Tribuna, 1975 (Anul 19, nr. 1-52)

1975-01-02 / nr. 1

TRIBUNA 2 „Princepele”1 balcanic „Princepele venea de undeva dintr-o depărtată insulă grecească, de la Paros, dintr-o lume a basmelor mării ce gîndeș­­te și ea ca o ființă vie în dogurile și ră­celile soarelui“. în istoria balcanismului nostru literar el este cel din urmă „crai“ înnobilat prin tristețe, iar blazonul său și al timpului ce-i domină e­roiul de flu­turi imenși, galbeni — metaforă exempla­ră a tragicului lipsit de sublim. „Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înțepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumusețe totul se duse, la fel de încet, cu aceași tainică mișcare, cum ai muta lumina“. Valsul lui Mateiu Caragiale acompaniază dansul fluturilor „parcă nemișcînd aerul“ unde „princepele se zidise într-o răbdare fără glas“; împre­ună cu fantomatica cetate a lui Șefki (Em. Bucuța),­ ele alcătuiesc partituri­le diferite pentru melodia singulară ce su­blimează trecerea, istoria noastră ră­săriteană. Tristețea sobră din vechile în­vățături și imprecațiile cronicarilor, pre­cum și acordurile tremolate ale „cîntecu­­lui de lume“ se rafinează aici, în evo­cările actualului secol. Asemeni inoro­gului din Istori­a lui Cantemir, domnul fanariot este învins mai întîi de singu­­rătatea-i covârșitoare, dar retorica primu­lui se distilează interior, în „melanholia“ Puterii pînă la urmă zadarnică, ce se consumă într-o repetabilitate ritualică. Ia­răși, „deasupra minunatei grădini izbucni un roi imens de fluturi galbeni, sătui, un­suroși, lovind aerul încins cu grele ari­pe“ și încheind cercul fatal, pentru ca acesta să se repete apoi, la nesfîrșit, în­­cepînd cu svonul „că pe la bariera Delea Veche intrase în București și un meșter de la Orient“. Cartea se încheie, nu și cîn­­tecul său tulburător, ce ne redescoperă la dimensiunea adevărată „raiul beteag“ de la porțile Orientului. „Nu este oare — se întreba cineva — destinul Princepelui o hieroglifă a condiției umane (Mircea Ior­­gulescu), iar complementul acestuia, meș­serul — „grecul fugit la Italia“ — „un Mitică fantast și tragic“ (Gh. Grigurcu)? „Boala de voie rea“ țese o altă istorie, secretă și permanentă, crescând — ca „o floare neagră de tropice, plină de otravă și de miere“ (Mateiu Caragiale) — în te­renul fertilizat deja de sensibilitatea mio­ritică a nord-dunăreanului. A trebuit să vină altcineva — foetusul Bizanțului dis­părut — pentru a strecura „strigile“ dis­perării, o dată cu forța autokiratorului a­­cum parodic. Spiritul polemic, corosiv — și pe care Eugen Barbu îl continuă — se încarcă afectiv, heliadismul său de a­­titudine primește nota fundamentală, cu­leasă din textul Eclisiarhului, din înțe­lepciunea ostenită a Foletului Novei sau din viermuiala — în revers antonpannesc — a Bucurescilor de odinioară. Documen­tele vremii secretă atmosfera unică su­plinind „lipsa de șir a spinării epică“ (Ca­ietele Princepelui). Medievismul scriitoru­lui din primul nivel al parabolei româ­nești nu este probat­oare și de anularea — cu bună știință — a paternității pagi­nilor de cronică rescrise și subsumate aceluiași lamento? Oamenii sunt prinși în „teribila oboseală a ritmurilor“ (C-tin Cio­­praga) și acordul lui vanitatum vanitas minează pretutindeni înscenările fastuoa­se, de declin medieval, identice ca esență­­ și motivînd — tocmai de aceea — paro­xismul terestrității, pe care l-am mai în­­tîlnit aiurea, ca și luxuria limbii redes­coperită cu plăcere senzorială. Nicolae Fi­­limon este prezent în minuția descripției și nu numai aici. Princepele desăvîrșește cea ce autorul Ciocoilor vechi începuse deja, anume parodierea la modul tragic a fanarioților­ lipsiți de atributele vechi­lor arhonți, din care mai păstrează o ur­mă doar Evanghelina. în acest sens, pu­terea — cum s-a observat și în critică — „este lucrul dorit care te ia el însuși în stăpînire și nu mai poate fi stăpînit" (Ca­ietele Princepelui). Devenit „tîrfă a isto­riei“, domnul îi trăiește drama universa­lizînd-o, adică umanizînd-o prin transfor­marea sa într-o situație de destin indivi­dual și colectiv; în „aerul de tot neclăti­nat“ fluturii cu cap de mort sunt un me­mento cosmic. „Sînt melancolic, se confe­sează omul. Am dorit-o mult și am avut-o [puterea — n.ns.]“. El trece, tot mai obo­sit, „prin arsele vămi ale pătimirii și ne­buniei“, dar nu va ajunge niciodată „a­­proape de Sfintele Trepte“ (Ion Barbu), dimpotrivă. O etică amară, justițiară („noi nu sîntem gunoiul Evropii“, izbucnește Ioan Valahul) va împinge „spurcata bi­serică spre fundurile lacului negru“ de la Scroviștea, în timp ce Princepele, în­­mormîntat definitiv „supt vremi“, mai are o singura rațiune de a fi: căutarea unei perfecțiuni ipotetice. „Interior, urmărea ceva perfect, imobil, desăvîrșit, dar nu găsi calea spre această perfecțiune“. Me­lanholia are statut ontologic, peste datul condiției omenești se suprapune cel al momentului istoric în baza greșelii irecu­perabile, subliniată o dată cu venirea lui messe • Octavian. „Trebuie construit în spi­rit, Doamnă“, îi spune acesta Evangheli­­­ei. Sensul expresiei, întîlnită și în Răsă­ritul crailor (Ion Barbu)­, este deviat con­știent spre hipertrofierea ideii de putere cu „argumentul“ că „nu sîntem la Atena sau la Roma, avem altă soartă. Vom găsi după noi — crede Evanghelina — dacă ne mai întoarcem, numai pulberi...“. De aceea, „construcția în spirit“ este în în­tregul său o festă a istoriei, iar izvorul tristeții, al melanholiei Princepele sim­bolic îl găsește aici, în această falsificare continuă devenită lege și căreia i se su­pune. Domnul se automacerează interior, căutările sale sterile în magie și cabalis­tică alcătuiesc tot atîteea încercări de sal­vare. „Stau pe un mare catastif al dure­rilor, dar voința mea dorește un singur lucru: să scap“. Cum anume? Asemeni oamenilor care — în vremea ciumei — „simțeau cum le sporește sîngele în vine ca să se apere de groaza amenințării care venea de undeva din văzduh“, pitorescul, spectacularul funcționează ca mijloace de apărare devenind formele exemplare ale lui „horo­r­eacui“. Cuvîntul încărcat de vechime este o punte suspendată peste amurgul omniprezent. Sfâșietoare, poezia sfârșitului de lume și de veac ritmează apocalipsa ce vestește „răsăritul unui sens tragic și nou, pentru această Vale“ (Ion Barbu). Bunătățile pămîntului sînt atinse de boală: „Piersicile galbene la început se învinețeau sau se făceau roșii ca bu­bele, anghinarele împietreau. ... Pepenii godini scoși din borcane se descompu­neau în căldura necruțătoare, strugurii stafidiți păreau a patra zi o coptură gal­benă pe mesele cele strălucite. Smochi­nele nu mai arătau ca de la început și miroseau greu, putrezind“. Degradarea are solemnitatea definitivului, în vreme ce, obsesivi, „fluturii nu se mișcau, torceau parcă aerul cu aripile lor leneșe“. Prin­cepele viețuiește încă dar cu gustul de ce­nușă al resemnării, legănat cîteodată de nostalgia patriei pierdută pentru veșnicie: „Unde era vechiul oraș al Fecioarei cu moscheile lui, cu marea cea verde de sub portaluri, cu ciori nemișcați în bătaia soarelui de dimineață?“. Străin în țară străină, știind — în conformitate cu în­țelepciunea adîncă a răsăritului — că „tot ce distruge ține în sine distrugerea“ omul este irecuperabil. Aflat „în fața ace­lei fatalități ce se strîngea undeva în văz­duh, încet, amănunțit, fără ca cineva să poată împiedica venirea nenorocirii“, în­suși logosul moare: „Fu și mai tăcere, ca la începutul lumii“. Fanariotul se îndreap­tă spre soare apune mereu mai „tencuit“, cum ar spune Ion Barbu, în partea noas­tră de lume. Unealtă a unui machiavelism superior, Ghepardul acesta artificial n-are răgazul să se simtă obosit de propriul trecut, precum cel lampedusian. Cîinii îl sfîșie împlinind blestemul cu care se des­chide cartea. Ce va urma? întîi „svonul“ și pe urmă același „basm“ dureros și a­­devărat ce ilustrează — oare a cîta oară? — o componentă esențială a balcanismu­lui nostru literar, „eliberată“ și ea, ală­turi de spiritul bufon sau de gratuitatea gestului, în arta cuvîntului recuperator. MIRCEA MUTHU Mihai Beniuc: Oralitate și hiperbolă în întreaga lirică a lui Mihai Beniuc, fie în elogiile vindicative, fie în poemele militante, de evocare istorică sau erotice, vorbește un EU hiperbolic, formula de mai sus nu are nici-o accepție negativă sau răuvoitoare, ci cît se poate de des­­tinctivă și definitorie, în lirica lui Zaha­­ria Stancu se cîntă tot timpul (în măsura în care există eroi în poezie, ei realizea­ză acest act), în Bacovia se exersează la pian dar, nu reținem decît stridențele, la Blaga, în Pașii profetului, de exemplu, se tace enorm). Aceste lucruri se spun (există adică un verb introductiv, copt, tac, etc.) dar primim sugestia actelor și faptelor din întreg universul creației. în poezia lui Mihai Beniuc se comu­nică de pe un munte pe altul, se strigă în peșteră sau, pentru a folosi­ vocabularul scriitorului, „se dau chiote“ asurzitoare. Recitind, cît­e omenește (și critic) posi­bil, din imensa operă încerc supoziția că modelul inițial al creației se află în stri­­gătură, gen folcloric de mare circulație în Ardeal. O scurtă auto-prezentare sau apelație: viguroase, incisive, polemice-tră­­sături care, se vede, s-au păstrat (și po­tențat) la poetul discutat. Oralitatea ca formulă de creație este altceva decît vorbirea în poezie după re­gulile retorice (Adrian Păunescu ar fi un un poet retoric și oratoric), un mod de a spune totul fără menajamente și calcule de expresie, împotriva aparențelor Be­niuc, care revendică fizionomia unui au­tor accesibil pentru toată lumea, nu este în cea mai mare parte a operei sale, un poet recitabil, adi­că transmisibil maia­­kovskian, „în gura mare“, de la tribună. Textul aparent clamoros se citește în in­timitate, în surdină, fiindcă trebuie trăit nu auzit, energia emițătorului trebuie pri­mită în (cu) liniște de receptor. Peste tot (și permanent) poetul îmbracă armura u­­nui pamfletar, caută o opoziție, un duș­man cu care să se înfrunte iar cînd nu-1 găsește concret în imediatitate, îl inven­tează — ținută don-quijotescă, în fond, cu toată vehemența consumată —, ră­­mînîn­d mai departe să-și exercite func­ția de spadasin asupra unui adversar i­­deal. Cînd nu are cu cine se război — și are întotdeauna — autorul devine apo­logetul unui eu gigantic care cultivă un personalism acut, crezîndu-se o rotiță e­­sențială în marele mecanism al lumii. In­dividualitate extrem de prodigioasă și fe­cundă, Mihai Beniuc a scris foarte paș­nic volum după volum, cărți inegale, lip­site de o selecție riguroasă, căci auto­rul nu are sertar. O distincție însă se im­pune, între realizările majore și rateu­rile lui Mihai Beniuc nu apare o dife­rență de structură, ci una de gradație, de tensiune, de distilare. Poetul e recognos­cibil și în bruioanele care merită coșul destinat pentru maculatură, oriunde de­­sinează vitalismul, eticismul, polemica — demarcativele sale personale. Astfel s-a acreditat ideea — falsă — că ar fi un poet de antologie, care nu ar avea con­știință artistică, idee radicală, nefunda­mentală dar susținută de cîteva condee marcante ale criticii actuale. Nu se poate ca un autor care a spus, teoretic, lucruri fundamentale despre poezie, să nu se de­tașeze pentru a obține selecția cea mai riguroasă a propriei sale opere. Beniuc procedează, dacă nu­ jost, în orice caz, în conformitate cu specificitatea mesajului său; pentru tipul de lirică pe care îl prac­tică, am văzut, cu asiduitate, cantitatea are un rol extrem de important; emisiu­nea lirică trebuie să fie continuă, să cu­cerească prin insistență, chiar și cu va­riații de amplitudine, numai mesajul să înv­iuie, continuu și­ egal. Ca toți poeții ardeleni, Beniuc, are sim­țul istoriei (comparativ cu muntenii, de pildă, care trăiesc în absolut, simt ten­tația nomadismului și se consideră cetă­țeni ai universului); pentru a afirma: „la mine-n singe / istoria contemporană plîn­­ge“, trebuie să existe o acumulare secu­lară, un Horea, un Iancu în care să vezi exemplul la care să te raportezi, lucru si­gur, autorul nu cîntă descriptiv, pur și simplu pe Horea, pe Iancu ci le preia me­sajul social pentru „a isca“ — verbul arghezian al transformării — un discurs patetic, ideologic, deci, însă conversiunea nu poate fi totală, și rezultatul nu e pe de-a-ntregul social, cum nu e pur poetic, ci eticizant. Istoria pe care o face re­ferință poetul cuprinde permanent un fond de viață convertibil în normative morale. Toată lupta sa neobosită se declanșează din compararea evenimentelor (umane, politice, sociale) cu utopia sa didactic-epi­­că, pe care o traduce în alegorii. De aici și hipertrofierea eu-lui care se crede do­tat cu capacitatea mesianică de a opera a­­ceastă măsurare, ca și deziluziile afecti­ve ca și prezumtivele victorii. Pentru volumele din urmă, reprezenta­tiv mi se pare Arderi (Ed. Eminescu, 1972), conținînd o poezie a noii condiții exis­tențiale (Beniuc, ajuns la vîrsta senec­tuții, își acomodează aspirațiile la impera­tivele vîrstei). Ar vrea (veșnica utopie) o bătrînețe calmă, goetheană, cum o nu­mește direct într-un poem. Dar aminti­rile vechi, prea puternice și vii, deșteap­tă pe spadasin care altădată se lupta cu adversari puternici, astăzi numai cu fan­tomele lor. Are, desigur, sentimentul vic­toriei, convingerea că ideile sale au tri­umfat dar asta nu aduce și liniștea olim­piană atît de dorită. Speranțele se lea­gă de viitor, ceea ce înseamnă noi neli­niști și așteptări înfrigurate. Lenin, în fe­lul ciobanului mioritic, este Beniuc nu­mai la gîndul extincției: „E rău, e frig, e nu știu bine cum / Și mi-am aprins eu sin­gur luminarea / Și plec în țara care n-are drum / Și, pe cît pare, n-are nici­ o zare“. Neobosit, poetul alcătuiește numeroase bilanțuri de viață dar nici unul nu e com­plet, rămîne permanent ceva în afară, se amină mereu definitivarea unui testa­ment. Pînă atunci avem mai multe, toate provizorii, în care se confesează cu un foarte curios altruism: „Agonisit-am viața mea cu trudă / Ca rodul muncii omul ce asudă; / Și iată-mă acuma om bogat / în ani ce poate nici nu i-am visat. / / E singura-mi avere și n-o las / La curtea nimănuia de pripas / Cu mine iau și ul­timele clipe / Deși sînt omul marilor risipe / / încolo — cărți și visuri, cîte toate / Primește-le, de vrei, posteritate,, / / Ori arde-le pe toate-n crematoriu / Un lucru doar l-aș vrea obligatoriu, / De alții au pictat, cioplit sau scris, / Păstrat să fie, neatins, și-n vis“ (Codicil testa­mentar). Un poem ca rar și rar, insufi­cient realizat, prea descriptiv, explicitea­­ză și mai bine lupta dramatică cu me­moria; viața este o fugă interminabilă du­pă un țel suprem, niciodată ajuns, în nu­mele căruia s-a refuzat de societate. Ale­goria apare de mai multe ori iar ele­mentele semnificante sînt cînd jnepenul, cînd floarea de colț, care întrețin mirajul ascensiunii, ca explozii incoercibile ale vieții în mediile dure. E această emblemă rară a destinului, „la­ginestra“ leopar­­diană sau floarea de stîncă a lui Panait Cerna: „Fug de drum nădăjduind să schimb / Țelul ce mi-i dăruiește veacul / Oferindu-mi simplu să mă plimb, / Dar eu vreau să merg de-a berbeleacul. / / Vreau să merg de-a dura ori în sus / cățărat cu unghii sîngerînde / Pe-aceste stînci ce mi le-au pus / Ursitoare-n față, bune, blînde. / / Sus, mi-au spus, aco­lo-i floarea rară / Care crește fără pri­măvară / Și-nflorește fără anotimp. / Și de-atunci tot sus, cobor în haos / Fără nici-o clipă de repaos, / Lui, cobor — eu nu știu să mă plimb“ (Goană). Metafora „arderii“ care nu e nouă în poezia lui Mi­hai Beniuc, intră într-o distribuție sem­­nificantă; ardere — oxidare metalieră dar și sentimente pasionale; ardere — explo­zie temperamentală dar și tăcere mace­­rantă; ardere — descompunere­a elemen­telor dar și combinarea lor în athanorul alchimist; ardere — trecerea în cenușă dar și călirea oțelului; ardere — străluci­rea stelelor pe firmament și renunțarea la vis; arderea este ,deci, o calitate a u­­manității reprezentată și dincolo de fron­tierele stricte ale umanului, în regnul mi­neral și inanimat. (Un excepțional poem al „mutațiilor“ este Nu tu vei fi și totuși tu). Sentimentul scurgerii timpului intim nu înseamnă numaidecît bilanț biografic; poetul își amintește, în versuri, de alte versuri scrise mai de mult pe care nu le reia dar le face subiect de nouă poe­zie. Tot ce a intrat din viață în lirică își pierde caracterul de trăire și fapt real; vîrsta senectuții transferă în cîmpul fic­țiunii, într-uni revers fabulos, ceea ce în tinerețe era realitate și aventură imedia­tă. Arta consumă evenimentele vieții și, după ani, rămîn numai cuvintele. Există, probabil, o structură generalizată a poe­ziei autorilor ajunși la vîrsta rememoră­rilor, indiferent de definiția creatoare a personalității lor. Așa se face că Mihai Beniuc de acum seamănă mult cu Ar­­ghezi, cel de după „101 de poeme“ sau — ca să lărgim aria referințelor și pentru a concretiza mai mult, fiindcă poetul nos­tru a arătat întotdeauna afinități latente cu autorul Florilor de mucegai — și cu Vasile Voiculescu din Ultimele sonete... (un vers: „Și m-am ales cu bătrînețea dalbă“, aproape identic în carte) sau cu Pillat din ultima perioadă de creație (e­­chivalentul beniucian: „O mari tăceri, eu știu că sună / La voi în adâncimi fur­tună“). Critica obișnuiește să spună — cu mare adevăr — că Mihai Beniuc este un re­marcabil poet la începuturile sale, în Cîn­­tece de pierzanie și din ce în ce mai di­luat, imediat după aceeea. Examinată cu atenție și, eliminînd rebuturile din lirica din perioada actuală — să o admitem ca a treia în evoluția poetului — se sime­­trizează cu debuturile. Iar acest al treilea debut — fiindcă poetul a luat-o de la început —, se află aproape la înălțimea primului. AURELIU GOCI

Next