Tribuna, 1976 (Anul 20, nr. 1-53)

1976-01-01 / nr. 1

Proletari din toate țările, uniți-vă ! DIRECTOR FONDATOR: IOAN SLAVICI (1884) SAPTAMÎNAL DE CULTURA, editat de CONSILIUL CULTURII ȘI EDUCAȚIEI SOCIALISTE Opțiunea României Marea descoperire a unei covîrșitoare părți a umanității — departe de a fi fi un miracol — este că intre rațiune și spadă, între pace și război nu are de ales decit în favoarea înțelepciunii, a înțelegerii și colaborării, a stimei și prețuirii reci­proce, într-un cuvînt, că nu poate opta decît pentru pace. Căci ce-ar însemna, in­tr-adevăr, efortul umanității spre a găsi resursele bunăstării și prosperității, spre a așeza omul în postură supremă față de mediul său, pentru a-l feri de răscolitoa­rele și tulburătoarele întrebări asupra cer­titudinii existenței lui, dacă într-o zi totul s-ar lăsa la discreția războiului. Iată de ce pacea, ca expresie a opțiunii pentru rațiune, nu numai că este cu putință, dar ea este și inevitabilă. Dar pacea — așa cum spunea Titulescu — nu este un re­­paos, nu este trîndăvie; ea este un feno­men al mișcării, ea este ceva viu, ce intră treptat în realitate. Pentru ca pacea să devină o realitate deplină și neîndoielnică trebuie făcut totul, de către fiecare stat, de către fiecare popor, pentru instaura­rea ei pretutindeni unde această răscolită planetă care se numește Pămînt este din nou amenințată. Și aceasta, începînd cu privirea sinceră, deschisă, plină de în­credere între oameni și terminînd cu a distruge armele crimei, pentru a nu lă­sa posterității nimic din ceea ce ar putea să-i justifice reproșul. Poporul român și conducătorul său și-au dovedit și își dovedesc curajele și profun­dele sentimente de prețuire a păcii și se străduiesc, devenind una din cele mai ac­tive și semnificative prezențe ale vieții internaționale, să convingă alte popoare, alți conducători, că nu avem nici noi, nici ei o altă cale de urmat decît aceea a ra­țiunii, a înțelegerii, stimei, colaborării și încrederii reciproce. Rațiunea noastră de a fi, de a exista ca națiune dreaptă și cin­stită între celelalte națiuni ale comunită­ții națiunilor lumii își găsește fundament și expresie în principiile ce ne diriguiesc concepția și acțiunea în comunitatea na­țiunilor lumii. „La baza relațiilor sale internaționale, a raporturilor cu celelalte state — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuprinză­­toarea și profunda expunere făcută la re­centa sesiune a Marii Adunări Naționale — România așează ferm principiile de­plinei egalități în drepturi, respectării in­dependenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne și a­­vantajul reciproc, ale renunțării la folo­sirea forței și la amenințarea cu forța. România a militat și militează în conti­nuare pentru promovarea acestor principii și aplicarea lor fermă în viața internațio­nală, pentru generalizarea lor în raportu­rile dintre toate statele“. Întreținem relații diplomatice și consu­lare cu 126 de state și relații economice cu peste 130 de țări. Aceste cifre demon­strează convingător ascensiunea hotărîtă și ireversibilă a țării pe drumul st­mei și prețuirii în comunitatea internațională. Am înțeles totodată cu toții din expunerea conducătorului statului nostru că nici noi și nici alții nu ne putem declara mulțu­miți și liniștiți cît timp există state și po­poare despărțite de linii ale confruntării, cît timp banii pentru pîine sînt vărsați în miezul gloanțelor, cît timp sărăcia și foa­metea au ajuns pentru unii oameni supre­ma lor resemnare. Pentru a nu mai fi toa­te aceste nedreptăți, România își va face și pe mai departe datoria. Dar trebuie să și-o facă și alții. Pacea nu poate fi decît rezultatul dorinței și acțiunii tuturor celor care cred sincer în ea și militează pentru a o dobîndi și păstra. ION DELEANU te* f c ^3 ti, VVAZry 1^Ț T (993) 1 Anul XX, 1 ianuarie 1976 8 PAGINI — 1 LEU ____ fit­­lu­l AN NOU FERICIT! Ne adresăm unii altora urarea tradițio­nală, încrezători in valoarea optimismului ei, îndeplinim un ritual, vechi precum ființa noastră pe aceste meleaguri, con­știenți că e aducător de bucurie și spe­ranțe. Rostim „An nou fericit!“ și cu bra­țele și cu mintea, de a doua zi chiar, în­cepem să-l realizăm. Vorbele noastre nu sunt doar rostiri. Urările cele mai fier­binți, dorințele noastre cele mai încărcate de optimism s-au însoțit cu impulsul de a le realiza, cu tăria morală și cu alegerea celor mai bune mijloace pentru a le pune în practică. La pragul dintre un cincinal și altul, dintre o etapă de dezvoltare a României socialiste și alta, cumpăna din­tre victoriile obținute, dintre strălucitele înfăptuiri ale poporului întreg — cele mai mari de pînă acum din istoria sa — și perspectivele însuflețitoare oferite de conducere chibzuită, clarvăzătoare, de în­­ scrierea tuturor eforturilor noastre într-un program amplu, îndrăzneț și perfect rea­list, reprezintă tocmai izvorul încrederii, al forței morale și al tăriei materiale a poporului. Rostim „Un nou fericit!“ și știm cu siguranță, va fi! Va fi, pentru că tra­diționala formulă are acoperirea „în aur“ a energiei clocotitoare a unei națiuni în­tregi, are poezia riguroasă a unor planuri adinc chibzuite. Ne-o adresăm unii altora și știm că ea înseamnă o producție globală industrială de 641 miliarde lei, în 1976, un venit național de 400 miliarde lei și un venit total real al populației cu 8—8,5 la sută mai mare, pe locuitor, decît reali­zările preliminare ale anului de care ne-am despărțit. Acestea sînt numai cîte­­va din cifrele riguroase și încărcate de sens ale Planului național unic de dezvol­tare economico-socială a Republicii Socia­liste România pe anul 1976; cunoașterea celorlalte, direcțiile principale ale dezvol­tării și realizările prevăzute în multiple direcții se află la îndemîna oricui. Ne a­­dresăm urarea pentru noul an, știind și faptul ,că e întîiul an al noului cincinal — cincinalul afirmării plenare a revoluției tehnico-științifice, important pas pe calea făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și a înaintării țării noastre spre comunism. Obiectivele îndrăznețe stabilite la Congresul al XI-lea al partidului au fost sintetizate, cu puține zile înainte, de tovarășul Nicolae Ceaușescu în Expunerea prezentată la sesiunea Marii Adunări Na­ționale: „în această perioadă România va face un nou și mare pas înainte spre re­ducerea decalajelor care o despart de ță­rile avansate din punct de vedere econo­mic, se va apropia tot mai mult de nive­lul de dezvoltare al acestora.“ Anul 1976 e anul continuării cu fermitate a politicii de industrializare socialistă a țării, pe ba­za cuceririlor științei și tehnicii, e anul pașilor hotărîți spre modernizarea între­gii agriculturi; pentru noi toți, e anul unor însemnate realizări pe plan cultural și ideologic, marcat de evenimente nota­bile, cum e apropiatul Congres al educa­ției politice și al culturii. Ne adresăm unii altora tradiționala urare, conștienți că în puține cuvinte însumăm o istorie de as­pirații, un prezent și un viitor capabil să le realizeze. TRIBUNA Perspective critice Critica și disciplina cunoașterii O propoziție esențială pentru conside­rațiile de semiotică a culturii pare să pre­zideze cartea lui I. Lotman. Studii de ti­pologie a culturii. Cercetătorul are în ve­dere, cum se va înțelege, procesul de transformare a diverselor dimensiuni ale realului în text, într-un sistem de semne, adică într-o realitate nouă, elaborată, des­tinată unei noi cunoașteri și interpretări. „Lumea este un text“, enunță autorul căr­ții, și înainte de a formula această sin­tagmă decisivă se explică într-um pasaj: „Transformarea vieții în text nu consti­tuie o explicație, ci doar o introducere a evenimentelor într-o memorie colectivă (în cazul dat­a națională)“. Ar fi vorba, prin urmare, de a aplica o constatare ca aceasta la literatură și la aptitudinea fundamentală a acestei forme de cunoaștere și comunicare, de a con­verti — în cadrul unui proces complex de gîndire și de extragere a unor semne cu o extraordinară deschidere spre noi sem­nificații — realitatea în texte, în opere; ele apar ca semne ale realității, concen­trate elaborări ale lumilor astfel înfățișate înțelegerii și cunoașterii umane. Problema literaturii ca instrument de cunoaștere și de interpretare, ca text — istorie, ca uni­vers creat, pretinde o critică înzestrată cu instrumente de cercetare adecvate, toate subsumate în fond unei redutabile disci­pline a cunoașterii. Vrem să atragem atenția în rîndurile ce urmează asupra statutului criticii mar­xiste, disciplină pusă în acord cu teoria literaturii cel puțin sub unghiul adecvării și înnoirii soluțiilor, criteriilor și recoman­dărilor metodologice. Indiferent de punc­tul de plecare al cercetării, ideea că ana­liza (teorie, critică, istorie literară, semio­tică, poetică, sociologie literară etc.) se află în strînsă relație cu literatura și cu nivelele acesteia; astfel, studiul poate alu­neca spre construcții arbitrare, spre ab­stracții sterile (uneori spectaculoase dar total ineficace sub raportul interpretării și descifrării mesajelor, codurilor și ter­menilor intrinseci ai creației propriu-zise). Aspectele literaturii — mai cu seamă ni­velele reprezentărilor, de la cele mai sim­ple la cele mai complexe ca structură, discurs și limbaje — reclamă studiul, cer­cetarea serioasă și nu improvizația adesea camuflată în vestimentația criticului bla­zat sau sceptic, certat de fapt cu lectu­rile și cu evoluția organică a limbajelor contemporane. „Literatura se adresează cel puțin ochiului minții“ afirma Northrop Frye, critic contradictoriu și capricios, adesea adversar al unei perspective istorice, ra­ționale. Observația e de reținut: acest „pchi al minții“ (al receptării care rațio­nalizează!) modelează și se modelează, iar tendința spre o cercetare care raționali­zează impresiile, emoțiile și reflecțiile ime­diate (sensul unei teorii și al unei poetici cu adevărat științifice!) vine din reali­tățile interne ale literaturii. Vrem să atra­gem atenția asupra acestui aspect: o lite­ratură ca cea contemporană (ea înseamnă tipuri diverse de reprezentare epică, struc­turi dramatice variate și limbaje poetice situate între formele clasice și, altele, în­­cifrate sub semnul „raționalizării“ reac­ției lirice) își construiește o gîndire despre creație și e imposibil ca această gîndire să nu intre în contacte fertile (și nece­sare!) cu alte sfere de cunoaștere și de cercetare. Mișcarea internă a literaturii, orizonturile ei (motive, viziune filosofică, retorica formelor, diversificarea tipologii­lor, transfigurarea realului, spiritul isto­riei, reinterpretarea momentelor funda­mentale din istoria națională etc.), ordi­nea literaturii, sensul demersurilor con­structive (compoziție și discurs) cer lectură, care devine un proces interdisci­­p­plinar și un act informațional de un nivel superior mult mai exigent. E calea spre eliminarea intruziunilor diletantistice, spre eliminarea criticului incult și agramat, incapabil să citească și să descopere sistemul general de referințe, multe dintre ele depășind nivelul textului, convertindu-se, în fond, într-un nou text. Critica și teoria literară se întîlnesc, cre­dem, pe terenul poeticii, adică, în zona unde se interferează soluții și criterii ce provin din diverse direcții ale cu­(Continuare în pag. 2) ION VLAD \\ . ”

Next