Tribuna, 1983 (Anul 27, nr. 1-52)

1983-11-24 / nr. 47

Cu pană de aur Unirea s-a scris cu pană de aur, bunicul mi-a lăsat moștenire o pană de aur! Pare o așchie ruptă dintr-o stîncă lunară, căzută din aripa stingă a păsării Phoenix și așa trebuie să fi fost pentru că națiunea română din propria ei cenușă renăscînd, de fiecare dată s-a ridicat ca iarba după cosit. Bunicul meu n-a fost vultur, aș spune chiar că el a luptat și a învins un vultur bicefal, avea o coamă de leu și privirea sa de felină uriașă mă fixează din cînd în cînd în somn. I se spunea: Mare Domn, în Parlamentul tigrilor era numit: „Uri“, asta s-ar putea tălmăci. Voievod, răsad de fildeș — împotriva urii surde, mîrîite, a rînjetelor — purta o platoșă de oțel și o mantie purpurie de catifea, într-o zi ieșind din conac și privind în nucul din grădină l-a auzit pe Iancu plîngînd din fluier, poate era un cuc, un șuier de vrabie, dar el pe Iancu l-a auzit cîntînd și Iancu i-a spus: du-te la Alba tribune, avea aripi din care o pană smulgînd i-a dat-o bunicului și el mi se pare a spus: mulțam pentru sabie, Iancule E raza pietrei, lucind cu ardezia, cu o astfel de pană înmuind-o în Murăș i-aș putea scrie Măriei Terezia, și Maria Terezia, sfioasă doamnă, s-ar scuza că e tîrziu în istorie și e toamnă. De pana de aur a bunicului mă tem, ea mă obligă la onoare, să cred sublim în iubire, să las cu demnitate să muște din mine viața și moartea — etern feminine, din cînd în cînd din oglindă el mă fixează eroic și mă provoacă la un veșnic duel. Țara asta a fost umblată de turme, traversată de răni, de sănii și roți, amintirea ne e sculptată cu arme. Avem cu toții pană de aur Și la Alba Iulia am fost Unirea Iubita mea — numai ție cu pană de aur ți-oi scrie, un cerc de credință îți scriu, un gînd de dreptate și viu, cu zei aș lupta ca Ovidiu cu tine în vîrf drept iridiu. Iubita mea — pană de aur, sfîntă bijuterie amețind mersul stelelor pe crugul lumii, cu ascuțișul tău care visează abstracte făpturi, mari idei, feminină pană de vînt Alizeu, de vînat în ceruri dumnezei, de adus pe pămint dumnezeu. Iubita mea — pană de aur, arma mea contra neantului, Cezară, Isusă — femeie. Unirea mea — pană de aur, Mircea Vaida Mare. Bunicul Cirus In ziua aceea, deși părea tulburat de o ființă sau de un eveniment care a scos din priză restul lumii, Karl aduse buni­cilor cadouri: o eșarfă de cașmir pentru Marie și o sticlă de whisky Black Label lui Cirus, (de unde o fi găsit-o?) cu in­tenția de a-i face praf. Și deschisese gu­ra de multe ori, făcînd conversație în timpul serii, cînd vorbiseră despre răz­boi desigur. Sau prețuia mai bine ceea ce credea că a pierdut și a recîștigat? Nu știam pe atunci ce-l bucura atît, dar li­niștea n-a durat mult, desigur. „Cum să fii ce pari a fi?“ reluase bunicul între­barea. Simțeam că, fără voie, fără motiv și fără scop doream cu toții un răgaz de pace în care să ne îngropăm orice vină de care ne-am fi făcut vinovați unii față de alții și care să răminem cît mai in­vizibilă. „Freud ăsta, mare autor!“ spu­sese Karl. Cirus mă trimise sus să iau albumul de fotografii și cînd am deschis ușa dor­mitorului ochii mi-au căzut deodată, din nou, pe chipul lui Cirus elev de școală militară între alte fotografii înrămate pe perete. Acest chip, al bunicului meu de demult, mă ținti drept în față din pere­tele de var imaculat din care mă privea. Ochii lui negri și ficși păreau înzestrați cu o putere vie și astfel, vii dar muți, încercau să străbată pînă la mine o dis­tanță, o prăpastie de netrecut, răzbind prin aer ca printr-o mare de pămînturi, groase. Am întins mîna spre el și am sim­țit că vine spre mine întristat de lip­sa oricărui spațiu omenesc care i s-ar fi cuvenit, implicit într-un somn cu vise stinse, împovărat de suferința morții pe care a trăit-o și o tîrăște după sine fără odihnă. îmi păru că, desprinsă de fron­tierele incerte ale fotografiei, umbra fe­ței lui, ușoară și blindă, înaintează me­reu, și-mi era milă de el cum se grăbea cu pașii mari, cu mâinile sus, cu pieptul înecat de mult, dar foarte curajos, cum venea spre mine ca un foc liber și viu. La întoarcerea lui Dan, amintirile de­clanșate de prezența lui au fost la în­ceput un fel de armistițiu între două asedii. Cu toate acestea, Karl îl primise pe Dan cu entuziasm, și ne spusese în cite­va rînduri: „Băiatul ăsta a venit din Africa, și voi vorbiți ca nesimțiții“. Și așa vorbeam, e adevărat, în fața bunicului Cirus, sau numai a portretului său, îmi părea că trăim în­tr-un fel de „istorie fericită", vorba lui Cirus, lipsită de versiunile adevărate ale evenimentelor pe care le trăisem, alune­­cînd fără obstacole pe lîngă fața adevă­rată a tinereții noastre, încercam (fără să reușim) să revedem cu mintea învăluită în nori acel București așezat pe coline împădurite coborînd spre mare, construit pe o plajă de nisipuri trandafirii, un București sur Mer, un cel cu piețe mur­dare și trotuare sparte, sufocat de praf și mumii pe roți... Acel oraș năvălise între noi cu forța unui viscol copleșitor, care venea de departe, și chiar amintirea despre noi înșine, stînd de vorbă în su­frageria bunicii, atenți la lecțiile lui Ci­rus, sau plimbîndu-ne pe strada Labirint sau pe strada Ceauș-Radu, căpăta deodată chipul unei făpturi făcută din vînt, cu ochii oblici, tineri, îngerești. Memoria că­păta în fine, uneori și pentru noi, dimen­siunile unui paradis, un orizont argintiu, îndepărtat de ochii mei miopi. Memoria mă fixase într-o iubire fidelă pentru ge­neralul Cirus, cu tot trecutul lui din cele trei războaie, așa cum pe bunicul amin­tirea acelei istorii îl fixase in acea tine­rețe neuitată care ne copleșea și pe care și-o retrăia cu fiecare poveste (mereu aceeași!) în fiecare duminică, în plină nă­vală a bătrîneții. Totuși, lingă Cirus, rămîneam copleșiți de războiul acela fascinant, de care nu avusesem parte, din care fusesem ex­cluși ... Așa a fost — sau spunea Cirus că a fost — războiul lor. Călărea în galop peste un cîmp de flori sălbatice alături de regină, cucerise re­pede, în goană, acele flori și toate buru­ienile cimpiei a căror forță, emanînd din pămint ca o ninsoare iți lovea cumplit răsuflarea... Dar bunicul nu terminase de multe ori povestirea acelei scene, nu o povestise în așa fel încit să o putem și noi povesti altora — deși ar fi vrut să ne dea o mare și complexă pildă, cît putea de des și cum putea mai bine. Adesea pătruns de impor­tanța momentului retrăit, pierdut în sine însuși, cu pipa în gură și paharul de Cointreau, cu cravata înnodată sub gule­rul cămășii într-un pătrat perfect, neclin­tit și absent, nu mai ținea să dovedească nimic. Regina ridicase paharul deschizînd o­­chii, și prin lichidul rece, întunecos și ispititor, îl contempla vrâjiită și distrată. Pentru ea totul putea fi numai amintirea paradisului pe care neavindu-l, nu l-a pierdut niciodată, și de care nici un vi­itor regesc nu ar fi adus-o mai aproape. „în fine“, zîmbise Cirus, cu o singură concluzie întipărită tinerește pe chip, a­­ceea că rezistă la orice în afară de ten­tații. „Une de perdue, dix de retrouvées. Is­toria spune că suntem­ fericiți“. Vorbi cu vorbe clare, dar cu vocea a­­tît de departe de înțelesul rostirii, de parcă din acest glas se stinsese chiar acum de curînd lumina, și mintea lui se retră­sese prea departe de trup, crezînd că a și început să viseze. Sora mea nu zise nimic. Aștepta așe­zată pe scaun, împăcată și parcă părăsită de toți, nu numai de Karl, ci și de bu­nicul, de noi și chiar de Dan cu care abia se regăsise, resemnată dinainte la gîndu­l zilelor și nopților pe care le va petrece singură, acoperită de apatie ca de o boală care încă nu venise, dar care, insistent chemată, nu va întîrzia să se arate. Olga era și ea prezentă, o privise în treacăt pe Georgia, și deși nu mi-am dat seama cu ce sentimente, nu era vor­ba în nici un caz de invidie, i­ar Ale­xandru s-a răstit la mine dintr-un obi­cei mai vechi, căci inghițisem în neștire sîmburi de la vișine. „Istoria spune că suntem­ fericiți“. De două ori rosti bunicul aceste vorbe, al căror adevăr sau neadevăr nu mai merita nici să-l afirme, nici să-l pună la îndo­ială. „Să vorbim despre altceva“, spuse Ma­rie, fără răceală sau dispreț, doar dorind să mai schimbe atmosfera. Cirus a privi gînditor, iar colonelul Leoveanu ridică supus nasul, dar destul de supărat, cu umorul unui buldog căruia ii este frig și pe deasupra i s-a luat osul. Să vor­bim, dar despre ce? Ne uitam, ascultam, ca și cum totul ar fi fost o intîmplare pentru orbi. Cu­vintele lui Dan, că în curînd vom comu­nica unii cu alții nu prin minciuni, ci direct prin gânduri, printr-un sistem te­lepatic, și însăși moartea nu va fi chiar moarte, ci un fel de lumină care, îndată după trecerea în altă stare de viață, te va expune propriei judecăți (ce-ai făcut cu tine și cu viața ta?) nu stîrni în nimeni nici un ecou deocamdată. „Asta ne mai lipsea aici pe pămint“, gîndi Karl imediat, să nu ne mai putem gindi în toată voia. Și bunicul mirii ceva destul de absent, căci în ultimul timp ajunsese să creadă că intr-adevăr toată viața noastră e o întâmplare. Ochii lui Karl luceau fără simpatie pentru Dan, sau pentru­­ oricine, arși de hotărîrea de a trece peste orice bucurie a revederii și orice sentiment i se părea de lepădat in comparație cu răfuiala fără țintă. „Vorbiți prostii“ mai spuse totuși. Georgia ridică ochii uimită, cu mîhni­­rea consumată parcă de o mare speran­ță, și deși nu vorbi nimic, căci nu avea toate gînd­urile pregătite pentru a fi ros­tite într-o formă, violentă sau nu, se ri­dică, atentă și trează, ca și cum ar deschis o poartă, și acum putea să as­si culte cu tot trupul încremenit într-o stare de alarmă, vuietul unei furtuni îndepăr­tate care vine către noi. Karl o urmări cu privirea pe sora mea — ochii lui o atingeau din două în două clipe ca luminile unui far dublu cu un interes neconsumat cu totul (— acum pen­tru că se întorsese Dan?) și ea era atunci într-adevăr mai frumoasă ca oricînd, plu­tind prin încăpere amețită și puțin nău­că, cu umerii rigizi și capul încordat, ca și cum ar fi încercat să frîneze o emo­ție prea mare pentru a încăpea în spațiul sufletului ei. Totuși avea sentimentul că obosise și viața ei se află în asfințit, deși, bine sau rău, războiul nostru se sfrîșise. Karl îi luă brațul­ pierdut într-un fel de tandrețe blindă, iar eu am întors capul supărată de sentimentul prefăcut. In aerul rece toate ginduri­le noastre curgeau mai repede auzindu-se unul pe altul, într-un fel de transfer telepatic. După dans ne-am oprit lingă un bu­chet de trandafiri roșii, al cărui reflex în oglindă domina cu o forță vie spațiul în care ne oprisem, și-mi concentra în picături palpabile de rouă tristețea. L-am privit pe bunicul prin fluxul de energie omenească emanată de aceste flori în valuri rapide și dense, și sub puterea nostalgiei care-mi aprinsese emoția fără țintă. La gîndul sărăciei și tăcerii care ne-a amorțit gândurile și mintea, mi-am văzut în oglindă ochii cum devin mai palizi, apoi paloarea întinsă pe gift, pe miini, pe rochie și — cu conștiința care din nou, și brusc, o recăpătasem, că nu ne înrudim deloc cu stelele — ochii mi s-au umplut de apă. „Plângi“, se miră bunicul, nu sever, doar prostește. I-am susținut privirea, căci nu min­țeam, și strîngerea de mină îmi confirmă ceea ce știam că nu am și nu căpătasem încă — o sursă reală de putere. Am băut puțin vin, apoi, fără să mai atingem paharele, am aprins țigări, și fu­mul mă asedie și-mi înconjură fruntea ca o ușoară melancolie, sub care amețeala mea crescu, apoi se retrase. Atenția mi se îndreptase din nou spre Cirus și spre războiul lui care nu semă­na cu al nostru, spre acel trecut, și spre acea natură; putea fi o mare Natură care a uitat că a făcut lumea (după ce a fă­cut-o) și uitase modelul după care o con­struise — apoi uitase ca adăpostul acelei uitări să mai despartă cu frontiere de ne­violat trecutul de viitor. Cînd deschisese bunicul gura (acel timp — în care el reintrase­­ atît de ușor, la adăpostul căruia viața fusese eroică, simplă, liniștită — era un cerc, și în ju­rul lui ca lingă un ring ne înghesuiam cu toții ca oile surprinse de frig­ — fața i se umbri sub puterea aceleiași credințe de atunci, care i-a țintuit pe Marie și pe tînărul ofițer Cirus pe pragul casei bine luminate, din bulevardul Orient la balul din 1912 — credința­­ lor neveștejită de nimic și care seîntema­muțește în adîncul oricărui viitor, că niciodată lumea nu se va sfirși. Când intraseră în salonul plin cu in­vitați, ambasadorul Saint Aulaire o pri­vise — cu fața luminată ca de un scurt triumf de vorbele pe care­­ le rostise — („Prin femei poporul a­cesta va da în curînd o probă de vitejie“), pe tînăra în toaletă violetă cu suilez-moi, dorind să răspundă în continuare, vesel și debonahi, ochilor eto care în timpul dansului căutau peste umărul partenerului ceva ce se afla dincolo de aerul încăperii încălzită de mirosuri fine. Din seara aceea cînd rămăsesem în ca­sa bunicilor pînă dimineața, ca la un revelion sărbătorit în mijlocul primăve­rii, am înțeles că venise chiar sfârșitul. Am văzut cu adevărat un întuneric rece căzute peste bunicul, peste viața l­ui in primăvara aceasta, cind, încet, și cu gîn­­durile îmbătrânite deodată, și moarte a­­pro­ape de tot, ii zîmbise drept răspuns lui Dan și fiului­­ nostru care îl speriase mai înainte. Mi-l amintesc apoi pe bunicul în seara plecării Georgiei (plecase fără să spună rămîi cu bine, bunicule, noapte bună Ci­rus), așezat în fotoliul in care se uitase de la cina din ajun, cu ochii des­chiși, ficși,­ ca și cum ar fi dormit un fel de somn, împăcat cu singurătatea, ca un Robinson resemnat cu supraviețuirea pe o insulă, și în­­ aceeași măsură cu înecul și cu orice ar fi venit peste trupul lui gol, flămînd și înecat. Venise noaptea și pentru­­ el, o noapte neagră, neînstelată, și o altă noapte acoperise noaptea, la rîn­­dul ei înecată de o­­ alta — prima noapte adevărată, petrecută în copacul cu ramuri cocoșate... Din visul­ lui atît de asemănător vieții crezusem din nou că-1 pot întoarce ... Cînd, după puțin, muri bunicul, înțe­lesese și sora mea mai limpede că tre­cerea timpului, pur și simplu, punea pe chipul întîmplărilor un semn de întreba­re și făcea ca nici oamenii să nu mai fie oamenii de atunci,­­nici gîndurile aceleași gînd­uri. în prima duminică după moartea bu­nicului pe Ka­rl l-am găsit citind — adică stând cu ochii țintă la­­ aerul de deasupra rîndurilor. Nu știa prea bine ce să spună și ce să facă, și, cum­­ aștepta în fotoliu nemișcat, începuse să semene puțin atît cu bunicul Cirus cît și cu el însuși, așa cum fusese mai demult Karl de care ne fusese nouă doi­­ ani întregi, copilul cu părul palid și carnea străvezie. Totuși Karl nu făcea nici un gest­­ al marilor emoții; nu se grăbea, vreau să spun, să-și șteargă cu batista, chiar in fața mea, laco­mi închipuite de care e­­ram convinsă că nu e în stare țeasta lui uscată de pe care orice emoție se șterse­se de mult. Irina Grigorescu TRIBUNA S

Next