Tribuna, 1979 (Anul 23, nr. 1-52)
1979-11-01 / nr. 44
TRIBUNA 7 MEMORIA UNIVERSITĂȚII CLUJENE Joachim Crăciun — precursor al bibliologiei românești La 12 noiembrie 1932, în cadrul Facultății de litere și filosofie a Universității din Cluj, s-a desfășurat întîia secție a „Conferinței de bibliografie generală“, inițiativă fără precedent prin conținut și proporții în istoria învățămîntului nostru universitar. Cel căruia, conducerea Universității clujene, în frunte cu rectorul ei, savantul Sextil Pușcariu, îi încredințase acest curs dificil prin noutate și importanță, era tînărul conferențiar loachim Crăciun. Făcînd parte din întîia generație de după 1918, de studenți transilvăneni care au studiat la București cu profesori ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și Dimitrie Onciul, lucrînd o vreme la Biblioteca Academiei sub îndrumarea lui Ioan Bianu, specializîndu-se la Paris în istorie medievală și istoriografie la Sorbona, în domeniul științelor auxiliare ale istoriei și al bibliografiei, la Ecole de Chartes (1926—1927), avînd prilejul să se familiarizeze cu specificul muncii secției bibliografice a Institutului de cooperație intelectuală din Paris, cercetînd metodele specifice ale Institutului internațional de bibliografie de la Bruxelles și studiind nemijlocit organizarea și modul de funcționare al unor prestigioase biblioteci europene (Berlin, Leipzig, Berna, Zürich, Milano, Veneția, Viena, Praga, Budapesta), reprezentant al României la marea publicație „International Bibliography of Historical Sciences“ (editată de un comitet cu sediul la Washington, dar cu secretariatul la Paris). Joachim Crăciun era pregătit pentru ceea ce însemna acest curs, eveniment de seamă în evoluția culturii și științei noastre și mai ales a bibliologiei românești. Intr-adevăr, activitatea lui Ioachim Crăciun se luminează mai bine din toate unghiurile, privită prin sinteza de idei, preocupări și precepte, ale acestei prelegeri, care se intitula semnificativ: O știință nouă. Bibliologia în învățămîntul universitar din România. In cursul său de bibliologie generală, Joachim Crăciun face un sistematic istoric al scrisului și cărții universale. In domeniul cercetărilor de bibliologie românească, contribuțiile sale sînt variate și de remarcabilă valoare științifică și originalitate. Cartea românească în decursul veacurilor, Le livre roumain au cours de siècles. Tiparul la românii din Transilvania. Das rumänische Buch in Siebenbürgen, apărută de asemenea în românește . Cartea românească în Transilvania. Ceea ce atrage atenția în aceste lucrări este faptul că autorul lor, istoric prin formație, le scrie în primul rînd în postură de bibliolog, nu în aceea de istoric dublat sau animat de interes bibliologic. Sună semnificativ introducerea unuia dintre studiile menționate: „Sînt unii autori, cărora le place să-și pună în fruntea cărții sau articolului ce scriu, cîte un motto sugestiv... Fără să fiu adeptul acestui fel de inscripții, pironite în fruntea cărții, sau chiar a unui articol, mi se pare că atunci cînd încercăm să vorbim despre Cartea românească în decursul veacurilor, cunoscuta maximă latină: «Habent sua fata libelli» mi se îmbie de la sine: «Habent sua fata libelli» — își au și cărțile soarta lor, își au și cărțile povestea lor“. Activitatea sa de o viață și-a împărțit-o între această „poveste a cărții“ și investigațiile propriu-zise de istorie. Destinul său de savant s-a realizat, însă, conștient, programatic, sub semnul dominant al bibliologiei. Succesul în această direcție i s-a asigurat tocmai pregătirea istorică deoarece, așa cum mărturisește, „povestea cărții românești este tot atît de variată, cu umbre și lumini, ca și povestea neamului nostru“. Chiar și atunci cînd cercetează istoria neamului, în scrierile sale se simte pregnanța ipostazei bibliologice cu atît mai mult cînd analizează relicve și pagini de carte veche românească, ca de pildă în studierea Catehismului românesc din 1544 sau a cronicelor românești ale Transilvaniei și Banatului. In bibliografie, ca ramură de primă importanță a bibliologiei, rolul lui loachim Crăciun e determinant. In timp ce în lecțiile sale de Introducere în bibliografie se constituie ca un riguros istoric, numeroasele repertorii, bibliografii și bio-bibliografii îl așează printre cei mai prodigioși bibliografi. Bio-bibliografiile — G. G. Mateescu, Gheorghe Bogdan-Duică, Alexandru Lapedatu, Ioan Bianu și Al. Sadi-Ionescu, Constantin Diculescu, Ioan Lupaș, bibliografiile — Activitatea științifică la Universitatea din Cluj în primul deceniu 1920—1930, Bibliografia Transilvaniei românești, 1916—1936, La contribution roumaine à l’historiographie générale (1927— 1936), ca și colaborările sale la World List of Historical Periodicals and Bibliographies din Oxford (1939) la International Bibliography of Historical Sciences (Washington—Paris, 1926—1939 și 1947) ca și la Bibliografia istorică a României pe anii 1944—1969 îl dovedesc drept un bibliograf exemplar, aplicînd consecvent normele științifice. „Fiind colaboratorul României la Bibliografia internațională istorică, începînd cu producția istoriografică a anului 1926, am introdus metodologia bibliografică internațională de la această bibliografie, care apare și acum și în 40 de ani de activitate (1926—1966) a reușit să se stabilească în ea pe plan european la început, iar acum pe plan mondial — sub egida U.N.E.S.C.O. — o tehnică bibliografică unitară, pe care am introdus-o din primul an al lecțiilor mele de bibliografie la Cluj (1932—1933) și lucrările mele bibliografice de după 1926 și ale studenților mei de după 1932 au fost redactate după aceste principii unitare internaționale". Chiar în secția de deschidere din 1932 are conștiința clară că ceea ce întreprinde îl situează la noi drept cap de serie: „Intenția noastră nu este să stabilim o metodologie bibliografică specială pentru România, contribuind astfel la lărgirea haosului, și nu vom imita nici metodologia incertă din cutare țară europeană sau americană, ci vom încerca să stabilim, pe cît posibil, pe baza experiențelor altora, o metodologie bibliografică universală (subl. ns.), care să ducă eventual, la introducerea unor regule bibliografice uniforme“. Fiind la curent cu studiile destul de lacunare ale lui G. Schneider, cu așa-zisele reguli pentru redactarea unei fișe bibliografice din Régres pour la confection de cartes de la Biblioteca Națională din Paris, ca și cu cele similare, de la British Museum din Londra și Biblioteca Națională din Berlin, metodologul român își dădea seama, încă de atunci, că ceea ce se cerea cu deosebire era o tehnică bibliografică unitară. E o idee care revine frecvent, aproape obsedant, în preocupările lui. Desigur, indicațiile sale analizau problema cu precizie, neignorînd nici un detaliu, vizînd: bibliografierea unei cărți, a unui articol dintr-un periodic și în fine, a unui articol dintr-o poligrafie. Autorul lucrării Bibliografia la români. O încercare de bibliografie a bibliografiilor românești, s-a concentrat mai cu seamă, asupra prezentului și viitorului bibliografiei românești. Biblioteci și cititori români în trecut și azi, apărută și în franceză sub titlul Les bibliothéques roumaines dans le passé et de nos temps, atestă alături de prelegerile didactice, competenta muncă a lui Ioachim Crăciun în cîmpul activității biblioteconomice, pe care o socotea inseparabilă de bibliotecografie. De remarcat că savantul cerea încă din 1932 stabilirea unui cadru legal de recrutare a bibliotecarilor pe bază de „diplomă“, considerînd Conferința de bibliografie generală un prim pas în acest sens. Conștient de faptul că a fost ctitor de școală bibliologică clujeană, numărînd în șirul ei valoroși colaboratori și discipoli, el s-a exprimat întotdeauna cu înțelepciune și modestie. Care sunt așadar faptele care îl situează printre deschizătorii de drumuri? Prin ce anume este loachim Crăciun un avangardist al bibliologiei românești? El a ținut, începînd din anul 1932, primul curs universitar la noi în domeniul bibliologiei, conferință care în anul 1943 devine catedră. Este autorul primei lucrări bibliografice asupra activității științifice a cadrelor universitare. In țară este în prima linie a celor care au militat pentru sincronizarea bibliologiei românești cu nivelul pe plan mondial al acestei științe auxiliare, pentru unificarea tehnicilor bibliografice, pentru modernizarea tuturor ramurilor bibliologiei, întemeietor de școală bibliologică la Cluj — cu implicații numeroase și complexe în evoluția structurală a bibliologiei noastre pe plan național, creator al cunoscutei colecții Bibliotheca Bibliologica, prima de acest fel la noi, apărută sub îngrijirea sa începînd din anul 1933 (19 numere, dintre care 15 cuprind bibliografii și 4 studii din domeniul bibliologiei), a fost un susținător consecvent al noului și uneori, chiar un inovator în sfera metodologiei bibliologice. „A fost un învățat care și-a pus viața în slujba cărții și care prin preocupările sale a contribuit de asemenea la răspîndirea în lume a cunoștințelor asupra istoriei patriei sale“ — formularea aparține lui Heilwig Augusting și face parte dintr-o elogioasă evocare a savantului român apărută în numărul 6 din iunie 1976 al revistei Zenterblatt für Bibliothekswesen din Leipzig. El credea în bibliologie ca într-o știință, deoarece: „ ... știința fiind metodă aceasta nu se potrivește, mi se pare, nicăieri mai mult ca la bibliologie în general și la bibliografie în special, unde cineva învață lucrînd“. Pe frontispiciul celebrei colecții Bibliotheca Bibliologica, inițiată și condusă de profesorul Joachim Crăciun, între frunzele de acant desenate în stilul Renașterii el a așezat trei cărți deschise cu următoarele inscripții: Bibliologia, Bibliografia, Biblioteconomia. Lor și-a dedicat viața și activitatea de adevărat precursor al bibliologiei românești. CORNELIA VAIDA Profesorul Kristóf György Nu pot scrie despre profesorul Kristóf György fără să-mi amintesc de anii de studenție, un document îmi stă în față: Leckekönyv (Indexul de student), în care, la anul II de studii (semestrul II al anului școlar 1942/43) păstrez două semnături ale profesorului care confirmă audierea cursului său de Síránk a XIX. század második felében (Lirica noastră în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Mai audiasem lecții consacrate liricii maghiare de la Vörösmarty la Petőfi. Dar nu numai figura de ascet a dascălului îmi răsare în minte, cu profilul său uscățiv, mereu grav, fără a fi solemn; îmi amintesc de asemenea că, într-o atmosferă de desfășurare barbară a unor manifestări șoviniste, sub scutul horthysmului, cînd cuvîntul românesc rostit era penalizat, profesorul Kristóf a manifestat o atitudine democratică, umană, de înțelept, față de români și, într-un articol al său, a explicat că oláh (cuvînt de ocară atunci) nu trebuie să-i supere pe români, pentru că este același cuvînt cu olasz (italian) și că arată aceeași origine română. In ziarul Ellenzék, din ianuarie 1922, apărea un anunț al Universității din Cluj pentru ocuparea unui post de profesor de limbă și literatură maghiară. Dintre mai mulți candidați, reușește Kristóf György, care devine, în anul 1923, profesor extraordinar, iar din anul 1926, profesor titular al catedrei de limbă și literatură maghiară de la Universitatea clujeană. Că alegerea a fost foarte bună, o demonstrează, cu prisosință, activitatea desfășurată de-a lungul a peste două decenii și recunoștința foștilor săi studenți (cărturari maghiari și scriitori pe care i-a îndrumat la cursurile, seminariile și convorbirile sale). O primă dovadă a acestei recunoștințe o constituie anuarul omagial Magyar irodalomtörténet 1939. Emlékkönyv Kristóf György hatvanadik szület ésnapjára (Istorie literară maghiară 1939. Culegere cu prilejul celei de a șaizecea aniversări a nașterii lui Kristóf György), tipărit în excelente condiții grafice, de către Editura Minerva din Cluj. Printre colaboratori figurează: Kacsó Sándor (un articol despre cei dinții studenți ai profesorului Kristóf György), Jancsó Elemér, Makkai László, Márton Gyula, Szabó T. Attila ș.a. Urmași ai magistrului în filologia maghiară de la noi și la catedre universitare sporite numeric în condițiile dezvoltării învățămîntului universitar de după Eliberare. Kristóf György s-a născut în satul Dumbrăvioara, dintr-o familie de țărani săraci, în anul 1878. A urmat studii liceale la colegiile reformate din Tîrgu Mureș și Aiud, iar universitatea la Cluj. A făcut călătorii de studii, ca bursier, în Austria, Germania, Elveția, Italia. După obținerea diplomei de profesor la Universitatea din Cluj, a obținut titlul de doctor la Universitatea din Budapesta. La început, Kristóf György a desfășurat o bogată activitate de critic și îndrumător literar ,colaborînd la revistele Pásztortűz, Erdélyi irodalmi szemle și la alte periodice. Menționăm contribuția lui la revista Cultura, care, în 1924, sub îndrumarea lui Sextil Pușcariu, se străduia să realizeze un climat de apropiere și colaborare culturală. Kristóf György a fost secretarul acestei reviste. Intr-un dialog cu Mikó Imre (inclus în cartea acestuia Akik előttem jártak, Afinități spirituale, din 1976), profesorul își amintește că Sextil Pușcariu a pornit revista, după ce, ca membru al delegației române care a participat la o ședință la Geneva, s-a întors cu idealul apropierii și prieteniei popoarelor și națiunilor. „Redacția a fost constituită în acest spirit — își aduce aminte Kristof —: Lucian Blaga (cu pseudonimul Luca), Kristóf György, Oscar Netoliczka și Yves Auger, istoricul literaturii franceze de la Universitatea clujeană. Revista apărea în patru limbi. Aveam o excepțională echipă de colaboratori: Iorga și Goga, Sadoveanu și Cezar Petrescu, Karácsonyi János și Bitay Árpád, Kós Károly și Janovics Jenő, ca să-i menționez numai pe cei mai cunoscuți. Deosebit de bogată a fost revista în traduceri din română în maghiară și din maghiară în română. Aceasta a fost cel dintîi pas al apropierii culturale la șase ani după unire“ (op .cit., p. 267). Ion Chinezu, în cunoscuta sa carte din 1930. Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1919—1929), vorbind despre lucrările de istorie literară maghiară, cele mai multe ocazionale, preciza că „Doar lucrările profesorului Gheorghe Kristóf se deosebesc, prin amploarea lor, în această privință. In 1923 profesorul clujean și-a adunat, sub titlul Petőfi és Madách, studiile mai vechi privitoare la cei doi poeți sărbătoriți, iar în 1925 a publicat următoarele trei volume despre Jókai: Jókai élete és művei (Viața și operele lui Jókai), Mauriciu Jókai și Jókai napjai Erdélyben (Zilele lui Jókai în Ardeal). Cele două dintîi sunt un ghid expeditiv pentru cine vrea o orientare rapidă în opera imensă a romancierului maghiar“ (op. cit., p. 139 —140). In nota la subsol, Ion Chinezu precizează că lucrarea Mauriciu Jókai a fost tipărită „cu sprijinul ministerului artelor și al cultelor“, iar cea de a treia „insistă cu deosebire asupra celor două dintîi călătorii ale lui Jókai: cea din mai 1853 și cea din toamna anului 1858, amîndouă lăsând urme adînci în creația romancierului. In cea de a doua a sa călătorie Jókai a cutreerat în lung și în lat Țara Moților, căutînd să se documenteze asupra locurilor unde avea să se desfășoare acțiunea romanului său Szegény gazdagok (Sărmanii bogați) cu faimosul baron valah Față Neagră în centrul acțiunii. In acest drum, Jókai a văzut, la Abrud, pe Popa Balint, iar la Vidra pe Iancu...“ (Op. cit., p. 140). Să nu uităm că lucrarea lui Ion Chinezu era teza de doctorat susținută la Universitatea din Cluj, sub îndrumarea lui Kristóf György. Pe Kristóf György îl preocupa literatura maghiară ardeleană. In anul 1924 publică lucrarea Az érdélyi magyar irodalom múltja és jövője (Trecutul și viitorul literaturii maghiare din Ardeal), în care se referă și la realizările din perioada postbelică. Starea acestei literaturi îl determină să scrie broșura Esztétikai becslésünk a mai közszelem hatása alatt (Aprecierea noastră estetică sub înrîurirea spiritului public de azi), apărută în 1928 și preconizînd, după cum scria Ion Chinezu „o orientare tradiționalistă, insistînd, pe bună dreptate, asupra nevoii unei critici mai exigente și polemizînd cu gruparea săcuizantă“ (op. cit. pg. 141). Kristóf subliniază și meritele statului român, care a asigurat condițiile necesare dezvoltării vieții culturale maghiare. Un an mai tîrziu în volumul aniversar Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (București, 1929)), semnează un studiu dens zece ani de viață literară a maghiarimii din Ardeal. După 1930, se consacră tot mai mult cercetărilor de istorie literară, în spiritul apropierii și cunoașterii reciproce scrie Istoria literaturii maghiare care apare, în 1934, în traducerea lui Árpád Bitay în versiune românească, la tipografia Minerva din Cluj. Este o lucrare prețioasă, din păcate singura pînă acum, destinată cititorilor români; pe parcurs, unde a găsit prilej, autorul a stabilit și relații cu literatura română, pe Goga, de exemplu, amintindu-i de mai multe ori, printre care și cu o versiune integrală a cunoscutei poezii a lui Petőfi. Sfîrșit de septembrie (o magistrală traducere ignorată de editorii operei lui Goga). Lista lucrărilor lui Kristóf György este foarte lungă; numai cartea comemorativă din 1939 reține 141 de titluri și, de atunci, lista s-a completat. S-a stins din viață în anul 1966. GAVRIL SCRIDON