. pe 1971) figurează însă și o remarcabilă versiune românească a Cîntării cîntărilor al cărei autentic lirism comunică solemnitatea, incantația gravă a originalului. Gheorghe Tomozei este unul din cei mai profunzi și înzestrați poeți ai generației sale. NICOLAE OPIREA * Mașinării romantice, Buc., Editura Eminescu, 1973