Tribuna, 1978 (Anul 22, nr. 1-52)

1978-01-05 / nr. 1

TRIBUNA 2 CRONICA LITERARĂ Nicolae Prelipceanu. Ieri, azi și mai ales mîine După cartea de interviuri, Dialoguri fără Platon (Dacia, 1976), Nicolae Prelipceanu își validează în continuare ac­tivitatea publicistică prin­tr-un nou volum, intitulat sem­nificativ: Ieri, azi și mai ales mîine (Dacia, 1977). Accen­tul pus pe mîine nu e un simplu gest de paradă. Privind la trecutul și la prezentul nostru, autorul are mereu imaginea și sentimentul viitorului de pe aceste meleaguri. Trecutul e un imbold pentru prezent iar prezentul îi o­­feră celui care îl studiază toate datele pentru a-și pu­tea reprezenta cit mai concret țara noastră de mîine, cu oamenii și realizările ei. Așa cum spune autorul în Cu­­vînt înainte, „această carte nu este chiar o carte de re­portaje, ci este o carte de istorie. Atîțta doar că — spre deosebire de celelalte cărți, acreditate ca atare — din ea nu trebuie să memorezi fapte și date, ci numai — dacă se vede — sensul lor“. Și într-adevăr, cartea lui N. Pre­lipceanu este — prin semnificația care o străbate — o carte de istorie, o carte prin care trăim în plină istorie a prezentului și a ceea ce anunță el, și istorie înseamnă descifrarea, în multitudinea faptelor și a evenimentelor, a unor sensuri și direcții majore. Este exact ceea ce în­treprinde și autorul — reporter și publicist — în in­cursiunile sale prin peisajul atît de divers structurat al țării, în întâlnirile lui cu oamenii. Nicolae Prelipceanu se dovedește a fi un reporter și un publicist plin de inițiative. E, cu alte cuvinte, un gaze­tar prompt, în veșnică mișcare, curios de ceea ce se întîmplă în preajma sa și mai departe, oriunde în lume. Faptul poate fi observat mai ales în volumul de care ne ocupăm, unde o simplă parcurgere a cuprinsului devine lămuritoare pentru varietatea preocupărilor sale, pentru amplitudinea interesului față de aspectele vieții contem­porane. Autorul îmbină în mod ingenios, cu efecte ade­seori excelente, uneltele poetului cu acelea ale jurnalis­tului. Stilul său capătă astfel o structură surprinză­toare, un aer inedit, unde imaginea pregnantă sau accen­tele lirice stau alături de informația directă și cifrele exacte. Reporterul vine cu sensibilitatea și fantezia poe­tului și se complace să „tulbure“ tabloul prea rigid, prea liniar al realității, fără să-l denatureze însă; el îi conferă doar niște dimensiuni afective și spirituale care ni-l fac mai apropiat și care ne ajută să înțelegem adevăratele resorturi, mai secrete, mai complicate, ale lucrurilor. Prelipceanu scrie cu sprinteneală și concis, la un mod oral-familiar, cu un ritm al său bogat în alternanțe, fo­losind repetiția, sincopa, inserția neașteptată, aluzia etc. El se implică mereu în ceea ce vede și aude, participă, chestionează, dă glas surprizelor sau nedumeririlor sale, entuziasmelor sau indignărilor — e personajul care nu bravează, nu face pe atotștiutorul; însemnările lui nu au aerul rece și contabilicesc al reporterului blazat, ci dim­potrivă, așa cum spuneam, ele se animă de pasiunea și inteligența vie a unui om al epocii sale. Cartea se deschide cu un emoționant elogiu adus orașu­lui Cluj-Napoca, orașul de adopțiune al autorului (Scriind numele altora te numești pe tine însuți). E o însemnare scrisă într-un zig-zag pitoresc al fanteziei și al sentimen­tului, un caleidoscop de amintiri și notații, fie pe viu, fie livrești. Aflăm „cum este țara la Cluj-Napoca“, înce­pând cu primele impresii în contact cu orașul și până la incursiunile rapide în istoria lui, atît ide semnificative, și pînă la „luminile uzinelor“, cele de „dicolo de linia ferată“, uzine care se constituie într-un „zid de cetate, ca un alt fel de zid care închide orașul și îl deschide spre țară, spre continent, spre lume“. Un capitol de Dialoguri și portrete urmează după ori­ginala prezentare a orașului nostru. Cîțiva din partenerii la discuție ai gazetarului sunt tot din Cluj-Napoca și con­tribuie din plin la profilul deosebit al urbei de pe So­meș. Ceilalți sunt din alte spații ale țării și îi vom numi aici doar pe doctorul Ioan Pușcaș din Șimleul Silvaniei și pe reporterul Vasile Nicorovici. Convorbirea cu Vasile Nicorovici se transformă într-un adevărat discurs de am­plă respirație despre reportaj. Stilul de reporter al lui Prelipceanu se pune în va­loare și se definește mai ales în cele două capitole cen­trale din volum și anume Călătorie spre inima țării și Fotografii de noapte. Sunt reportaje alerte și la obiect, fără inutile digresiuni. Un evantai de aspecte din viața și munca oamenilor de pe toate meleagurile românești. Confruntări, probleme, amintiri, nostalgii, meditații sau cum sugestiv spune autorul: „Călătorim mereu spre ini­ma țării și pulsul ei sîntem chiar noi, fiecare, călătorim într-una de la sud la nord și de la vest la est dăm ocol țării cu viața noastră însăși“, făcînd astfel din fiecare dintre noi un participant activ la frămîntările patriei, un „reporter“ anonim ce se dăruiește înaltei sale meniri umane. Ca aproape întotdeauna, Prelipceanu folosește a­ceeași metodă complexă de abordare a realului, convo­ci­nd nu numai văzu­l și auzul, ci și inima și mintea, ima­ginația și conștiințele istoriei, tot ceea ce în ființa sa poa­te contribui să dea relief și interes celor întâlnite. Repor­terul nu umblă printr-un peisaj care se oferă pur și simplu privirii. De îndată ce trece prin el, aceasta înce­pe să se complice, să trăiască pe mai multe planuri, prin­de conture din trecut sau se înnoiește sub luminile vii­torului. Procesul nu are nimi­c pedant, nimic ostentativ, însă reporterul e dublat de poet și așa se explică, în parte, apetitul său pentru jocul asociațiilor imprevizibile care creează din reportaj un spațiu contrastant și dina­mic. Așa se explică și de ce, uneori, în locul reportaju­lui propriu-zis apare tableta de factură lirică, precum e cea intitulată Mestecenii: „Oasele lor albe și pure plutesc pe dealuri departe ca niște promisiuni ciudate de pri­măvară, oasele lor subțiri de pasăre cîntătoare. Au ră­mas parcă din iarnă în aer și s-au transformat brusc în soli ai unui alt anotimp, au rămas parcă de demult și sânt oasele bătrânilor noști necunoscuți, chiar dacă poartă pe ei săpate cu un briceag asemenea lor, subțire, nu­mele copiilor zilelor noastre. (...) Pentru o antologie a copacilor aș alege un mesteacăn tânăr, subțire ca un fum care se ridică în atmosfera calmată după ploi. Un arbore tînăr și fără nici o prejudecată, fără mici un nume adică săpat în el, adică­­ avînd scris acolo numele de pe toți mestecenii din lume, un arbore purtând în el cenușa tu­turor celor ce au murit și de ales misterul lui de nedes­­cris la orele dimineții, ale serii, ale amiezii. Și toate fap­tele noastre bune sau rele ar sta acolo, în crengile lui și în trunchiul lui, ca într-o eternă balanță cu care măsori omenia“. Așa se explică de ce alteori se ivește un soi de parabolă cu pasărea Phoenix sau o poveste melancoli­că despre „manșa pierdută“ ori o întîlnire ciudată cu „o ceapă aurie în autobuzul șapte“ etc. După un scurt periplu peste hotare — însemnări de la două festivaluri internaționale de poezie — reporterul­­ își încheie cartea la fel cum a început-o, printr-o imagine elocventă a orașului său, Cluj-Napoca, oraș unde istoria prezentului e captivantă și instructivă. Volumul lui Ni­­colae Prelipceanu exprimă convingător și plenar senti­mentul României de azi. VICTOR FELEA Inscripții pentru teatru Istoria, evocarea evenimentelor și tentativa de a ex­trage sensuri în consonanță cu timpul contemporan al realităților umane, află în Teatru un interpret încărcat de mărturii adesea copleșitoare; iată una dintre temele volumului lui Valentin Silvestru, Clio și Melpomena, apărut în seria „Masca“ a Editurii Eminescu (1977). De altminteri, subtitlul anunță fără echivoc intențiile acestui critic de autoritate, probabil cel mai informat (teoretic vorbind) și cel mai exact în judecățile pronunțate cu sinceritate, probitate și cultură. Cam d­e nivel a atins cri­tica teatrală și teatrologia, ne putem face o idee, mai cu seamă că domeniul nu e bîntuit de prea numeroși oameni de cultură și de... caracter, îl urmărim pe Valentin Sil­vestru din cronici — unele dintre ele strălucite analize și încercări de reinterpretare a textelor­­, din studiile mai ample și din prezența sa în cadrul confruntărilor, cu adevărat vrednice de semnalat, ale teatrului românesc. Volumele anterioare: Prezența teatrului (1968), Spectacole in cerneală (1972) și Caligrafii pe cortină (1974) adună cele mai serioase comentarii ale criticului și ale cerce­tătorului, fiindcă e de subliniat: Valentin Silvestru este un pasionat explorator al „arhivelor“ dramaturgiei noas­tre și pledoaria pentru descoperiri este un generos leit­motiv al scrisului său sobru, echilibrat și limpede. Subtitlul culegerii: „Prezența istoriei trecute și a celei actuale în universul lteraturii dramatice și al scenei ro­mânești“ recomandă domeniul pentru care cercetătorul invocă argumente pertinente, deși nu totdeauna complete. Schița istorică a evoluției dramei de inspirație istorică produce cîteva constatări în general cunoscute și accep­tate în istoria creației noastre. Interesante și demne de un mai vast comentariu sunt informațiile despre „ecourile românești“ în dramaturgia universală, și avem să obser­văm vechimea unor evenimente transpuse în imagini tremurate, deformate sau (mai rar) sugestive în teatrul european întins­e pe cîteva veacuri. Mișcarea teatrală ro­mânească (dramaturgie și experiențe teatrale propriu­­ziise) e înfățișată cu o nedisimulată plăcere evocatoare, avînd să sublinieze permanențele unor legături între timp și inițiative artistice, între împrejurările intrate în cro­nica vremii și demersul unor temerari ctitori de teatru românesc. Sub același semn (dublu) al Istoriei și al Tragediei, în­­țelegînd prin aceasta din urmă dramaturgia și comuni­carea teatrală, comentariul criticului reia o consacrată și frecvent discutată temă­ a relației creație—eveniment (­Capitolul „Literatură și document“). Ar fi fost de amintit în sprijinul unor principii azi unanim împărtășite, opi­niile formulate de către E. Lovinescu, Paul Zarifopol și, bineînțeles Lukács G. despre raporturile dintre istorie și literatură (incluzînd-o aici și pe cea dramatică). Cum E. Lovinescu pornea de la teatrul shakespearian pentru a demonstra valoarea documentului real și pe aceea a ficțiunii artistice în teatrul lui Delavran­cea, e de înțeles că avem nu puține mărturii pentru a realiza diferențierile și deplasările de accente din diverse momente ale dra­maturgiei românești și universale.. Convenția și „contem­poraneitatea“ trimiterilor teatrului de evocare, funcția documentului și modalitățile adoptate pentru ca inserția documentului să nu altereze natura actului creator etc. sunt reexaminate de Valentin Silvestru. Un aspect, însă, e de remarcat: criticul observă acțiunea dramaturgiei asupra evenimentelor inspiratoare. „Fiindcă — notează foarte exact autorul —, în relația directă cu timpul, cu adaosurile de cunoaștere și cu mutațiile din domeniile gingașe ale sensibilității și gustului, cu schimbările ce survin în stilul general al epocii, arta reconsideră și reinterpretează istoria în chip obiectiv, îndeplinind o funcție spirituală naturală“. Ideea nu e nouă, dar, re­amintită acum, ne prilejuiește observația esențială despre funcția modelatoare a creației ce se instituie, în calitate de document și de istorie, ca una dintre cele mai active forme de cunoaștere, sub specia creației desigur. Plăcerea de a reciti și de a pregăti eventuala intrare a unor texte mai vechi în actualitatea teatrului și, deci, a spectacolului revine în comentariu („Totuși, conspectîn­d acum cu mai multă luare aminte ceea ce s-a scris în acele circumstanțe...“), ea ține de vocația reală a criti­cului literar de azi, de cele mai multe ori dispus să-și asume obligația supremă de a citi și de a reciti pentru a lărgi orizontul semnificațiilor, al legăturilor și al multi­plelor conotații spirituale ale creației reinterpretate. Cum se știe, Valentin Silvestru este un constant partizan al ideii că în „dosarele“ dramaturgiei românești există încă numeroase texte, ocolite pînă acum, uitate sau expediate de istoria literaturii (în absența unei istorii a dramatur­giei), neglijate, considerate accidente în biografia spiri­tuală a unor scriitori ratificați de timp prin proză sau poezie. Acestor texte uitate le sunt consacrate „fișele“ din sumarul acestui volum. E un fel de a căuta și de a atrage atenția cu înfrigurare, c­u pasiune și­­ natural, cu entuziasm asupra unor titluri și asupra unor scriitori. Cit de „senzaționale“ sunt descoperirile posibile (de validat prin teatru, prin regizori și prin interpreți) rămîne de văzut. Notele sumare prezintă lucrări dramatice, cu do­rința, modestă de altfel, de a invita la lecturi pe oamenii de teatru. Acțiunea criticului este una dintre cele mai onorante pentru critica dramatică românească. Reținem din suita de „fișe“ cîteva: Hasdeu, Iacob Negruzzi, D. Zaimfirescu, Al. Macedonski, A. de Herz, I. Agârbiceanu, E. Lovinescu. Să precizăm că nu e vorba, în cele mai multe cazuri, de texte inedite, ci de eventualele redesco­periri în teritorii neglijate. Sînt remarcabile observațiile despre A doua conștiință, o modernă și foarte pătrunză­toare dramă psihologică a lui Delavrancea, înrudită, pînă la un punct, cu nuvela Liniște, dar depășind prin valoare multe alte tentative de acest fel din dramaturgia românească de pînă sau de după Camil Petrescu. Cred­­ că nu greșesc aceia care văd în drama scrisă de Delavran­cea o lucrare remarcabilă, într-un anume fel mai puțin stîngace (în ordinea compoziției dramatice) decît unele lucrări elaborate de Camil Petrescu. Cronicarul este un excelent analist (vezi cronica la spectacolul Teatrului Național din București cu Danton), încercând să depășească schema comodă și, totodată, ri­gidă a cronicii profesate în general. Norma­l ca unele categorii ale dramaturgiei să vină în discuție și tot atât de firesc este ca la acest capitol să apară divergențe. Ne întrebăm de multă vreme în ce măsură mai e de pledat, cu nostalgie sau cu eventuale complexe, pentru omolo­garea textului dramatic în sfera literaturii. Vrem să spu­nem că nu neapărat prin literatură se afirmă valoarea intrinsecă a textului dramatic. Problema apartenenței, la un „gen literar“, a dramaturgiei e de foarte multă vreme în dezbatere și ne mărginim să spunem că „literaritatea“ nu condiționează atributele unui text care apelează la același semn (cuvîntul), dar îl ordonează și îl plasează în legături deosebite de acelea ale literaturii și stabilește funcții noi, amplificate unor categorii precum personajul, conflictul, compoziția și structura textului, nucleele aces­tuia, conotația (subtextul dramatic) etc. Sigur, problema nu poate fi tratată în două-trei propoziții. Avem, însă, de meditat, critici și teoreticieni ai celor două fenomene (literatură — dramaturgie), asupra componentelor struc­turale ale comunicării dramatice, chiar făcînd abstracție de termenul calificator: teatrul (spectacolul) și compo­nenții săi (regie, scenografie, interpreți etc.). Bun cunos­cător al teatrului românesc contemporan, pe care îl pre­zintă în cîteva secțiuni edificatoare pentru dimensiunile dramaturgiei de azi, Valentin Silvestru raportează drama­turgia românească la cea universală printr-o foarte pă­trunzătoare privire valorizatoare. In serviciul teatrului nostru de azi, criticul este o prezență cuceritoare și con­vingătoare. • însemnările despre cartea unui cronicar teatral ne înlesnesc o inscripție despre actul de cultură al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Festivalul din toamna a­­cestui an, la care am avut toți șansa să prticipăm grație unei bune emisiuni de televiziune (am urmărit fermecat sala, spectatorii și secvențe din spectacolele prezentate, umorul contagios al actorilor antrenați cu evidentă plă­cere într-un spectacol neașteptat, spontan și inspirat), a reafirmat rolul acestei scene a tinereții, a promoțiilor noi de actori și de regizori. Emil Mândric, directorul Teatru­lui (se poate scrie cu majuscule!), a deprins cu înțelep­ 4­iune mișcarea sosirilor și a plecărilor, a regretelor și a sonurilor elegiace, a așteptării, voluptatea creației noi. Dar cum nu ne putem pronunța asupra­­ tuturor acestor aspecte, constituind, în fapt, un fenomen teatral distinct(!), avem să reținem întâlnirea la Cluj-Napoca prin inter­mediul spectacolului cu drama lui Alexandr Vampilov, Vara trecută la Ciujimsk. Cronicile au apărut de mult și e normal ca să nu intereseze opiniile unui întârziat și ipotetic cronicar de teatru. Am reținut, însă, din acest spectacol de o mare sinceritate, aspru și poetic -totodată, grav și tragic, solemn și patetic prin momentele de viață simplă înfățișare, o remarcabilă siguranță regizorală (Emil Mândric), însemnând atei organizarea spațiului dramatic, a tăcerilor (ele au un ritm simfonic), a tensiunii nerostite dar trăite cu sobrietate și modernitate în comunicare. Am reținut interpretarea Ralucăi Zamfirescu (Valen­tina). Jocul ei are grație, dramatism, încordare și o neobișnuită simplitate. De foarte multă vreme nu ne-a fost dat să urmărim un actor atît de sigur. Raluca Zamfi­­­­rescu are darul de a comunica o frumusețe interioară­­­­și de a apela la gestul cel mai firesc, mai profund și mai copleșitor. Mișcarea ei este ea însăși un text și un sistem de elemente ce transmit spre spectator înfiorarea sălciilor. ION VLAD

Next