Tribuna, 1977 (Anul 21, nr. 1-52)

1977-09-15 / nr. 37

TRIBUNA 2 CRONICA LITERARA Ovidiu Cotruș: Opera lui Mateiu I. Caragiale Cînd cu un deceniu în urmă semnalam prezența în paginile revistelor a eseistului Ovidiu Cotruș — prezență de prestigiu ce nu putea fi ocolită — subliniam printre altele că „ceea ce impune în eseurile lui... este pro­funda competență... cu care sînt abordate problemele. Autorul nu își permite nici un gest de singularizare premeditată, nu vrea să pară, cu orice preț, un «origi­nal»­. Ambiția sa, dacă există una, e orientată spre argu­mentarea obiectivă și cît mai riguroasă a ideilor susți­nute. Aceasta nu înseamnă că se manifestă ca un spirit pedant, academic. Expunerile sunt cursive, totuși dense și substanțiale, vădind o bună pregătire estetică și filo­sofică“. Calitățile evidențiate aici, precum și altele, se concretizează de astă dată cu prisosință într-un amplu studiu de peste patru sute de pagini, intitulat Opera lui Mateiu I. Caragiale, tipărit recent de editura Minerva (în colecția „Universitas“). Avem de-a face, într-adevăr, cu o lucrare de un puternic suflu critic, unde autorul unor solide și execelente eseuri despre cîteva mari fi­guri ale literaturii noastre își dă măsura deplină a da­rurilor sale de cititor avizat și interpret al operei lite­rare. Posesor al unei temeinice culturi, aflat la zi cu lecturile esențiale, atît în domeniul literar propriu-zis cît și în cel teoretic, inițiat în orientările de importanță ale criticii moderne și cunoscînd totodată ce se petrece în actualitatea imediată a literaturii noastre, Ovidiu Co­truș și-a cîștigat prin activitatea sa de pînă acum și cu atît mai mult prin cartea de față un loc al său aparte în configurația criticii noastre actuale. Un loc pe care l-aș numi de centru, ferit de excese, fundamentat pe o bogată intelectualitate, pe un spirit dinamic bine strunit, pe o judecată îndrăzneață dar supusă unor discrete ri­gori dialectice și de bun simț, pe cîteva ferme convin­geri teoretice, constituind un punct de vedere propriu a­­supra operei și asupra relației critice cu ea. Acest punct de vedere capătă o formulare mai nuanțată în chiar paginile studiului de față, îndeosebi în capitolul preli­minar (Cîteva precizări metodologice). Consecvent cu sine însuși, criticul vede în opera literară o realitate dată, obiectivă, o structură coerentă și autonomă care nu poate fi explorată doar cu instrumentele firave ale im­presionismului. .Funcția criticului — scrie autorul — este de a descoperi noi unghiuri de adecvare a inteli­genței critice la natura reală a obiectului estetic. Din această perspectivă, între impresie și intuiție este dis­tanța între o reacție personală, grăitoare doar pentru datele psihice ale subiectului receptor, și o relație de adecvare a conștiinței critice la obiectul pe care îl in­tenționează“. Ce înțelege criticul prin această adecvare? Ne-o spune cît se poate de clar în rîndurile ce urmea­ză: „Cea mai concludentă probă a adecvării inteligen­ței la realitatea obiectului ni se par a fi parcurgerea a ceea ce critica modernă — de la Leo Spitzer pînă la Jean Starobinski — numește cu un termen împrumutat de la Schleiermacher, prin Dilthey, cercul ermeneutic, sau mai simplu, cercul înțelegerii. Intuiția unui feno­men cultural(. • •), deci și a unei creații artistice, în uni­tatea și în unicitatea ei, se verifică prin coborîrea la detaliile operei, pentru a descoperi acele nuclee micro­­reprezentative — cum le zice Starobinski — care anunță la nivelul fragmentului ceea ce va enunța opera în totalita­tea ei“. Vom recurge tot la cuvintele autorului pentru a pune în lumină metoda și intențiile care stau la baza studiul său, orizontul intelectual și afectiv care îi pre­zidează demersul. „Studiul de față —ni se precizează — își propune explicitarea unei înțelegeri anticipative, a unei intuiții originare (sau care se pretinde ca atare) asu­pra operei lui Mateiu X. Caragiale. Desprinderea de cu­noștințele și opiniile prealabile, acreditate de critică, a durat vreme îndelungată(...) Acestea nu înseamnă că am eliminat din cîmpul interesului nostru critic jude­cățile criticii anterioare... (...) Am supus însă totul unor reexaminări atente, considerînd reîntoarcerea la text drept principala instanță de verificare atît afirmațiilor noastre, cît și a afirmațiilor celorlalți. (...) a Lectura critică propusă în studiul nostru nu pornește, deci, de la ideea unei diferențieri radicale față de ceea ce s-a spus înaintea noastră. Nu ne substituim înaintași­lor, ci îi continuăm. (...) Dacă totuși vom fi obligați, pe alocuri, să imprimăm demersului nostru critic un caracter polemic, acesta se datorește convingerii că dintre toate operele literaturii noastre moderne mult admirata operă a lui Mateiu I. Caragiale a avut parte de cea mai nea­tentă lectură“. Avem aici o afirmație gravă și încăr­cată de responsabilități, cu atît mai mult cu cît autorul recunoaște nu puține din meritele adeseori esențiale și de înaltă ținută ale exegezelor anterioare. Dar, așa cum am remarcat, reluînd pe cont propriu o cercetare ex­haustivă a operei mateine, revenind cu o atenție sporită și susținută la text. Adept al unei lecturii sincronice, singura care „poate scoate la lumină principiul interior“ al operei, (al tuturor textelor ei), autorul a recurs „stra­tegic“ și la o lectură diacronică, căutând să surprindă „elementele în care se depune sensul operei, în însuși momentul ivirii lor“, pentru a înainta apoi,, pas cu pas spre centrul cercului înțelegerii“. Și autorul ne relevă în continuare metoda sa: „Acest procedeu ,ni s-a părut mai potrivit pentru reliefarea procesului de constituire a operei din propriile-i imbolduri interioare. Dar spre deosebire de adevărata lectură diacronică — întotdeauna neprevenită —, lectura noastră a știut de la început ce anume caută, percepția părților find determinată de per­cepția prealabilă a întregului. Atenția noastră critică a încercat să identifice în primele texte ale scriitorului (fragmentele Negru și aur și Izvoarele vechi) sau în ver­surile sale acele sensuri care se pot regăsi — sub alte forme — în componentele mai reprezentative și mai va­loroase ale operei, în Remember și îndeosebi în Craii de Curtea-Veche“. Dar expunerea unei metode și a unor in­tenții nu înseamnă totdeauna și respectarea lor întocmai în cadrul exegezei propriu-zise. De astă dată, între metodă și analiză practică există o concordanță deplină și prospecțiunile și comentariile lui Ovidiu Cotruș res­pectă întru totul ideea sau viziunea inițială, proiectul de la care a pornit. Urmărim cu un interes mereu viu descifrarea „pas cu pas“, în lumina perspectivei de an­samblu,­­ a scrierilor lui Mateiu I. Caragiale, înce­­pînd cu primele producții și pînă la capodopera sa Craii de Curtea Veche. Criticul deslușește, cu o remarcabilă pătrundere, cele cîteva elemente care conturează o evi­dentă „mitologie“ a scriitorului. Deslușește de fapt niște obsesii fundamentale care dau fizionomia originală, ne­confundabilă a scrisului său: „Patima nopții, mitul se­­meției seminții, imaginea-arhetip a străbunului mitic, sentimentul tainei, al morții și singurătății, desfătarea mohorîtă, narcisismul (cu evidențe funcții compensa­torii), opoziția categorială dintre personaje“. Toate a­­cestea și numeroase alte aspecte, cele care țin mai ales de structura Crailor... se bucură de o „descripție“ și de o analiză executate cu o migală de bijutier, i-aș spune. Autorul nu se pierde, mai bine zis nu rămîne cantonat în detaliu, ci își conduce cu mină sigură de­monstrația, sporind pas cu pas cunoașterea operei prin idei, sugestii sau observații inedite sau numai reînteme­­iate pe disocieri și intuiții noi. Pe întregul itinerar exe­getic, totul este pus și repus în discuție, în stilul unui comentariu erudit (dar numai în limitele necesității) care se raportează fie la opiniile altor critici mai vechi sau mai noi, fie la diferite repere din literatura și cul­tura noastră ori din cea universală. Criticul mînuiește cu dezinvoltură atît materialul cercetat cît și argumentele și recurge la disocieri din cele mai subtile. Stau măr­turie în acest sens, dacă e să menționăm ceva în mod special, capitolele închinate poeziilor (Pajere) și Crailor de Curtea-Veche. Interpretarea poeziilor, de exemplu, e revelatoare, pentru noutatea lecturii criticului. Acolo unde comentariile predecesorilor semnalau doar un pastelist sau un evocator de figuri și evenimente istorice (bine­înțeles, criticul nu escamotează meritele demne de re­­levat ale unor înaintași ca Perpessicius, Vianu, Ciocu­­lescu etc.), recentele investigații scot la iveală motive psihologice și straturi „vizionare“ mai adînci, semnifi­cative pentru structura specifică a întregii opere. Din­tr-odată, volumul Pajere care părea oarecum suspendat în afara configurației intime a scrisului matern, se în­corporează în mod firesc și cu o anumită pondere în contextul acestuia, dar se singularizează în același timp față de sonetiștii noștri consacrați cu care a fost pus alături. Criticul nu pune totuși poezia lui Mateiu, pe aceeași treaptă valorică la care s-a ridicat proza sa poe­tică. El i-a detectat doar sensurile integratoare, „măștile“ mai puțin vizibile, tendințele-i secrete. Studiu de tipul celor călinesciene, solide și atractive totodată, mai ponderat în „gesticulația“ ideatică. Opera lui Mateiu I. Caragiale de Ovidiu Cotruș marchează un substanțial succes al criticii noastre de azi, lăsînd să triumfe sub același condei un critic, un istoric și un e­­seist, deopotrivă de elocvenți prin seriozitate și aplicație, prin gust și inteligență. (Regretăm, în treacăt fie spus, că textul abundă în greșeli de tipar care fie că dena­turează sensul, fie că stîlcesc unele nume proprii, cum ar fi cel al wikingului Otar Jarl, transcris Otar Jósé, p. 409). Prin cartea sa, Ovidiu Cotruș acordă noi dimen­siuni, necunoscute pînă acum, ciudatei opere a lui Mateiu I. Caragiale. Scrisă cu pasiune și devotament, lucrarea lui Cotruș nu se abate de la normele obiectivității critice, devenind cea mai revelatoare oglindă a marelui nostru scriitor. VICTOR FELEA 4, Simbolurile epice Pasărea și umbra, „romanul“ recent apărut la „Emi­­nescu“, continuă nu numai formula narativă ci și mo­tivele generale din Țara îndepărtată, narațiune unde Sorin Titel se înfățișează în ipostaza — fundamentală pentru orice prozator — a povestitorului, deținător al unei memorii vaste și, deci, al unei lumi configurate ca spațiu și timp, ca destine și aspirație la confesiune. Superioară ca organizare și ca derulare a narațiunilor, avînd un ritm și o intensitate accentuată a scenariului epic, ultima carte de proze este o alternare de poves­tiri, adică de planuri construite prin intervenția unor naratori dirijați din umbră de Naratorul ce dă cărții o tensiune realistă pregnantă. Universul din cartea apă­rută în 1974, personaje și o anume atmosferă se regă­sesc și acum. Naratorul (Andrei) este — în aparență — un martor admis de mișcarea evenimentelor, le aparține și el face ca straturile de amintiri (confesiuni stimu­late de anumite circumstanțe sau de întîlnirea prota­goniștilor) să se întîlnească, să succeadă, să fie între­rupte, intercalate sau, pur și simplu, suprapuse în ma­niera flashback-ului cinematografic. Cartea începe, de altminteri, printr-o povestire a Bă­­trînei, povestire ascultată de Andrei (Naratorul-martor); ea este ulterior întreruptă sau i se anexează prin mul­tiple și neașteptate conexiuni alte suite epice care nu sunt altceva decît istorii ale vieții și aduceri-aminte ale oamenilor. Dacă prima parte din Pasărea și umbra își păstrează substanța narativă directă, patetică și de un realism autentic, celelalte două părți sînt, din cînd în cînd ,amenințate de primejdia artificiului și a plăcerii de a construi fără egală acoperire în densitatea eveni­mentelor și a faptelor. Modificînd registrul relatării (amintirile doctorului Tisu, drumurile lui și întîlnirile surprinzătoare — unele învecinate cu grotescul prin figurile de ceară evocate, destinul unei ființe destrămate, învinse, avînd ceva din eroii sadovenieni care trăiesc drama ratării și a înfrîngerii), Sorin Titel este un con­structor abil și lucid. Reține, de altfel, inserarea unei poetici explicite, semn al „distanțării“ unui Narator care regizează, controlează și expune în cadrul unei viziuni detașate, lucidă și riguroasă totodată: „Nimic nu scapă memoriei sale. El e pregătit să intervină, să adau­ge acele amănunte ce fac sarea și piperul oricărei isto­risiri.. ’Eu știu, spune el, fiecare detaliu cu ajutorul că­ruia pot reînvia acea dimineață unică și de nerepe­tat’ ... “ Căci autorul există în carte, deconspirat, nu­mit și pus să includă, ca într-o paranteză reflexivă (poe­tica prozei), un text explicativ, nu fără ostentația pre­tinsă de procedeul distanțării, căci autorul ......nu și-a înstrăinat, prin uitare, nici un amănunt din lumea pe care singur și-a creat-o!... Orice repovestire însă, după ani și ani, este pe jumătate reală, pe jumătate inven­tată de cel ce își reamintește“. O perfectă acordare a planurilor regizate de Narator produce euforia aducerii­­aminte, exaltarea celui care creează retrăind și trans­­figurînd lumea („Bucuria de a ști totul, de a fi stăpînul tuturor întîmplărilor și amănuntelor din care lumea, încetul cu încetul, pe nesimțite, începe să prindă chip, să se nască și mai ales să se pună în mișcare...“ Ce s-ar putea adăuga la aceste pasaje provenind parcă de la un teoretician al prozei? Sorin Titel a procedat astfel pentru a disocia termenii narațiunii de planurile epice propriu-zise, planuri dominate de realismul povestirii, una dintre alternativele suplei transfigurări a realului în reprezentări care semnifică și comunică esența realității, dinamica ei. In cadrul acestui realism al povestirii, re­lația dintre real și imaginar permite o mai mare des­prindere de detalii în favoarea unor structuri genera­toare de elemente fictive, de stări mai puțin cenzurate de circumstanțe imediate. Același narator dispus să dia­logheze cu cititorul se confesează în spiritul poeticii textului: „Cine să mai confrunte cele povestite cu cele întîmplate în realitate? Unde să mai găsești pe acei ’martori oculari’, gata să strige în gura mare că lucru­rile nu s-au petrecut așa“ (...) „Martori, atîți cîți au fost, cu excepția acestei bătrîne — care și ea, povestind, vede chipurile ca prin ceață — nu mai există de multă vreme. Iată de ce autorul simte nevoia să inventeze, să adauge noi amănunte, fără să le mai poată distinge cu timpul pe cele adevărate de cele născocite, pe cele rea­le de cele care nu sînt decît produsul imaginației sale...“ Intr-o atare situare a planurilor narative, Autorul de­vine un lucid constructor și ordonator de planuri, diri­­jînd, re­făcînd, creînd, punînd în mișcare direct, „la lumină“, personaje, scene, decor și recuzită, în ipostază de REGIZOR — NARATOR. Un exercițiu se conturează și ne întrebăm dacă planurile povestirilor, grave și răs­colitoare adesea, aveau nevoie de aceste interludii ale „distanțării“? Sau poate e soluția adoptată de martorul gata să trăiască din nou emoția lucrurilor văzute și trăi­te și, ca atare, tentat să-și ascundă prin efortul refle­xivității sentimentele? Imaginînd, invitînd să-l însoțim în rememorările sale, reconstituind după rețeta dezvă­luită, Naratorul e, pare-se, cucerit de soluție și recurge la parodie reinventînd istorisiri sentimentale, situații anacronice, clișee ale prozei romanțioase și edulcorate, sentimentale și fade de mai de mult, în partea întîi, mai cu seamă, narațiunea este atot­puternică și domină prin formulele ei consacrate, intro­­ducînd evocări, personaje și o lume bîntuită de drame, trăind viața, încercînd semnele morții și alcătuind, ast­fel, substanța simbolurilor cărții: pasărea și umbra (zborul vieții și aripa morții). Cartea începe cu cea mai simplă și mai directă formulă narativă: „Să-ți poves­tesc cum s-a întîmplat... “ pentru a continua în cadrul dialogului Naratorului (Andrei) cu Bătrîna, semnificînd treptele vîrstelor și ale amintirilor; ca și în Țara înde­părtată, fiorul vechilor istorisiri ascultate (Eva Nada) se infiltrează, adăugind noi, succesive istorii narative. Orice nouă intrare în spațiul epic înseamnă includerea unui nou povestitor ca într-o suită decameronică. Ca într-un mare spectacol ce se numește viață, istoriile destăinuite, evocă și recompun o unitate fragmentară dispusă într-un timp lung, de-a lungul unei vieți. Mai ales Bătrîna, Andrei și, apoi, doctorul Titu se întîlnesc în suita isto­risirilor, creînd și intervalele necesare pentru celelalte „intrări în scenă“. Ca într-un vast carusel, destine, fi­guri, scene se întrețes, se amestecă dînd acea necesară impresie de viață proprie unei creații realiste care nu refuză marile simboluri. Ne amintim de Mihail Sadovea­­nu (doctorul Tisu, șeful de gară, femeile din tren etc.), de Cehov sau de Ion Agârbiceanu atunci cînd parcurgem paginile de povestiri-confesiune ale cîtorva dintre pro­tagoniști. Sînt și povestiri unde poezia (prezentă în prozele lui Sorin Titel, scriitor cucerit de semnele prozei poetice) se­­ deschide în ciudate istorii ca în amintirea despre cău­tarea curcubeului (un personaj faulknerian e de reținut), pentru ca alteori să întîlnim accente de povestiri paro­dice în sensul că ele fac să transpară clișee, automa­­tisme și mentalități ridicole prin natura și finalitatea lor. O concordanță deplină se stabilește între povestire și narator iar rezultatul acestui acord este retrăirea in­tensă prin privire, prin recompunerea atmosferei și prin explezia senzorialului, a lumii evocate de scriitor. Aro­mele cîmpului și ale florilor, culorile, obiectele care în­conjoară într-un microcosm personajele, figurile (orășe­lul, siluetele ciudate ale tîrgului etc.) subliniază puterea rememorării. Sorin Titel operează, spuneam cu un nu­măr de simboluri, inaugurate prin titlul cărții (pasărea — umbra), ele sunt continuate prin altele, caracteristice unei proze riguros organizate. E, mai întîi, drumul, semn al desfășurării vieții și al spectacolului ei, mijloc de introducere a unor destine ce se succed astfel în­­tr-un itinerar (drumul spre spital cu Ion, reîntoarcerea cu trenul și întîlnirea cu cîteva ființe, drumurile docto­rului, călătoria cu autobuzul spre spital etc.). Dar sim­bolurile generale ale cărții sînt înscrise semnificativ: viața, vîrstele, treptele vieții, suferințele și veghea, moartea, însemnînd timpul și uzura, demnitatea existen­ței și întrebarea, indirect pusă de prozator: cum îți tră­iești existența? Naratorul privește retrăind, ascultă și readuce în pla­nurile narațiunii semnele vieții, pasărea ce se ridică în zbor ca semn al duratei și al forței ființei. E una dintre semnificațiile prozei lui Sorin Titel, creație scrisă cu in­­­­n­teligență și firesc, dar din cînd în cînd stînjenită de ostentația compoziției și a exercițiului cam supraexpus. ION VLAD

Next