Tribuna, 1984 (Anul 28, nr. 1-52)
1984-01-05 / nr. 1
Privire . Criteriul neaesităii in 1923, E. Lovinescu se confesa într-o scrisoare adresată lui V. Monda, cu privire la o traducere din Horațiu pe care tocmai o realiza: ,,M-aș fi putut dispensa de această activitate, dar suntem încă intr-o țară de activități nedefinite. (...) E bine să mai băgăm un cui latin in casa noastră". Sunt cuvinte revelatoare nu numai pentru conștiința critică lovinesciană, ci pentru o întreagă mentalitate a criticului român de odinioară. La data respectivă, E. Lovinescu era de mult un nume (publicase, între altele, cele nouă volume de Critice, scosese Sburătorul etc.). Realmente, un principal argument pentru care nu se dădea în lături de la activitatea obscură și obositoare de simplu traducător era acesta: cultura română trebuia încă întemeiată și, ca slujitor al ei, criticul se simțea dator să facă ceea ce-i era necesar acestei culturi și nu să se mărginească a-și „exprima lber personalitatea". Aceași imbold a prezidat, fără îndoială, și efortul constructiv care a produs istoria literaturii române contemporane. Tot astfel, un criteriu al necesității de ordin supraindividual a funcționat, în perioada interbelică, în atîtea cazuri ale unor harnici istoriografi literari (Gh. Cardaș, N. Cartojan, G. Pascu, G. Bogdan Duică, G. Drăgan, I. Bianu, P. V. Haneș, Const. Loghin, D. Murărașu, I. G. Lăudat etc.), care fără talentul unor Lovinescu, Iorga ori G. Călinescu s-au încumetat să gîndească și să întocmească istorii ale literaturii române, corpusuri de documente literare etc., cărți necesare unei culturi încă „nedefinite". Se va spune: fiecare epocă își produce, oarecum natural și de la sine, cărțile de care are nevoie. Așa este, sau cel puțin așa ar trebui să fie. Unirea din 1918 a însemnat un nou început și pentru cultura noastră, care și-a creat instrumentele indispensabile — sintezele, edițiile de autori, corpusurile documentare, dicționarele. Și a creat, mai mult decît atîta, acea mentalitate a receptivității față de necesitățile interioare ale culturii naționale într-o anumită fază a dezvoltării ei. Paradoxal apare însă modul în care perioada postbelică, guvernată încă mai pregnant de un principiu al necesității istorice, a produs în critica literară o mentalitate profund diferită, în care criteriul necesității lipsește sau funcționează extrem de sofisticat. Fără îndoială, nu se poate nega dreptul criticii de a evolua în pas cu literatura însăși. Dar sub aspectul pe care-l discut aici critica și istoria noastră literară au urmat, în anii revoluției socialiste, o linie de evoluție sinuoasă. După război, în deceniul al șaselea, se știe, critica a revenit la un statut de pedagogie literară și politico-socială, ceea ce însemna o îngustare a ideii de necesitate cultural-istorică. In deceniul următor, am înregistrat saltul spectaculos la polul opus, al libertății depline în raport cu literatura. Dreptul firesc la o anumită „infidelitate" față de text, afirmat mai întîi în acea perioadă, de N. Manolescu, a fost nu numai îmbrățișat cu efuziune de o mare parte a criticii, dar lărgit de unii, in anii din urmă, pînă la limita abolirii oricărei idei de necesitate. Un narcisism critic transformă nu o dată textele publicate în reviste sau în culegeri de foiletoane în simplu joc cu și de-a ideile, în spectacol quasigratuit al limbajului critic. Criticul „clasic" (ca și, adesea, scriitorul „clasic", în forme prevalent intuitive) își constituia un proiect mental al culturii și literaturii naționale ca organism viu, în formare, și din această viziune a întregului își deriva nu numai programul personal, dar și toată acțiunea practică. Acesta este cazul lui Titu Maiorescu și al „maiorescenilor", pentru care critica este acel domeniu al literaturii care ia naștere ca răspuns al rațiunii umane la acțiunea imanentă a legităților și a necesității (intrinseci și extrinseci literaturii). Se întîmplă însă că în perioada contemporană, poate mai mult ca oricînd, un vînt rece al necesității bîntuie lumea și literatura ei. Și paradoxul de care vorbeam este că, în timp ce poezia, proza și dramaturgia reacționează normal (deschizînd larg porțile spre politic, de exemplu), tocmai critica literară este cea care pare a tinde uneori să ignore acest primordial imperativ al necesității. Blindat în armătura inexpugnabilă a unor teorii și principii consacrate (politico-filosofice sau estetice), criticul se complace adesea în spațiul securizat al platformei (sau al individualității) sale. Criticul estetizant nu vrea decît să evite „căderea" în sociologism, iar cel sociologizant, „devierea" în estetism. Nici unul, nici celălalt nu observă că se zidește în dogmatismul său, refuzînd a mai căuta adevărul și necesitatea reală. E suficient să ne gîndim la disproporția flagrantă dintre critica „de idei", autentică critică ideologică (aceea care propune idei cu privire la literatură) și critica pe care s-o numim comodă — fie ea de nuanță estetizant-modernistă ori sociologist patriotardă. In contextul unei relative abundențe cantitative în publicistica șin producția editorială din ultimii ani, constatăm sărăcia ideatică și puținătatea eforturilor de construcție teoretică originală în scopul de a da culturii și literaturii noastre cărțile de care dezvoltarea ei firească are nevoie. Diletantismul se adăpostește adesea sub drapelul teoriilor moderne despre „critica creatoare" sau despre autonomia criticii față de literatură, ca și, de multe ori, sub acela al ,,angajării" și al declarațiilor de devotament politic și patriotic. Critică și istorie literară adevărată nu se poate face decît cu prețul modestiei și onestității de a recunoaște supremația realității asupra oricăror teze teoretice deduse din ea. Deși cultura noastră nu mai este „nedefinită" ca în 1923, ea are necesitățile ei imanente pe care criticul trebuie să le servească. E evidentă, în anii din urmă, orientarea unor marcanți critici actuali spre sinteză și cartea fundamentală (N. Manolescu, E. Simion, M. Zaciu etc.). Mi se pare un semn convingător că profesionalitatea autentică e definită și prin receptivitatea la criteriul necesității. Anton Cosma Unitate, libertate, independență „Cheia de boltă a 723dificiului național... Astfel numea Mihail Kogălniceanu, în cursul revoluției de la 1848, dezideratul unirii Moldovei cu Țara Românească, tot mai prezent în programele politice ale poporului român, paralel cu însemnatul pas înainte pe care el îl săvîrșea pe calea dezvoltării sale economice, sociale, culturale, în prima jumătate secolului al XIX-lea. Imajul realizării aciîstifi măre act istoric a 'ÎM? oferit de circumstanțele în care s-a încheiat, în 1856, așa-numitul război al Crimeii, îmtiȚîrită de raiții anglo-franco-turcă. Rusia țaristă armat să renunțe la calitatea de „protectoare“ a Principatelor Române, iar Turcia — „suzerana“ lor — contractase mari obligații față de aliații ei occidentali, doritori a-și extinde influența economică și politică la Dunărea de Jos. în consecința, ea n-a putut ocoli sugestiile pentru o reformă a statutului Principatelor, venite în primul rînd din partea conducerii „partidei naționale“ românești și însușite în principiu de majoritatea marilor puteri europene. Spre a da prilej reprezentanților poporului român de a-și formula sistematic doleanțele — în ideea ca ele să stea apoi la baza reformei preconizate — au fost convocate în ambele Principate adunările extraordinare numite „divanurile ad hoc“. In fața celei din Moldova, același Kogălniceanu declara la 7 octombrie 1857: „dorința cea mai generală, aceea hotărîtă de toate generațiile trecute și care este sufletul generației actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legitimă și neapărată, pentru că în Moldova și Valahia suntem același popor, omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie, aceeași istorie, aceeași civilizație, aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeiuri și aceleași speranțe, aceleași dureri în trecut și același viitor de asigurat și, în sfîrșit, aceeași misie de îndeplinit". A aparținut în întregime poporului român meritul de a fi transformat în realitate politică această convingătoare pledoarie a lui Kogălniceanu. Eludînd sau învingînd reticențele marilor puteri, care nu voiau să admită decît o unire parțială, reprezentanții națiunii române, larg sprijiniți de masele populare, au găsit soluția îndrăzneață și ingenioasă de a pune candidatura aceleiași persoane atît la tronul Moldovei cît și la acela al Țării Românești. Și astfel, după ce la 5 ianuarie fusese ales domn al Moldovei, la 24 ianuarie 1859 colonelul Alexandru Ioan Cuza, fost luptător în revoluția de la 1848, devenea și alesul Munteniei. Prin persoana sa, cele două țări se uneau și aveau să ia în curînd numele oficial de România. Statul național român era un fapt împlinit. Despre acest act istoric fundamental al epocii noastre moderne, tovarășul Nicolae Ceaușescu spunea: „Victorie remarcabilă a maselor de țărani, meșteșugari, lucrători și tîrgoveți, a cărturarilor progresiști și patrioți, Unirea Principatelor a reprezentat actul care a pus bazele statului național român modern. Ea a avut un puternic ecou și în Transilvania, întărind conștiința unității naționale a maselor populare din această provincie, stimulînd lupta lor pentru unire cu țara. Unirea Principatelor, precum și reformele de caracter burghezo-democratic care i-au urmat au creat condiții pentru accelerarea dezvoltării țării noastre pe drumul capitalismului. Etapa nouă în care intrase societatea românească, nevoia de lărgire a pieței și de extindere a relațiilor de producție capitaliste impuneau și mai stringent unirea Transilvaniei cu România și cucerirea independenței de stat a întregului popor român“. într-adevăr, dubla alegere a lui Cuza a fost punctul de plecare și condiția înfăptuirii unor reforme care au pus bazele instituțiilor moderne ale statului român, de asemenea a independenței depline și a făuririi statului național unitar. La 1859, primele două puncte ale acestui program se situau în sfera posibilităților imediate și ele vor fi realizate într-un timp relativ scurt, intuind just acest lucru, încă, la alegerea, lui Cuza ca domn, al Moldovei Kogălniceanu l-a salutat prînt r->" scorta'"cîvîntare, în care exprima în cuvinte de mare frumusețe și căldură ceea ce întregul popor aștepta de_la._no.ul domn: „Alegîndu-te pe tine domn în țara noastră, noi nu voit să arătăm lumii ceea ce toată țara doresc, la legi nouă, om nou. O, doamne, mare și frumoasă îți este misiune. ! ”Constituția din 7/19 august ne însemnează o epocă nouă și măria ta ești chemat să o deschizi. Fi ,flar, omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, măria ti ca domn, fui bun și blind, fii bun mai ales per ■ntru aceia pentru care mai toți domnii trecuți ai fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputați te-au ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de țărani... ti Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun... Ca și dînsul să, o doamni , îca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituțiilor noastre, prin simțămintele tale patriotice> ță mai putem ajunge la acele timpuri glorioase Mie nației noastre, cînd Alexandru cel Bun ziceal ambasadorilor împăratului din Bizanț că: „Moldova nu are alt ocrotitor decît pe Dumnezeu șa sabia sa!“ £ Prin această inspirată paralelă istorică, întrețieută cu transparente aluzii, Kogălniceanu schiți speranțele pe care unirea le deștepta în conștiința poporului: reforme sociale — în primul rînd împroprietărirea țăranilor — și independența politică. Chiar de către cei care au stat în fruntea luptei pentru înfăptuirea unirii din 1859, acest act a a fost considerat, după cum apare cu toată evidenții nu numai ca împlinire a unei năzuințe istorice, ci mai ales ca deschidere a unei noi epoci de prot Sgres și dezvoltare. A fost o așteptare împlinită pe de o parte din importantele reforme din timpul domniei lui Cuz secularizarea averilor mănăstirești, armata națională, generalizarea instrucțiunii publice, improprie ferirea țăranilor și numeroase altele. Pînă la acea dată, a fost intervalul cel mai dens al istorii noastre în reforme de L jasșm^nea. valgarg. ffincț# raia. Peste 18 ani, eroismul ostașilor" romani pe câmpiile de luptă din sudul Dunăriii au împlinit încă o așteptare: cucerirea independenței, fiindu-i hărăzit tot lui Kogălniceanu privilegiul de a o proclama în fața parlamentului României, la 9/21 mai 1877. Despre actul din 1859 el spusese — o altă probă a intuiției istorice și a sentimentelor sale democratice — că: „Unirea națiunea a făcut-o!“. E un adevăr care trebuie înțeles la modul cel mai larg. Unirea din 1859 n-a fost sprijinită numai de masele populare din Principate, de miile de oameni care, în ziua geroasă de 24 ianuarie, au smuls Adunării elective din București, prin prezența lor tumultuoasă, alegerea neîntîrziată a lui Cuza. Ea a fost salutată cu entuziasm și de românii din Transilvania. înfăptuirea statului național le crea acestora un suport mai concret de convergență a speranțelor de eliberare și unitate națională. Comunitatea de sentimente pe care acest eveniment a pus-o în lumină pe întreg cuprinsul pămîntului românesc prevestește creșterea uriașă a marii lupte care a purtat irezistibil națiunea română către cîmpul lui Horia, la 1 Decembrie 1918. Camil Mureșanu din pag.i vilizație materială și spirituală tot mai ridicat. Doar cîteva date sînt elocvente în această privință. Astfel, în anii construcției socialiste, producția industrială a țării a crescut de peste 50 de ori, producția agrară e de 3,5 ori mai mare decît în 1938 iar comparînd creșterea venitului național, putem afirma cu deplin temei că România este astăzi de 15 ori mai bogată decît în trecut, înfăptuirile fără echivalent în întreaga noastră istorie au făcut ca partidul să se afirme cu putere ca centru vital al întregii noastre națiuni, au condus la întărirea unității tuturor oamenilor muncii fără deosebire de naționalitate, a întregului popor în jurul partidului, al secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, eminent conducător de partid și de țară, ilustră personalitate a lumii contemporane, promotor al politicii de pace și înțelegere între toate popoarele lumii, în amplul proces de transformări revoluționare realizate în anii socialismului, perioada de după cel de al IX-lea Congres al partidului — de cînd în fruntea partidului și a țării se află cel mai iubit fiu al poporului român, tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului și președinte al României — se înscrie drept cea mai fertilă epocă din întreaga noastră istorie, o etapă hotărîtoare pentru înfăptuirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Ea a adus afirmarea fără precedent a României socialiste pe plan mondial, ca forță a progresului și păcii, a conlucrării fructuoase între țări și popoare, a respectării libertății, independenței și suveranității naționale, a apărării și dezvoltării valorilor umanității. Iată temeiurile pentru care acum, la început de an nou, de bilanț al succeselor obținute în muncă, comuniștii, toți oamenii muncii din județul Cluj, fără deosebire de naționalitate, tineri și vîrstnici, își manifestă prin fapte hotărîrea lor neclintită de a înfăptui politica internă și externă a partidului și statului nostru, de a da viață sarcinilor ce le revin din hotărîrile și programele adoptate de către înaltele foruri ale democrației noastre socialiste. Plenara C.C. al P.C.R. din noiembrie, Plenara Consiliului Suprem al Dezvoltării Economico-Sociale, a Consiliului Național al Oamenilor Muncii, al F.D.U.S. și al Sesiunii M.A.N. din decembrie, de a realiza la cote calitativ superioare planul dezvoltării economico-sociale a patriei noastre pe anul 1984. Mîndră de prezentul ei, încrezătoare în viitorul comunist, țara, întregul popor pășește demn și tot mai prosper în anul al 40-lea al libertății sale, și al celui de al XIII-lea Congres al eroicului Partid Comunist Ro- Vasile Sălăjan (redactor șef) Victor Felea (redactor șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) ÎN NUMĂRUL VIITOR • Eminescu — moment aniversar • Valori istorice de Nicolae Edroiu