Tribuna, 1977 (Anul 21, nr. 1-52)
1977-09-15 / nr. 37
TRIBUNA 2 CRONICA LITERARA Ovidiu Cotruș: Opera lui Mateiu I. Caragiale Cînd cu un deceniu în urmă semnalam prezența în paginile revistelor a eseistului Ovidiu Cotruș — prezență de prestigiu ce nu putea fi ocolită — subliniam printre altele că „ceea ce impune în eseurile lui... este profunda competență... cu care sînt abordate problemele. Autorul nu își permite nici un gest de singularizare premeditată, nu vrea să pară, cu orice preț, un «original». Ambiția sa, dacă există una, e orientată spre argumentarea obiectivă și cît mai riguroasă a ideilor susținute. Aceasta nu înseamnă că se manifestă ca un spirit pedant, academic. Expunerile sunt cursive, totuși dense și substanțiale, vădind o bună pregătire estetică și filosofică“. Calitățile evidențiate aici, precum și altele, se concretizează de astă dată cu prisosință într-un amplu studiu de peste patru sute de pagini, intitulat Opera lui Mateiu I. Caragiale, tipărit recent de editura Minerva (în colecția „Universitas“). Avem de-a face, într-adevăr, cu o lucrare de un puternic suflu critic, unde autorul unor solide și execelente eseuri despre cîteva mari figuri ale literaturii noastre își dă măsura deplină a darurilor sale de cititor avizat și interpret al operei literare. Posesor al unei temeinice culturi, aflat la zi cu lecturile esențiale, atît în domeniul literar propriu-zis cît și în cel teoretic, inițiat în orientările de importanță ale criticii moderne și cunoscînd totodată ce se petrece în actualitatea imediată a literaturii noastre, Ovidiu Cotruș și-a cîștigat prin activitatea sa de pînă acum și cu atît mai mult prin cartea de față un loc al său aparte în configurația criticii noastre actuale. Un loc pe care l-aș numi de centru, ferit de excese, fundamentat pe o bogată intelectualitate, pe un spirit dinamic bine strunit, pe o judecată îndrăzneață dar supusă unor discrete rigori dialectice și de bun simț, pe cîteva ferme convingeri teoretice, constituind un punct de vedere propriu asupra operei și asupra relației critice cu ea. Acest punct de vedere capătă o formulare mai nuanțată în chiar paginile studiului de față, îndeosebi în capitolul preliminar (Cîteva precizări metodologice). Consecvent cu sine însuși, criticul vede în opera literară o realitate dată, obiectivă, o structură coerentă și autonomă care nu poate fi explorată doar cu instrumentele firave ale impresionismului. .Funcția criticului — scrie autorul — este de a descoperi noi unghiuri de adecvare a inteligenței critice la natura reală a obiectului estetic. Din această perspectivă, între impresie și intuiție este distanța între o reacție personală, grăitoare doar pentru datele psihice ale subiectului receptor, și o relație de adecvare a conștiinței critice la obiectul pe care îl intenționează“. Ce înțelege criticul prin această adecvare? Ne-o spune cît se poate de clar în rîndurile ce urmează: „Cea mai concludentă probă a adecvării inteligenței la realitatea obiectului ni se par a fi parcurgerea a ceea ce critica modernă — de la Leo Spitzer pînă la Jean Starobinski — numește cu un termen împrumutat de la Schleiermacher, prin Dilthey, cercul ermeneutic, sau mai simplu, cercul înțelegerii. Intuiția unui fenomen cultural(. • •), deci și a unei creații artistice, în unitatea și în unicitatea ei, se verifică prin coborîrea la detaliile operei, pentru a descoperi acele nuclee microreprezentative — cum le zice Starobinski — care anunță la nivelul fragmentului ceea ce va enunța opera în totalitatea ei“. Vom recurge tot la cuvintele autorului pentru a pune în lumină metoda și intențiile care stau la baza studiul său, orizontul intelectual și afectiv care îi prezidează demersul. „Studiul de față —ni se precizează — își propune explicitarea unei înțelegeri anticipative, a unei intuiții originare (sau care se pretinde ca atare) asupra operei lui Mateiu X. Caragiale. Desprinderea de cunoștințele și opiniile prealabile, acreditate de critică, a durat vreme îndelungată(...) Acestea nu înseamnă că am eliminat din cîmpul interesului nostru critic judecățile criticii anterioare... (...) Am supus însă totul unor reexaminări atente, considerînd reîntoarcerea la text drept principala instanță de verificare atît afirmațiilor noastre, cît și a afirmațiilor celorlalți. (...) a Lectura critică propusă în studiul nostru nu pornește, deci, de la ideea unei diferențieri radicale față de ceea ce s-a spus înaintea noastră. Nu ne substituim înaintașilor, ci îi continuăm. (...) Dacă totuși vom fi obligați, pe alocuri, să imprimăm demersului nostru critic un caracter polemic, acesta se datorește convingerii că dintre toate operele literaturii noastre moderne mult admirata operă a lui Mateiu I. Caragiale a avut parte de cea mai neatentă lectură“. Avem aici o afirmație gravă și încărcată de responsabilități, cu atît mai mult cu cît autorul recunoaște nu puține din meritele adeseori esențiale și de înaltă ținută ale exegezelor anterioare. Dar, așa cum am remarcat, reluînd pe cont propriu o cercetare exhaustivă a operei mateine, revenind cu o atenție sporită și susținută la text. Adept al unei lecturii sincronice, singura care „poate scoate la lumină principiul interior“ al operei, (al tuturor textelor ei), autorul a recurs „strategic“ și la o lectură diacronică, căutând să surprindă „elementele în care se depune sensul operei, în însuși momentul ivirii lor“, pentru a înainta apoi,, pas cu pas spre centrul cercului înțelegerii“. Și autorul ne relevă în continuare metoda sa: „Acest procedeu ,ni s-a părut mai potrivit pentru reliefarea procesului de constituire a operei din propriile-i imbolduri interioare. Dar spre deosebire de adevărata lectură diacronică — întotdeauna neprevenită —, lectura noastră a știut de la început ce anume caută, percepția părților find determinată de percepția prealabilă a întregului. Atenția noastră critică a încercat să identifice în primele texte ale scriitorului (fragmentele Negru și aur și Izvoarele vechi) sau în versurile sale acele sensuri care se pot regăsi — sub alte forme — în componentele mai reprezentative și mai valoroase ale operei, în Remember și îndeosebi în Craii de Curtea-Veche“. Dar expunerea unei metode și a unor intenții nu înseamnă totdeauna și respectarea lor întocmai în cadrul exegezei propriu-zise. De astă dată, între metodă și analiză practică există o concordanță deplină și prospecțiunile și comentariile lui Ovidiu Cotruș respectă întru totul ideea sau viziunea inițială, proiectul de la care a pornit. Urmărim cu un interes mereu viu descifrarea „pas cu pas“, în lumina perspectivei de ansamblu, a scrierilor lui Mateiu I. Caragiale, începînd cu primele producții și pînă la capodopera sa Craii de Curtea Veche. Criticul deslușește, cu o remarcabilă pătrundere, cele cîteva elemente care conturează o evidentă „mitologie“ a scriitorului. Deslușește de fapt niște obsesii fundamentale care dau fizionomia originală, neconfundabilă a scrisului său: „Patima nopții, mitul semeției seminții, imaginea-arhetip a străbunului mitic, sentimentul tainei, al morții și singurătății, desfătarea mohorîtă, narcisismul (cu evidențe funcții compensatorii), opoziția categorială dintre personaje“. Toate acestea și numeroase alte aspecte, cele care țin mai ales de structura Crailor... se bucură de o „descripție“ și de o analiză executate cu o migală de bijutier, i-aș spune. Autorul nu se pierde, mai bine zis nu rămîne cantonat în detaliu, ci își conduce cu mină sigură demonstrația, sporind pas cu pas cunoașterea operei prin idei, sugestii sau observații inedite sau numai reîntemeiate pe disocieri și intuiții noi. Pe întregul itinerar exegetic, totul este pus și repus în discuție, în stilul unui comentariu erudit (dar numai în limitele necesității) care se raportează fie la opiniile altor critici mai vechi sau mai noi, fie la diferite repere din literatura și cultura noastră ori din cea universală. Criticul mînuiește cu dezinvoltură atît materialul cercetat cît și argumentele și recurge la disocieri din cele mai subtile. Stau mărturie în acest sens, dacă e să menționăm ceva în mod special, capitolele închinate poeziilor (Pajere) și Crailor de Curtea-Veche. Interpretarea poeziilor, de exemplu, e revelatoare, pentru noutatea lecturii criticului. Acolo unde comentariile predecesorilor semnalau doar un pastelist sau un evocator de figuri și evenimente istorice (bineînțeles, criticul nu escamotează meritele demne de relevat ale unor înaintași ca Perpessicius, Vianu, Cioculescu etc.), recentele investigații scot la iveală motive psihologice și straturi „vizionare“ mai adînci, semnificative pentru structura specifică a întregii opere. Dintr-odată, volumul Pajere care părea oarecum suspendat în afara configurației intime a scrisului matern, se încorporează în mod firesc și cu o anumită pondere în contextul acestuia, dar se singularizează în același timp față de sonetiștii noștri consacrați cu care a fost pus alături. Criticul nu pune totuși poezia lui Mateiu, pe aceeași treaptă valorică la care s-a ridicat proza sa poetică. El i-a detectat doar sensurile integratoare, „măștile“ mai puțin vizibile, tendințele-i secrete. Studiu de tipul celor călinesciene, solide și atractive totodată, mai ponderat în „gesticulația“ ideatică. Opera lui Mateiu I. Caragiale de Ovidiu Cotruș marchează un substanțial succes al criticii noastre de azi, lăsînd să triumfe sub același condei un critic, un istoric și un eseist, deopotrivă de elocvenți prin seriozitate și aplicație, prin gust și inteligență. (Regretăm, în treacăt fie spus, că textul abundă în greșeli de tipar care fie că denaturează sensul, fie că stîlcesc unele nume proprii, cum ar fi cel al wikingului Otar Jarl, transcris Otar Jósé, p. 409). Prin cartea sa, Ovidiu Cotruș acordă noi dimensiuni, necunoscute pînă acum, ciudatei opere a lui Mateiu I. Caragiale. Scrisă cu pasiune și devotament, lucrarea lui Cotruș nu se abate de la normele obiectivității critice, devenind cea mai revelatoare oglindă a marelui nostru scriitor. VICTOR FELEA 4, Simbolurile epice Pasărea și umbra, „romanul“ recent apărut la „Eminescu“, continuă nu numai formula narativă ci și motivele generale din Țara îndepărtată, narațiune unde Sorin Titel se înfățișează în ipostaza — fundamentală pentru orice prozator — a povestitorului, deținător al unei memorii vaste și, deci, al unei lumi configurate ca spațiu și timp, ca destine și aspirație la confesiune. Superioară ca organizare și ca derulare a narațiunilor, avînd un ritm și o intensitate accentuată a scenariului epic, ultima carte de proze este o alternare de povestiri, adică de planuri construite prin intervenția unor naratori dirijați din umbră de Naratorul ce dă cărții o tensiune realistă pregnantă. Universul din cartea apărută în 1974, personaje și o anume atmosferă se regăsesc și acum. Naratorul (Andrei) este — în aparență — un martor admis de mișcarea evenimentelor, le aparține și el face ca straturile de amintiri (confesiuni stimulate de anumite circumstanțe sau de întîlnirea protagoniștilor) să se întîlnească, să succeadă, să fie întrerupte, intercalate sau, pur și simplu, suprapuse în maniera flashback-ului cinematografic. Cartea începe, de altminteri, printr-o povestire a Bătrînei, povestire ascultată de Andrei (Naratorul-martor); ea este ulterior întreruptă sau i se anexează prin multiple și neașteptate conexiuni alte suite epice care nu sunt altceva decît istorii ale vieții și aduceri-aminte ale oamenilor. Dacă prima parte din Pasărea și umbra își păstrează substanța narativă directă, patetică și de un realism autentic, celelalte două părți sînt, din cînd în cînd ,amenințate de primejdia artificiului și a plăcerii de a construi fără egală acoperire în densitatea evenimentelor și a faptelor. Modificînd registrul relatării (amintirile doctorului Tisu, drumurile lui și întîlnirile surprinzătoare — unele învecinate cu grotescul prin figurile de ceară evocate, destinul unei ființe destrămate, învinse, avînd ceva din eroii sadovenieni care trăiesc drama ratării și a înfrîngerii), Sorin Titel este un constructor abil și lucid. Reține, de altfel, inserarea unei poetici explicite, semn al „distanțării“ unui Narator care regizează, controlează și expune în cadrul unei viziuni detașate, lucidă și riguroasă totodată: „Nimic nu scapă memoriei sale. El e pregătit să intervină, să adauge acele amănunte ce fac sarea și piperul oricărei istorisiri.. ’Eu știu, spune el, fiecare detaliu cu ajutorul căruia pot reînvia acea dimineață unică și de nerepetat’ ... “ Căci autorul există în carte, deconspirat, numit și pus să includă, ca într-o paranteză reflexivă (poetica prozei), un text explicativ, nu fără ostentația pretinsă de procedeul distanțării, căci autorul ......nu și-a înstrăinat, prin uitare, nici un amănunt din lumea pe care singur și-a creat-o!... Orice repovestire însă, după ani și ani, este pe jumătate reală, pe jumătate inventată de cel ce își reamintește“. O perfectă acordare a planurilor regizate de Narator produce euforia aduceriiaminte, exaltarea celui care creează retrăind și transfigurînd lumea („Bucuria de a ști totul, de a fi stăpînul tuturor întîmplărilor și amănuntelor din care lumea, încetul cu încetul, pe nesimțite, începe să prindă chip, să se nască și mai ales să se pună în mișcare...“ Ce s-ar putea adăuga la aceste pasaje provenind parcă de la un teoretician al prozei? Sorin Titel a procedat astfel pentru a disocia termenii narațiunii de planurile epice propriu-zise, planuri dominate de realismul povestirii, una dintre alternativele suplei transfigurări a realului în reprezentări care semnifică și comunică esența realității, dinamica ei. In cadrul acestui realism al povestirii, relația dintre real și imaginar permite o mai mare desprindere de detalii în favoarea unor structuri generatoare de elemente fictive, de stări mai puțin cenzurate de circumstanțe imediate. Același narator dispus să dialogheze cu cititorul se confesează în spiritul poeticii textului: „Cine să mai confrunte cele povestite cu cele întîmplate în realitate? Unde să mai găsești pe acei ’martori oculari’, gata să strige în gura mare că lucrurile nu s-au petrecut așa“ (...) „Martori, atîți cîți au fost, cu excepția acestei bătrîne — care și ea, povestind, vede chipurile ca prin ceață — nu mai există de multă vreme. Iată de ce autorul simte nevoia să inventeze, să adauge noi amănunte, fără să le mai poată distinge cu timpul pe cele adevărate de cele născocite, pe cele reale de cele care nu sînt decît produsul imaginației sale...“ Intr-o atare situare a planurilor narative, Autorul devine un lucid constructor și ordonator de planuri, dirijînd, refăcînd, creînd, punînd în mișcare direct, „la lumină“, personaje, scene, decor și recuzită, în ipostază de REGIZOR — NARATOR. Un exercițiu se conturează și ne întrebăm dacă planurile povestirilor, grave și răscolitoare adesea, aveau nevoie de aceste interludii ale „distanțării“? Sau poate e soluția adoptată de martorul gata să trăiască din nou emoția lucrurilor văzute și trăite și, ca atare, tentat să-și ascundă prin efortul reflexivității sentimentele? Imaginînd, invitînd să-l însoțim în rememorările sale, reconstituind după rețeta dezvăluită, Naratorul e, pare-se, cucerit de soluție și recurge la parodie reinventînd istorisiri sentimentale, situații anacronice, clișee ale prozei romanțioase și edulcorate, sentimentale și fade de mai de mult, în partea întîi, mai cu seamă, narațiunea este atotputernică și domină prin formulele ei consacrate, introducînd evocări, personaje și o lume bîntuită de drame, trăind viața, încercînd semnele morții și alcătuind, astfel, substanța simbolurilor cărții: pasărea și umbra (zborul vieții și aripa morții). Cartea începe cu cea mai simplă și mai directă formulă narativă: „Să-ți povestesc cum s-a întîmplat... “ pentru a continua în cadrul dialogului Naratorului (Andrei) cu Bătrîna, semnificînd treptele vîrstelor și ale amintirilor; ca și în Țara îndepărtată, fiorul vechilor istorisiri ascultate (Eva Nada) se infiltrează, adăugind noi, succesive istorii narative. Orice nouă intrare în spațiul epic înseamnă includerea unui nou povestitor ca într-o suită decameronică. Ca într-un mare spectacol ce se numește viață, istoriile destăinuite, evocă și recompun o unitate fragmentară dispusă într-un timp lung, de-a lungul unei vieți. Mai ales Bătrîna, Andrei și, apoi, doctorul Titu se întîlnesc în suita istorisirilor, creînd și intervalele necesare pentru celelalte „intrări în scenă“. Ca într-un vast carusel, destine, figuri, scene se întrețes, se amestecă dînd acea necesară impresie de viață proprie unei creații realiste care nu refuză marile simboluri. Ne amintim de Mihail Sadoveanu (doctorul Tisu, șeful de gară, femeile din tren etc.), de Cehov sau de Ion Agârbiceanu atunci cînd parcurgem paginile de povestiri-confesiune ale cîtorva dintre protagoniști. Sînt și povestiri unde poezia (prezentă în prozele lui Sorin Titel, scriitor cucerit de semnele prozei poetice) se deschide în ciudate istorii ca în amintirea despre căutarea curcubeului (un personaj faulknerian e de reținut), pentru ca alteori să întîlnim accente de povestiri parodice în sensul că ele fac să transpară clișee, automatisme și mentalități ridicole prin natura și finalitatea lor. O concordanță deplină se stabilește între povestire și narator iar rezultatul acestui acord este retrăirea intensă prin privire, prin recompunerea atmosferei și prin explezia senzorialului, a lumii evocate de scriitor. Aromele cîmpului și ale florilor, culorile, obiectele care înconjoară într-un microcosm personajele, figurile (orășelul, siluetele ciudate ale tîrgului etc.) subliniază puterea rememorării. Sorin Titel operează, spuneam cu un număr de simboluri, inaugurate prin titlul cărții (pasărea — umbra), ele sunt continuate prin altele, caracteristice unei proze riguros organizate. E, mai întîi, drumul, semn al desfășurării vieții și al spectacolului ei, mijloc de introducere a unor destine ce se succed astfel într-un itinerar (drumul spre spital cu Ion, reîntoarcerea cu trenul și întîlnirea cu cîteva ființe, drumurile doctorului, călătoria cu autobuzul spre spital etc.). Dar simbolurile generale ale cărții sînt înscrise semnificativ: viața, vîrstele, treptele vieții, suferințele și veghea, moartea, însemnînd timpul și uzura, demnitatea existenței și întrebarea, indirect pusă de prozator: cum îți trăiești existența? Naratorul privește retrăind, ascultă și readuce în planurile narațiunii semnele vieții, pasărea ce se ridică în zbor ca semn al duratei și al forței ființei. E una dintre semnificațiile prozei lui Sorin Titel, creație scrisă cu innteligență și firesc, dar din cînd în cînd stînjenită de ostentația compoziției și a exercițiului cam supraexpus. ION VLAD