Tribuna, 1976 (Anul 20, nr. 1-53)
1976-01-01 / nr. 1
Proletari din toate țările, uniți-vă ! DIRECTOR FONDATOR: IOAN SLAVICI (1884) SAPTAMÎNAL DE CULTURA, editat de CONSILIUL CULTURII ȘI EDUCAȚIEI SOCIALISTE Opțiunea României Marea descoperire a unei covîrșitoare părți a umanității — departe de a fi fi un miracol — este că intre rațiune și spadă, între pace și război nu are de ales decit în favoarea înțelepciunii, a înțelegerii și colaborării, a stimei și prețuirii reciproce, într-un cuvînt, că nu poate opta decît pentru pace. Căci ce-ar însemna, intr-adevăr, efortul umanității spre a găsi resursele bunăstării și prosperității, spre a așeza omul în postură supremă față de mediul său, pentru a-l feri de răscolitoarele și tulburătoarele întrebări asupra certitudinii existenței lui, dacă într-o zi totul s-ar lăsa la discreția războiului. Iată de ce pacea, ca expresie a opțiunii pentru rațiune, nu numai că este cu putință, dar ea este și inevitabilă. Dar pacea — așa cum spunea Titulescu — nu este un repaos, nu este trîndăvie; ea este un fenomen al mișcării, ea este ceva viu, ce intră treptat în realitate. Pentru ca pacea să devină o realitate deplină și neîndoielnică trebuie făcut totul, de către fiecare stat, de către fiecare popor, pentru instaurarea ei pretutindeni unde această răscolită planetă care se numește Pămînt este din nou amenințată. Și aceasta, începînd cu privirea sinceră, deschisă, plină de încredere între oameni și terminînd cu a distruge armele crimei, pentru a nu lăsa posterității nimic din ceea ce ar putea să-i justifice reproșul. Poporul român și conducătorul său și-au dovedit și își dovedesc curajele și profundele sentimente de prețuire a păcii și se străduiesc, devenind una din cele mai active și semnificative prezențe ale vieții internaționale, să convingă alte popoare, alți conducători, că nu avem nici noi, nici ei o altă cale de urmat decît aceea a rațiunii, a înțelegerii, stimei, colaborării și încrederii reciproce. Rațiunea noastră de a fi, de a exista ca națiune dreaptă și cinstită între celelalte națiuni ale comunității națiunilor lumii își găsește fundament și expresie în principiile ce ne diriguiesc concepția și acțiunea în comunitatea națiunilor lumii. „La baza relațiilor sale internaționale, a raporturilor cu celelalte state — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuprinzătoarea și profunda expunere făcută la recenta sesiune a Marii Adunări Naționale — România așează ferm principiile deplinei egalități în drepturi, respectării independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne și avantajul reciproc, ale renunțării la folosirea forței și la amenințarea cu forța. România a militat și militează în continuare pentru promovarea acestor principii și aplicarea lor fermă în viața internațională, pentru generalizarea lor în raporturile dintre toate statele“. Întreținem relații diplomatice și consulare cu 126 de state și relații economice cu peste 130 de țări. Aceste cifre demonstrează convingător ascensiunea hotărîtă și ireversibilă a țării pe drumul stmei și prețuirii în comunitatea internațională. Am înțeles totodată cu toții din expunerea conducătorului statului nostru că nici noi și nici alții nu ne putem declara mulțumiți și liniștiți cît timp există state și popoare despărțite de linii ale confruntării, cît timp banii pentru pîine sînt vărsați în miezul gloanțelor, cît timp sărăcia și foametea au ajuns pentru unii oameni suprema lor resemnare. Pentru a nu mai fi toate aceste nedreptăți, România își va face și pe mai departe datoria. Dar trebuie să și-o facă și alții. Pacea nu poate fi decît rezultatul dorinței și acțiunii tuturor celor care cred sincer în ea și militează pentru a o dobîndi și păstra. ION DELEANU te* f c ^3 ti, VVAZry 1^Ț T (993) 1 Anul XX, 1 ianuarie 1976 8 PAGINI — 1 LEU ____ fitlul AN NOU FERICIT! Ne adresăm unii altora urarea tradițională, încrezători in valoarea optimismului ei, îndeplinim un ritual, vechi precum ființa noastră pe aceste meleaguri, conștienți că e aducător de bucurie și speranțe. Rostim „An nou fericit!“ și cu brațele și cu mintea, de a doua zi chiar, începem să-l realizăm. Vorbele noastre nu sunt doar rostiri. Urările cele mai fierbinți, dorințele noastre cele mai încărcate de optimism s-au însoțit cu impulsul de a le realiza, cu tăria morală și cu alegerea celor mai bune mijloace pentru a le pune în practică. La pragul dintre un cincinal și altul, dintre o etapă de dezvoltare a României socialiste și alta, cumpăna dintre victoriile obținute, dintre strălucitele înfăptuiri ale poporului întreg — cele mai mari de pînă acum din istoria sa — și perspectivele însuflețitoare oferite de conducere chibzuită, clarvăzătoare, de în scrierea tuturor eforturilor noastre într-un program amplu, îndrăzneț și perfect realist, reprezintă tocmai izvorul încrederii, al forței morale și al tăriei materiale a poporului. Rostim „Un nou fericit!“ și știm cu siguranță, va fi! Va fi, pentru că tradiționala formulă are acoperirea „în aur“ a energiei clocotitoare a unei națiuni întregi, are poezia riguroasă a unor planuri adinc chibzuite. Ne-o adresăm unii altora și știm că ea înseamnă o producție globală industrială de 641 miliarde lei, în 1976, un venit național de 400 miliarde lei și un venit total real al populației cu 8—8,5 la sută mai mare, pe locuitor, decît realizările preliminare ale anului de care ne-am despărțit. Acestea sînt numai cîteva din cifrele riguroase și încărcate de sens ale Planului național unic de dezvoltare economico-socială a Republicii Socialiste România pe anul 1976; cunoașterea celorlalte, direcțiile principale ale dezvoltării și realizările prevăzute în multiple direcții se află la îndemîna oricui. Ne adresăm urarea pentru noul an, știind și faptul ,că e întîiul an al noului cincinal — cincinalul afirmării plenare a revoluției tehnico-științifice, important pas pe calea făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și a înaintării țării noastre spre comunism. Obiectivele îndrăznețe stabilite la Congresul al XI-lea al partidului au fost sintetizate, cu puține zile înainte, de tovarășul Nicolae Ceaușescu în Expunerea prezentată la sesiunea Marii Adunări Naționale: „în această perioadă România va face un nou și mare pas înainte spre reducerea decalajelor care o despart de țările avansate din punct de vedere economic, se va apropia tot mai mult de nivelul de dezvoltare al acestora.“ Anul 1976 e anul continuării cu fermitate a politicii de industrializare socialistă a țării, pe baza cuceririlor științei și tehnicii, e anul pașilor hotărîți spre modernizarea întregii agriculturi; pentru noi toți, e anul unor însemnate realizări pe plan cultural și ideologic, marcat de evenimente notabile, cum e apropiatul Congres al educației politice și al culturii. Ne adresăm unii altora tradiționala urare, conștienți că în puține cuvinte însumăm o istorie de aspirații, un prezent și un viitor capabil să le realizeze. TRIBUNA Perspective critice Critica și disciplina cunoașterii O propoziție esențială pentru considerațiile de semiotică a culturii pare să prezideze cartea lui I. Lotman. Studii de tipologie a culturii. Cercetătorul are în vedere, cum se va înțelege, procesul de transformare a diverselor dimensiuni ale realului în text, într-un sistem de semne, adică într-o realitate nouă, elaborată, destinată unei noi cunoașteri și interpretări. „Lumea este un text“, enunță autorul cărții, și înainte de a formula această sintagmă decisivă se explică într-um pasaj: „Transformarea vieții în text nu constituie o explicație, ci doar o introducere a evenimentelor într-o memorie colectivă (în cazul data națională)“. Ar fi vorba, prin urmare, de a aplica o constatare ca aceasta la literatură și la aptitudinea fundamentală a acestei forme de cunoaștere și comunicare, de a converti — în cadrul unui proces complex de gîndire și de extragere a unor semne cu o extraordinară deschidere spre noi semnificații — realitatea în texte, în opere; ele apar ca semne ale realității, concentrate elaborări ale lumilor astfel înfățișate înțelegerii și cunoașterii umane. Problema literaturii ca instrument de cunoaștere și de interpretare, ca text — istorie, ca univers creat, pretinde o critică înzestrată cu instrumente de cercetare adecvate, toate subsumate în fond unei redutabile discipline a cunoașterii. Vrem să atragem atenția în rîndurile ce urmează asupra statutului criticii marxiste, disciplină pusă în acord cu teoria literaturii cel puțin sub unghiul adecvării și înnoirii soluțiilor, criteriilor și recomandărilor metodologice. Indiferent de punctul de plecare al cercetării, ideea că analiza (teorie, critică, istorie literară, semiotică, poetică, sociologie literară etc.) se află în strînsă relație cu literatura și cu nivelele acesteia; astfel, studiul poate aluneca spre construcții arbitrare, spre abstracții sterile (uneori spectaculoase dar total ineficace sub raportul interpretării și descifrării mesajelor, codurilor și termenilor intrinseci ai creației propriu-zise). Aspectele literaturii — mai cu seamă nivelele reprezentărilor, de la cele mai simple la cele mai complexe ca structură, discurs și limbaje — reclamă studiul, cercetarea serioasă și nu improvizația adesea camuflată în vestimentația criticului blazat sau sceptic, certat de fapt cu lecturile și cu evoluția organică a limbajelor contemporane. „Literatura se adresează cel puțin ochiului minții“ afirma Northrop Frye, critic contradictoriu și capricios, adesea adversar al unei perspective istorice, raționale. Observația e de reținut: acest „pchi al minții“ (al receptării care raționalizează!) modelează și se modelează, iar tendința spre o cercetare care raționalizează impresiile, emoțiile și reflecțiile imediate (sensul unei teorii și al unei poetici cu adevărat științifice!) vine din realitățile interne ale literaturii. Vrem să atragem atenția asupra acestui aspect: o literatură ca cea contemporană (ea înseamnă tipuri diverse de reprezentare epică, structuri dramatice variate și limbaje poetice situate între formele clasice și, altele, încifrate sub semnul „raționalizării“ reacției lirice) își construiește o gîndire despre creație și e imposibil ca această gîndire să nu intre în contacte fertile (și necesare!) cu alte sfere de cunoaștere și de cercetare. Mișcarea internă a literaturii, orizonturile ei (motive, viziune filosofică, retorica formelor, diversificarea tipologiilor, transfigurarea realului, spiritul istoriei, reinterpretarea momentelor fundamentale din istoria națională etc.), ordinea literaturii, sensul demersurilor constructive (compoziție și discurs) cer lectură, care devine un proces interdiscipplinar și un act informațional de un nivel superior mult mai exigent. E calea spre eliminarea intruziunilor diletantistice, spre eliminarea criticului incult și agramat, incapabil să citească și să descopere sistemul general de referințe, multe dintre ele depășind nivelul textului, convertindu-se, în fond, într-un nou text. Critica și teoria literară se întîlnesc, credem, pe terenul poeticii, adică, în zona unde se interferează soluții și criterii ce provin din diverse direcții ale cu(Continuare în pag. 2) ION VLAD \\ . ”