Tribuna, 1983 (Anul 27, nr. 1-52)

1983-01-06 / nr. 1

PERMANENȚA CLASICILOR Constantin Cubleșan: Opera literară a lui Delavrancea Citind cartea lui Constantin Cubleșan, un gînd mai vechi mi s-a insinuat stăruitor: în­ fond, personajul Ștefan cel Mare din Apus de Soare poate fi din aceeași familie de spirite cu cetățeanul Robespierre, cu cetățea­nul Danton. Ceea ce autorul expresivului studiu dedicat unuia dintre marii noștri clasici a relevat, e tocmai că filonul politic,­ patosul ideologic care minează spațiul vast al creației lui Delavrancea conturează un profil și un statut distinct, inconfundabil. Interesant este în pri­mul rând modul în care Constantin Cubleșan înțelege sa recitească dramaturgia, proza, publicistica și discursu­rile scriitorului. Critic și istoric literar ale cărui judecăți de valoare se caracterizează printr-un temeinic echilibru ardelenesc, Constantin Cubleșan e un exemplu de pildui­toare seriozitate și consecvență. Demersurile sale, fie că e vorba de proză, de dramaturgie sau critică literară, poartă cu ostentație, aproape obsesiv, pecetea eticului! Acest moralist cu aparență blîndă, statornic în ritm e înzestrat cu răbdătoarea perseverență a marathonistului. Opera literară a lui Delavrancea (Editura Minerva, 1982) este în accepția autorului o­­ reinterpretare, o mănușă aruncată asupra vechilor șabloane și locuri comune repetate prea des atunci cînd s-au rostit diverse opinii despre autorul trilogiei Mușatinilor: „Pe cit mi-a fost posibil, ținînd seama de tot ceea ce s-a scris în legătură cu creația acestuia, am căutat să uit, și să exprim eu însumi, din nou, idei și opinii pe care mi le-a trezit, mi le-a provocat simpla lectură a textului lui Dela­vrancea. Lucrarea de față încearcă deci să prezinte citi­torului de azi problematica, și mai ales universul pro­blematic al scriitorului și publicistului Delavrancea, în deplină conexiune, încercînd a-i sugera pistele de posi­­bilă apropiere și înțelegere mai justă a operei acestuia, dintr-o perspectivă istorică, dar și din unghiul de vedere al actualității noastre...“ (v... Argument). Lectura selec­tivă, cu ochi riguros critic se realizează sistematic: I. Poezia, II. Publicistica. Oratorul, III. Dramaturgul IV Prozatorul, V. Corespondența, VI. Portret final. în­ ver­surile­­ lui Delavrancea, analistul descoperă o anumită minuție a descrierii, gustul pentru amănunt, în care distinge preferințe și atitudini spre naturalism, spre zo­­lism, calități care se vor manifesta în arta prozatorului, în publicistica scriitorului detectează „numeroase pagini de autentic reportaj“, situîndu-l implicit printre pre­cursorii genului, la noi. Volumul Zig-Zag — „un verita­bil jurnal de radiografie socială a tipologiilor epocii“ e definit însă a fi in același timp un autentic „carnet de reporter“. Nu întîmplător. Constantin Cubleșan insistă asupra­ valențelor polemice ale acestui tezaur publicistic: „Spirit polemic declarat, Barbu Ștefănescu-Delavrancea se exersează fără rețineri într-o susținută critică deschisă, ironică, vitriolată, la adresa vieții noastre cultural-artis­­tice, denunțîndu-i fără menajamente maladiile nume­roase, oneroase, împotriva cărora se pronunță cu o acută vehemență“. Și în cele din urmă o definire cuprinzătoare a principiilor gazetarului: „publicistica lui Delavrancea înregistrează o gamă largă de modalități și procedee... literare, de la reportajul propriu-zis pînă la pamfletul politic, de la portretul schițat în aquaforte pînă la co­mentariul colorat, tipic corespondențelor de presă etc. Din toate se degajă însă acelaș cult al limbii, aceeași­­ grijă pentru exprimarea limpede, tranșantă, nu lipsită de elevație, a ideilor sale profund patriotice și manifest populare. Temele predilecte vor fi, ca de altfel și în dis­ursurile parlamentare, chestiunea națională și cea țărănească, moravurile și abuzurile partidelor politice în alegeri, condiția precară a învățămîntului și a culturii etc., pe un ton de obicei violent și sarcastic, necruțător, ceea ce a făcut ca verbul său fie nu numai temut de adversar dar și căutat și prețuit de mase largi de citi­tori . . . Demascator, de o ironie corosivă ...“ Constantin Cubleșan știe sintetiza, are acea știință și comprehen­siune destul de rară în critica actuală, de a-și delimita și fixa cu claritate ideile, de a pune un diagnostic, tră­­gînd în cele din urmă concluzii adecvate în care pri­mează o decantare exactă a sensurilor, spiritul critic exercitîndu-se cu sinceritate directă și cu bun simț. Do­rind să reînvie un portret viu al autorului, care își ros­tea discursurile parlamentare și pledoariile la bară plin de patos, autorul monografiei apelează la mărturiile unui — Ibrăileanu, P. Locusteanu, Eugen Lovinescu, Take Ionescu, Ilarie Chendi și în fine, Tudor Vianu: „Paginile oratorice ale lui Delavrancea alcătuiesc un moment de seamă în luptele pentru dreptate și libertate ale poporu­lui român". Constantin Cubleșan intuiește cu precizie că între scriitor și orator există o vădită unitate. Mai mult chiar, el numește ideea unificatoare, care acțio­nează continuu, atît în conduita omului politic, cît și în convingerile dramaturgului și prozatorului: „Una din principalele cauze pentru care a pledat cu înflăcărare de-a lungul întregii sale vieți, a fost cea națională (s.n.), prezentă dealtfel cu evidență și în opera literară, cu precumpănire în teatrul de inspirație istorică“. Acea „dezlănțuire oratorică“ detectată de George Călinescu în Apus de Soare, rămîne una din coordonatele inspira­ției dramaturgului. Capitolul dedicat teatruluii istoric trasează profilul unei opere care decurge din tradiție, în care „politicul este continuu dublat de istorie“, ceea ce conferă vitalitate și „stringentă actualitate“ cunoscu­tei trilogii. Formulînd observații pertinente, parcurgînd itinerarii pînă acum neîndeajuns defrișate, se pronunță în legătură cu ipostaza de prozator a lui Delavrancea, considerat un precursor al lui Sadoveanu, Voiculescu, Agârbiceanu și Galaction — în orizontul epicii și nara­țiunii al cărei fantastic e de extracție folclorică. Pre­­luînd o anumită tehnică de „dilatare a materialului li­ric“, pe urmele lui Eminescu și Odobescu, autorul „me­moriilor Trubadurului“ — e caracterizat drept un refle­xiv pentru care „filozofia nu apare niciunde ca un mesaj în sine“. Corespondențe plauzibile sunt stabilite între nuvela eminesciană Sărmanul Dionis și Trubadurul, pe linia romantismului structural al personajelor. Mono­grafia lui Constantin Cubleșan îl fixează sugestiv pe Delavrancea în rîndul precursorilor, anunțînd prin tema „devitalizării unei lumi crepusculare“ — din Liniște­a_ ideea narațiunii Bătrinii de Gârleanu, sau pe aceea „a ancoraților maladivi între două lumi într-o aură incertă a decăderii din Lunatecii lui Ion Vinea. Continuator și precursor, suflet complex condus de principii morale polemist neobosit, dușman al „trivialității intelectuale“’ prin cartea substanțială a lui Constantin Cubleșan, Dela­vrancea e înțeles în modernitatea și permanențele scri­sului său. Preocupat de cercetarea atentă a unor valori stabile ale literaturii noastre (v. și recenta antologie B. P. Hasdeu, Teatru, editura Dacia, 1982), Constantin Cubleșan dovedește un constant simț al măsurii prin abordarea directă, în linii clare, a unor subiecte dificile, privire a criticului care printr-un ochean pur izbutește să-și apropie firesc și la lumina zilei orizonturi ce păreau intangibile și îndepărtate. MIRCEA VAIDA Mircea Popa: Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu Volumul Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, realizat de remarcabilul istoric și critic literar clujean Mircea Popa, reprezintă un nou omagiu adus memoriei scriitorului din Cenade la o sută de ani de la nașterea sa. Apărută recent la Editura Minerva din București, lu­crarea cuprinde două părți, inegale ca întindere dar di­vizate simetric în cîte patru capitole, la care se adaugă o a treia secțiune mai redusă incluzînd concluziile. încă din primele rînduri, criticul fixează locul lui Ion Agârbiceanu în peisajul literar eterogen de la începutul secolului nostru, epocă cu năzuințe contradictorii, oglin­dite însă fidel în opera scriitorului ardelean. Cartea stă sub semnul realului, prima parte constituind o analiză a cadrului și a atmosferei în care se desfășoară acțiu­nile narațiunilor lui Ion Agârbiceanu. Dimpotrivă, sec­țiunea a doua cuprinde referiri la cei care dau viață acestui cadru, personajele, Socialul, Erosul, Fantasticul și Natura sunt cele patru­ dimensiuni care formează Con­stelația realului, fiecărui nivel corespunzîndu-i un anu­mit tip de personaj. Surprinde deci încă de la început complexitatea arhitectonică a lucrării lui Mircea Popa. Deoarece una din cele mai importante calități ale pro­zatorului Ion Agârbiceanu este „acuta observație socia­lă“, opera scriitorului poate fi comparată drept „o luptă sisifică cu Realul“. Criticul decodifică cu subtilitatea-i binecunoscută fenomenul obiectivării prozei lui Agârbi­ceanu, fenomen ce coincide cu procesul maturizării scrii­torului. Munca, boala și moartea sunt văzute ca niște trepte în Golgota perpetuă care este viața personajelor. Deosebit de ingenioasă este interpretarea capodoperei Fefeleaga, Mircea Popa subliniind apropierea celor două componente ale grupului statuar — Fefeleaga și calul ei, Bator —, apropiere ce se datorează unui destin comun, munca. Munca este nodul gordian care leagă aceste două destine, legătura fiind ruptă numai de moartea ultimu­lui copil al femeii. Deosebit de plauzibilă este și inter­pretarea numelui Fefeleaga, analizat insuficient si ne­convingător pînă acum. Al doilea astru ce structurează Constelația realului este Erosul. Criticul își pornește demersul de la supoziția că literatura nu este numai un produs al socialului, al me­diului, ci și al iubirii. Extrapolînd, Mircea Popa ob­servă că, in fond, romanele lui Agârbiceanu sînt niște romane de dragoste. Dacă dimensiunii sociale a operei i-a corespuns în partea închinată Emblemelor persona­jului un homo militans, corespondentul erosului se nu­mește homo moralis. Demnă de reținut este tentativa prozatorului de a realiza o mitologie a iubirii, narațiu­nile constituindu-se într-un veritabil tratat de Ars aman­­di. Fantasticul este evocat în măsura în care colaborează la edificarea realului. Punctul convergent al celor două modalități de înfățișare a realității, fantasticul și rea­lismul (divergente doar în aparență), este verosimilitatea reprezentărilor. Filonul din care se alimentează proza fantastică a lui Ion Agârbiceanu este cel al credințelor populare și al superstițiilor de tot felul, scriitorul avînd marele merit de a fi descoperit mitologia Apusenilor. Personajul acestor narațiuni este un homo diabolicus ce depășete de multe ori sfera propriu-zisă a lui homo phantasticus. Sîntem confruntați aici cu fața ascunsă a sufletului uman, unele cazuri patologice amintind de eroii Hortensiei Papadat-Bengescu. Dealtfel, preferința scriitorului ardelean pentru ceea ce iese din comun, pen­tru comportările neobișnuite, a fost remarcată încă de Cornel Regman, într-un studiu remarcabil intitulat Agâr­biceanu și demonii. In capitolul închinat Naturii, capitol ce întregește Con­stelația realului, Mircea Popa pornește de la o idee a lui Mikhel Dufrenne, după care „Natura este totdeauna realul debordant". Ea constituie în general cadrul des­fășurării acțiunilor și trăiește la Agârbiceanu sub trei zodii: Muntele, Cîmpia și Apa. Ceea ce umanizează însă spațiul este omul, personajul specific al întinderilor ne­­sfîrșite care îndeamnă la visare, fiind homo meditativus. Lumea în concepția lui Agârbiceanu e un adevărat pa­radis pe care îl părăsește cu regrete, marea „Carte a naturii“ fiind descoperită încă în vîrsta de aur a copi­lăriei. Considerațiile cuprinse în Acord final reiau o serie de aprecieri, criticul subliniind longevitatea deosebită a lui Agârbiceanu și rolul său hotărîtor în impunerea și con­solidarea „realismului rural românesc“. Un limbaj critic foarte bine stăpînit, erudiția deosebită — exprimată însă fără ostentație —, aprofundata cunoaștere și analiză a scrierilor lui Ion Agârbiceanu. iată cîteva din numeroa­sele calități ale noului volum al lui Mircea Popa, lucra­rea deschizînd noi orizonturi în receptarea și în recon­siderarea acestui mare prozator care este Ion Agârbi­ceanu. GHEORGHE GLODEANU Spiritul lui Zarifopol De un interes aparte s-a bucurat în ultimii ani opera critică a lui Paul Zarifopol, analiza atentă a concepției sale impunînd concluzia că rolul jucat în cultura noastră de acest pînă nu demult controversat cărturar trebuie­­ redefinit, pentru a risipi definitiv vechile imagini ce rețineau doar figura estetului și aristocratului sceptic și iritabil. Semnificative sunt, în această ordine, contri­buțiile deja cunoscute ale lui Al. Săndulescu, Al. Paleo­­logu, C. Trandafir și Petru Vaida. Lor vine acum să li se alăture și Mircea Muthu cu ultima sa carte Paul Zarifopol — intre fragment și construcție (Ed. Albatros, colecția „Contemporanul nostru“, 1982). Privindu-l ca un spirit prin excelență iconoclast și disociativ, paradoxal și sceptic, Mircea Muthu îl așează de la bun început pe Paul Zarifopol în perspectiva con­solidării cîștigurilor culturale ale Junimii și în veci­nătatea marcantă a două mari „oglinzi“ în care criticul a dorit să se contemple și să se recunoască: I. L. Cara­­giale și La Rochefoucauld. Se urmărește în felul acesta deducerea unui posibil portret spiritual al criticului care — așa cum îl surprinde autorul — apare sub ima­ginea lui homo duplex, a unui Janus balcanic, prototip al intelectualului sud-est european ce asimilează de peste tot contradicții și propune constant soluții inedite și flexibile: „Tensiunea, permanent reiterată, dintre atrac­ția exercitată de principiul cardinal al autonomismului estetic și suplețea și varietatea aprecierilor critice, ata­șamentul la ideea de clasicitate concomitent cu afirma­rea programatică a modernității, în sfîrșit aliajul dintre occidentalismul asumat prin cultură și meridionalismul nativ (ce va decide definirea artei ca exces sistematic)“ sînt liniile mari ce alcătuiesc acest portret. Avem aici, totodată, și un cadru teoretic ce urmărește să aducă la lumină structura distinctă a eseisticii lui Paul Zarifopol, operă care, deși fragmentară, în ansamblul ei este orien­tată în direcția descifrării artei autentice, cultivării rațio­nalismului critic și a creației intelectuale, am spune, fără margini, în demersul său teoretic — atent întot­deauna la texte — Mircea Muthu reușește să dezvăluie modalitatea prin care­ Paul Zarifopol a căutat să depă­șească atît imaginea rigidă a clasicismului (în primul rind a celui francez) cît și exagerările iraționalismului modern, pentru a susține ca o exemplară consecvență nu doar o critică capabilă să distingă nivelul estetic al operelor, ci și una mai largă, culturală, în stare să definească limpede un nivel de receptare culturală, să surprindă o mentalitate, să descrie exact formarea gus­tului public la un moment dat. Pentru că, se știe, act autentic de cultură înseamnă la Zarifopol cultivarea generală a persoanei: „o educare adică prin care devine posibilă comunicarea între membrii unui grup național și social, pe deasupra diversității lor profesionale sau altfel locale, o comunicare ce condiționează colaborarea conștientă a celor ce alcătuiesc grupul, pe alte tărîmuri decit acel al strictelor necesități materiale“, sau și mai exact spus, cultivat este omul căruia achizițiile de cul­tură i-au devenit atribute naturale. Mircea Muthu pla­sează în subtextul interpretării sale viziunea filosofică a lui Zarifopol (expusă în Valori umane și Polemica abstractă) construită pe distincția dintre planul teoriei pure (contemplarea) și planul empiric (practic, cotidian). Accentul cade mei pe spiritul creator individual, care este surprins însă în perspectivă ontologică (= conceptul eului supraempiric)­, potrivit concepției lui Zarifopol, trebuie să distingem personalitatea socială (singura de­terminată social-istoric) de eul primordial autonom — expresie a profunzimilor umane — a cărui spontaneitate absolută este și unica sursă a valorilor autentice. In Valori umane Zarifopol opune unui om vechi — omul comun, dogmatic, adorator de regularități și simplificări sociale — un om nou, captivat de infinitul clipei și de calitatea momentelor eului supraempiric, cu o viață in­terioară dinamică, care iubește cu exces complicația fiin­ței adînci. Creatorul, în știință sau artă, este un om nou, un om care se opune oricărui dogmatism și oricărui confort intelectual, misticismului și ideologiei totalitare, este omul care nu mai poate trăi fără o multiplicitate contradictorie de vederi. De pe această platformă filo­sofică, Zarifopol a elaborat o critică culturală, denun­­țînd snobismul, diletantismul, „grimasa culturală“,­ consi­­derînd că procesul cultivării omului este și calea desă­­vîrșirii, a permanentei lui umanizări. „La o analiză atentă — observă cu îndreptățire Mircea Muthu — rațio­nalismul lui Zarifopol nu este unul de mediere, și cu atît mai puțin unul de soluționare a gravelor probleme social-politice și filosofice ce agitau epoca contempo­rană. Implicarea polemică, directă e însoțită permanent de privirea rece, detașată a lui «homo contemplativus»“. Radicalismelor epocii . Zarifopol le opune un altul, cel estetic, radicalism extras din atitudinea a ceea ce el credea că trebuie să fie intelectualul pur, „acela care, normal și necesar, opune realității trebuința și capaci­tatea pură de a înțelege, fără nici un respect pentru alte interese pe care viața, cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obișnuit pe primul plan al sufletului“ (p. 54—55). — Spiritul lui Zarifopol devine astăzi actual prin chiar sinceritatea acțiunilor sale polemice, prin afirmarea pri­matului inteligenței, presupunînd atitudinea lucidă în fața alternativelor neprevăzute ale vieții, printr-un scep­ticism superior ce lasă să se înțeleagă că adevărul nu este deloc ușor de desprins din noianul erorilor și con­fuziilor care îl camuflează, prin cultivarea ironiei și printr-un funciar antidogmatism, acesta din urmă în­­semnînd de fapt refuzul schemelor prestabilite, a deter­minismului plat, generator de clișee și lene intelectuală. El devine acum actual pentru că întruchipează nu numai lupta pentru profesionalitate în domeniul artei, al cul­turii, în general, dar și lupta pentru mai multă demnitate acordată omului în domeniul social. Mircea Muthu ne oferă o interpretare ce dovedește că un fragmentarismul lui Zarifopol putem astăzi desluși limpede o construcție, o construcție necesară pentru a sublinia adevăratele di­mensiuni ale unei puternice personalități, căreia nu i-a fost teamă să înfrunte inerții de tot felul, demascînd idoli de carton, și care a știut să transforme drama cu­noașterii de sine într-un simbol al nobleței umane. I. MAXIM DANCIU

Next