Tribuna, 1975 (Anul 19, nr. 1-52)
1975-01-02 / nr. 1
TRIBUNA 2 „Princepele”1 balcanic „Princepele venea de undeva dintr-o depărtată insulă grecească, de la Paros, dintr-o lume a basmelor mării ce gîndește și ea ca o ființă vie în dogurile și răcelile soarelui“. în istoria balcanismului nostru literar el este cel din urmă „crai“ înnobilat prin tristețe, iar blazonul său și al timpului ce-i domină eroiul de fluturi imenși, galbeni — metaforă exemplară a tragicului lipsit de sublim. „Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înțepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumusețe totul se duse, la fel de încet, cu aceași tainică mișcare, cum ai muta lumina“. Valsul lui Mateiu Caragiale acompaniază dansul fluturilor „parcă nemișcînd aerul“ unde „princepele se zidise într-o răbdare fără glas“; împreună cu fantomatica cetate a lui Șefki (Em. Bucuța), ele alcătuiesc partiturile diferite pentru melodia singulară ce sublimează trecerea, istoria noastră răsăriteană. Tristețea sobră din vechile învățături și imprecațiile cronicarilor, precum și acordurile tremolate ale „cîntecului de lume“ se rafinează aici, în evocările actualului secol. Asemeni inorogului din Istoria lui Cantemir, domnul fanariot este învins mai întîi de singurătatea-i covârșitoare, dar retorica primului se distilează interior, în „melanholia“ Puterii pînă la urmă zadarnică, ce se consumă într-o repetabilitate ritualică. Iarăși, „deasupra minunatei grădini izbucni un roi imens de fluturi galbeni, sătui, unsuroși, lovind aerul încins cu grele aripe“ și încheind cercul fatal, pentru ca acesta să se repete apoi, la nesfîrșit, începînd cu svonul „că pe la bariera Delea Veche intrase în București și un meșter de la Orient“. Cartea se încheie, nu și cîntecul său tulburător, ce ne redescoperă la dimensiunea adevărată „raiul beteag“ de la porțile Orientului. „Nu este oare — se întreba cineva — destinul Princepelui o hieroglifă a condiției umane (Mircea Iorgulescu), iar complementul acestuia, meșserul — „grecul fugit la Italia“ — „un Mitică fantast și tragic“ (Gh. Grigurcu)? „Boala de voie rea“ țese o altă istorie, secretă și permanentă, crescând — ca „o floare neagră de tropice, plină de otravă și de miere“ (Mateiu Caragiale) — în terenul fertilizat deja de sensibilitatea mioritică a nord-dunăreanului. A trebuit să vină altcineva — foetusul Bizanțului dispărut — pentru a strecura „strigile“ disperării, o dată cu forța autokiratorului acum parodic. Spiritul polemic, corosiv — și pe care Eugen Barbu îl continuă — se încarcă afectiv, heliadismul său de atitudine primește nota fundamentală, culeasă din textul Eclisiarhului, din înțelepciunea ostenită a Foletului Novei sau din viermuiala — în revers antonpannesc — a Bucurescilor de odinioară. Documentele vremii secretă atmosfera unică suplinind „lipsa de șir a spinării epică“ (Caietele Princepelui). Medievismul scriitorului din primul nivel al parabolei românești nu este probatoare și de anularea — cu bună știință — a paternității paginilor de cronică rescrise și subsumate aceluiași lamento? Oamenii sunt prinși în „teribila oboseală a ritmurilor“ (C-tin Ciopraga) și acordul lui vanitatum vanitas minează pretutindeni înscenările fastuoase, de declin medieval, identice ca esență și motivînd — tocmai de aceea — paroxismul terestrității, pe care l-am mai întîlnit aiurea, ca și luxuria limbii redescoperită cu plăcere senzorială. Nicolae Filimon este prezent în minuția descripției și nu numai aici. Princepele desăvîrșește cea ce autorul Ciocoilor vechi începuse deja, anume parodierea la modul tragic a fanarioților lipsiți de atributele vechilor arhonți, din care mai păstrează o urmă doar Evanghelina. în acest sens, puterea — cum s-a observat și în critică — „este lucrul dorit care te ia el însuși în stăpînire și nu mai poate fi stăpînit" (Caietele Princepelui). Devenit „tîrfă a istoriei“, domnul îi trăiește drama universalizînd-o, adică umanizînd-o prin transformarea sa într-o situație de destin individual și colectiv; în „aerul de tot neclătinat“ fluturii cu cap de mort sunt un memento cosmic. „Sînt melancolic, se confesează omul. Am dorit-o mult și am avut-o [puterea — n.ns.]“. El trece, tot mai obosit, „prin arsele vămi ale pătimirii și nebuniei“, dar nu va ajunge niciodată „aproape de Sfintele Trepte“ (Ion Barbu), dimpotrivă. O etică amară, justițiară („noi nu sîntem gunoiul Evropii“, izbucnește Ioan Valahul) va împinge „spurcata biserică spre fundurile lacului negru“ de la Scroviștea, în timp ce Princepele, înmormîntat definitiv „supt vremi“, mai are o singura rațiune de a fi: căutarea unei perfecțiuni ipotetice. „Interior, urmărea ceva perfect, imobil, desăvîrșit, dar nu găsi calea spre această perfecțiune“. Melanholia are statut ontologic, peste datul condiției omenești se suprapune cel al momentului istoric în baza greșelii irecuperabile, subliniată o dată cu venirea lui messe • Octavian. „Trebuie construit în spirit, Doamnă“, îi spune acesta Evangheliei. Sensul expresiei, întîlnită și în Răsăritul crailor (Ion Barbu), este deviat conștient spre hipertrofierea ideii de putere cu „argumentul“ că „nu sîntem la Atena sau la Roma, avem altă soartă. Vom găsi după noi — crede Evanghelina — dacă ne mai întoarcem, numai pulberi...“. De aceea, „construcția în spirit“ este în întregul său o festă a istoriei, iar izvorul tristeții, al melanholiei Princepele simbolic îl găsește aici, în această falsificare continuă devenită lege și căreia i se supune. Domnul se automacerează interior, căutările sale sterile în magie și cabalistică alcătuiesc tot atîteea încercări de salvare. „Stau pe un mare catastif al durerilor, dar voința mea dorește un singur lucru: să scap“. Cum anume? Asemeni oamenilor care — în vremea ciumei — „simțeau cum le sporește sîngele în vine ca să se apere de groaza amenințării care venea de undeva din văzduh“, pitorescul, spectacularul funcționează ca mijloace de apărare devenind formele exemplare ale lui „hororeacui“. Cuvîntul încărcat de vechime este o punte suspendată peste amurgul omniprezent. Sfâșietoare, poezia sfârșitului de lume și de veac ritmează apocalipsa ce vestește „răsăritul unui sens tragic și nou, pentru această Vale“ (Ion Barbu). Bunătățile pămîntului sînt atinse de boală: „Piersicile galbene la început se învinețeau sau se făceau roșii ca bubele, anghinarele împietreau. ... Pepenii godini scoși din borcane se descompuneau în căldura necruțătoare, strugurii stafidiți păreau a patra zi o coptură galbenă pe mesele cele strălucite. Smochinele nu mai arătau ca de la început și miroseau greu, putrezind“. Degradarea are solemnitatea definitivului, în vreme ce, obsesivi, „fluturii nu se mișcau, torceau parcă aerul cu aripile lor leneșe“. Princepele viețuiește încă dar cu gustul de cenușă al resemnării, legănat cîteodată de nostalgia patriei pierdută pentru veșnicie: „Unde era vechiul oraș al Fecioarei cu moscheile lui, cu marea cea verde de sub portaluri, cu ciori nemișcați în bătaia soarelui de dimineață?“. Străin în țară străină, știind — în conformitate cu înțelepciunea adîncă a răsăritului — că „tot ce distruge ține în sine distrugerea“ omul este irecuperabil. Aflat „în fața acelei fatalități ce se strîngea undeva în văzduh, încet, amănunțit, fără ca cineva să poată împiedica venirea nenorocirii“, însuși logosul moare: „Fu și mai tăcere, ca la începutul lumii“. Fanariotul se îndreaptă spre soare apune mereu mai „tencuit“, cum ar spune Ion Barbu, în partea noastră de lume. Unealtă a unui machiavelism superior, Ghepardul acesta artificial n-are răgazul să se simtă obosit de propriul trecut, precum cel lampedusian. Cîinii îl sfîșie împlinind blestemul cu care se deschide cartea. Ce va urma? întîi „svonul“ și pe urmă același „basm“ dureros și adevărat ce ilustrează — oare a cîta oară? — o componentă esențială a balcanismului nostru literar, „eliberată“ și ea, alături de spiritul bufon sau de gratuitatea gestului, în arta cuvîntului recuperator. MIRCEA MUTHU Mihai Beniuc: Oralitate și hiperbolă în întreaga lirică a lui Mihai Beniuc, fie în elogiile vindicative, fie în poemele militante, de evocare istorică sau erotice, vorbește un EU hiperbolic, formula de mai sus nu are nici-o accepție negativă sau răuvoitoare, ci cît se poate de destinctivă și definitorie, în lirica lui Zaharia Stancu se cîntă tot timpul (în măsura în care există eroi în poezie, ei realizează acest act), în Bacovia se exersează la pian dar, nu reținem decît stridențele, la Blaga, în Pașii profetului, de exemplu, se tace enorm). Aceste lucruri se spun (există adică un verb introductiv, copt, tac, etc.) dar primim sugestia actelor și faptelor din întreg universul creației. în poezia lui Mihai Beniuc se comunică de pe un munte pe altul, se strigă în peșteră sau, pentru a folosi vocabularul scriitorului, „se dau chiote“ asurzitoare. Recitind, cîte omenește (și critic) posibil, din imensa operă încerc supoziția că modelul inițial al creației se află în strigătură, gen folcloric de mare circulație în Ardeal. O scurtă auto-prezentare sau apelație: viguroase, incisive, polemice-trăsături care, se vede, s-au păstrat (și potențat) la poetul discutat. Oralitatea ca formulă de creație este altceva decît vorbirea în poezie după regulile retorice (Adrian Păunescu ar fi un un poet retoric și oratoric), un mod de a spune totul fără menajamente și calcule de expresie, împotriva aparențelor Beniuc, care revendică fizionomia unui autor accesibil pentru toată lumea, nu este în cea mai mare parte a operei sale, un poet recitabil, adică transmisibil maiakovskian, „în gura mare“, de la tribună. Textul aparent clamoros se citește în intimitate, în surdină, fiindcă trebuie trăit nu auzit, energia emițătorului trebuie primită în (cu) liniște de receptor. Peste tot (și permanent) poetul îmbracă armura unui pamfletar, caută o opoziție, un dușman cu care să se înfrunte iar cînd nu-1 găsește concret în imediatitate, îl inventează — ținută don-quijotescă, în fond, cu toată vehemența consumată —, rămînînd mai departe să-și exercite funcția de spadasin asupra unui adversar ideal. Cînd nu are cu cine se război — și are întotdeauna — autorul devine apologetul unui eu gigantic care cultivă un personalism acut, crezîndu-se o rotiță esențială în marele mecanism al lumii. Individualitate extrem de prodigioasă și fecundă, Mihai Beniuc a scris foarte pașnic volum după volum, cărți inegale, lipsite de o selecție riguroasă, căci autorul nu are sertar. O distincție însă se impune, între realizările majore și rateurile lui Mihai Beniuc nu apare o diferență de structură, ci una de gradație, de tensiune, de distilare. Poetul e recognoscibil și în bruioanele care merită coșul destinat pentru maculatură, oriunde desinează vitalismul, eticismul, polemica — demarcativele sale personale. Astfel s-a acreditat ideea — falsă — că ar fi un poet de antologie, care nu ar avea conștiință artistică, idee radicală, nefundamentală dar susținută de cîteva condee marcante ale criticii actuale. Nu se poate ca un autor care a spus, teoretic, lucruri fundamentale despre poezie, să nu se detașeze pentru a obține selecția cea mai riguroasă a propriei sale opere. Beniuc procedează, dacă nu jost, în orice caz, în conformitate cu specificitatea mesajului său; pentru tipul de lirică pe care îl practică, am văzut, cu asiduitate, cantitatea are un rol extrem de important; emisiunea lirică trebuie să fie continuă, să cucerească prin insistență, chiar și cu variații de amplitudine, numai mesajul să înviuie, continuu și egal. Ca toți poeții ardeleni, Beniuc, are simțul istoriei (comparativ cu muntenii, de pildă, care trăiesc în absolut, simt tentația nomadismului și se consideră cetățeni ai universului); pentru a afirma: „la mine-n singe / istoria contemporană plînge“, trebuie să existe o acumulare seculară, un Horea, un Iancu în care să vezi exemplul la care să te raportezi, lucru sigur, autorul nu cîntă descriptiv, pur și simplu pe Horea, pe Iancu ci le preia mesajul social pentru „a isca“ — verbul arghezian al transformării — un discurs patetic, ideologic, deci, însă conversiunea nu poate fi totală, și rezultatul nu e pe de-a-ntregul social, cum nu e pur poetic, ci eticizant. Istoria pe care o face referință poetul cuprinde permanent un fond de viață convertibil în normative morale. Toată lupta sa neobosită se declanșează din compararea evenimentelor (umane, politice, sociale) cu utopia sa didactic-epică, pe care o traduce în alegorii. De aici și hipertrofierea eu-lui care se crede dotat cu capacitatea mesianică de a opera această măsurare, ca și deziluziile afective ca și prezumtivele victorii. Pentru volumele din urmă, reprezentativ mi se pare Arderi (Ed. Eminescu, 1972), conținînd o poezie a noii condiții existențiale (Beniuc, ajuns la vîrsta senectuții, își acomodează aspirațiile la imperativele vîrstei). Ar vrea (veșnica utopie) o bătrînețe calmă, goetheană, cum o numește direct într-un poem. Dar amintirile vechi, prea puternice și vii, deșteaptă pe spadasin care altădată se lupta cu adversari puternici, astăzi numai cu fantomele lor. Are, desigur, sentimentul victoriei, convingerea că ideile sale au triumfat dar asta nu aduce și liniștea olimpiană atît de dorită. Speranțele se leagă de viitor, ceea ce înseamnă noi neliniști și așteptări înfrigurate. Lenin, în felul ciobanului mioritic, este Beniuc numai la gîndul extincției: „E rău, e frig, e nu știu bine cum / Și mi-am aprins eu singur luminarea / Și plec în țara care n-are drum / Și, pe cît pare, n-are nici o zare“. Neobosit, poetul alcătuiește numeroase bilanțuri de viață dar nici unul nu e complet, rămîne permanent ceva în afară, se amină mereu definitivarea unui testament. Pînă atunci avem mai multe, toate provizorii, în care se confesează cu un foarte curios altruism: „Agonisit-am viața mea cu trudă / Ca rodul muncii omul ce asudă; / Și iată-mă acuma om bogat / în ani ce poate nici nu i-am visat. / / E singura-mi avere și n-o las / La curtea nimănuia de pripas / Cu mine iau și ultimele clipe / Deși sînt omul marilor risipe / / încolo — cărți și visuri, cîte toate / Primește-le, de vrei, posteritate,, / / Ori arde-le pe toate-n crematoriu / Un lucru doar l-aș vrea obligatoriu, / De alții au pictat, cioplit sau scris, / Păstrat să fie, neatins, și-n vis“ (Codicil testamentar). Un poem ca rar și rar, insuficient realizat, prea descriptiv, explicitează și mai bine lupta dramatică cu memoria; viața este o fugă interminabilă după un țel suprem, niciodată ajuns, în numele căruia s-a refuzat de societate. Alegoria apare de mai multe ori iar elementele semnificante sînt cînd jnepenul, cînd floarea de colț, care întrețin mirajul ascensiunii, ca explozii incoercibile ale vieții în mediile dure. E această emblemă rară a destinului, „laginestra“ leopardiană sau floarea de stîncă a lui Panait Cerna: „Fug de drum nădăjduind să schimb / Țelul ce mi-i dăruiește veacul / Oferindu-mi simplu să mă plimb, / Dar eu vreau să merg de-a berbeleacul. / / Vreau să merg de-a dura ori în sus / cățărat cu unghii sîngerînde / Pe-aceste stînci ce mi le-au pus / Ursitoare-n față, bune, blînde. / / Sus, mi-au spus, acolo-i floarea rară / Care crește fără primăvară / Și-nflorește fără anotimp. / Și de-atunci tot sus, cobor în haos / Fără nici-o clipă de repaos, / Lui, cobor — eu nu știu să mă plimb“ (Goană). Metafora „arderii“ care nu e nouă în poezia lui Mihai Beniuc, intră într-o distribuție semnificantă; ardere — oxidare metalieră dar și sentimente pasionale; ardere — explozie temperamentală dar și tăcere macerantă; ardere — descompunerea elementelor dar și combinarea lor în athanorul alchimist; ardere — trecerea în cenușă dar și călirea oțelului; ardere — strălucirea stelelor pe firmament și renunțarea la vis; arderea este ,deci, o calitate a umanității reprezentată și dincolo de frontierele stricte ale umanului, în regnul mineral și inanimat. (Un excepțional poem al „mutațiilor“ este Nu tu vei fi și totuși tu). Sentimentul scurgerii timpului intim nu înseamnă numaidecît bilanț biografic; poetul își amintește, în versuri, de alte versuri scrise mai de mult pe care nu le reia dar le face subiect de nouă poezie. Tot ce a intrat din viață în lirică își pierde caracterul de trăire și fapt real; vîrsta senectuții transferă în cîmpul ficțiunii, într-uni revers fabulos, ceea ce în tinerețe era realitate și aventură imediată. Arta consumă evenimentele vieții și, după ani, rămîn numai cuvintele. Există, probabil, o structură generalizată a poeziei autorilor ajunși la vîrsta rememorărilor, indiferent de definiția creatoare a personalității lor. Așa se face că Mihai Beniuc de acum seamănă mult cu Arghezi, cel de după „101 de poeme“ sau — ca să lărgim aria referințelor și pentru a concretiza mai mult, fiindcă poetul nostru a arătat întotdeauna afinități latente cu autorul Florilor de mucegai — și cu Vasile Voiculescu din Ultimele sonete... (un vers: „Și m-am ales cu bătrînețea dalbă“, aproape identic în carte) sau cu Pillat din ultima perioadă de creație (echivalentul beniucian: „O mari tăceri, eu știu că sună / La voi în adâncimi furtună“). Critica obișnuiește să spună — cu mare adevăr — că Mihai Beniuc este un remarcabil poet la începuturile sale, în Cîntece de pierzanie și din ce în ce mai diluat, imediat după aceeea. Examinată cu atenție și, eliminînd rebuturile din lirica din perioada actuală — să o admitem ca a treia în evoluția poetului — se simetrizează cu debuturile. Iar acest al treilea debut — fiindcă poetul a luat-o de la început —, se află aproape la înălțimea primului. AURELIU GOCI