Tribuna, 1984 (Anul 28, nr. 1-52)

1984-01-05 / nr. 1

Privire . Criteriul neaesităii in 1923, E. Lovinescu se confesa într-o scrisoare adresată lui V. Monda, cu privire la o traducere din Horațiu pe care tocmai o realiza: ,,M-aș fi putut dispensa de această activitate, dar suntem­ încă intr-o țară de activități nedefinite. (...) E bine să mai băgăm un cui latin in casa noastră". Sunt cuvinte revelatoare nu numai pen­tru conștiința critică lovinesciană, ci pentru o întreagă mentalitate a criticului român de odinioară. La data respectivă, E. Lovinescu era de mult un nume (publicase, între altele, cele nouă volume de Cri­tice, scosese Sburătorul etc.). Realmente, un principal argument pen­tru care nu se dădea în lături de la activitatea obscură și obositoare de simplu traducător era acesta: cultura română trebuia încă înte­meiată și, ca slujitor al ei, criticul se simțea dator să facă ceea ce-i era necesar acestei culturi și nu să se mărginească a-și „exprima lber personalitatea". Ace­ași imbold a prezidat, fără îndoială, și efortul constructiv care a produs istoria literaturii române contem­porane. Tot astfel, un criteriu al necesității de ordin supraindividual a funcționat, în perioada interbelică, în atîtea cazuri ale unor har­nici istoriografi literari (Gh. Cardaș, N. Cartojan, G. Pascu, G. Bog­dan Duică, G. Drăgan, I. Bianu, P. V. Haneș, Const. Loghin, D. Mu­­rărașu, I. G. Lăudat etc.), care fără talentul unor Lovinescu, Iorga ori G. Călinescu s-au încumetat să gîndească și să întocmească is­torii ale literaturii române, corpusuri de documente literare etc., cărți necesare unei culturi încă „nedefinite". Se va spune: fiecare epocă își produce, oarecum natural și de la sine, cărțile de care are ne­voie. Așa este, sau cel puțin așa ar trebui să fie. Unirea din 1918 a însemnat un nou început și pentru cultura noastră, care și-a creat instrumentele indispensabile — sintezele, edițiile de autori, corpusurile documentare, dicționarele. Și a creat, mai mult decît atîta, acea mentalitate a receptivității față de necesitățile interioare ale cultu­rii naționale într-o anumită fază a dezvoltării ei. Paradoxal apare însă modul în care perioada postbelică, gu­vernată încă mai pregnant de un principiu al necesității istorice, a produs în critica literară o mentalitate profund diferită, în care cri­teriul necesității lipsește sau funcționează extrem de sofisticat. Fără îndoială, nu se poate nega dreptul criticii de a evolua în pas cu literatura însăși. Dar sub aspectul pe care-l discut aici critica și isto­ria noastră literară au urmat, în anii revoluției socialiste, o linie de evoluție sinuoasă. După război, în deceniul al șaselea, se știe, critica a revenit la un statut de pedagogie literară și politico-socială, ceea ce însemna o îngustare a ideii de ne­cesitate cultural-istorică. In deceniul următor, am înregistrat saltul spectaculos la polul opus, al libertății depline în raport cu litera­tura. Dreptul firesc la o anumită „infidelitate" față de text, afirmat mai întîi în acea perioadă, de N. Manolescu, a fost nu numai îm­brățișat cu efuziune de o mare parte a criticii, dar lărgit de unii, in anii din urmă, pînă la limita abolirii oricărei idei de necesitate. Un narcisism critic transformă nu o dată textele publicate în reviste sau în culegeri de foiletoane în simplu joc cu și de-a ideile, în spec­tacol quasigratuit al limbajului critic. Criticul „clasic" (ca și, adesea, scriitorul „clasic", în forme pre­valent intuitive) își constituia un proiect mental al culturii și litera­turii naționale ca organism viu, în formare, și din această viziune a întregului își deriva nu numai programul personal, dar și toată ac­țiunea practică. Acesta este cazul lui Titu Maiorescu și al „maio­­rescenilor", pentru care critica este acel domeniu al literaturii care ia naștere ca răspuns al rațiunii umane la acțiunea imanentă a le­gităților și a necesității (intrinseci și extrinseci literaturii). Se întîm­­plă însă că în perioada contemporană, poate mai mult ca oricînd, un vînt rece al necesității bîntuie lumea și literatura ei. Și para­doxul de care vorbeam este că, în timp ce poezia, proza și drama­turgia reacționează normal (deschizînd larg porțile spre politic, de exemplu), tocmai critica literară este cea care pare a tinde uneori să ignore acest primordial imperativ al necesității. Blindat în armă­tura inexpugnabilă a unor teorii și principii consacrate (politico-filo­­sofice sau estetice), criticul se complace adesea în spațiul securizat al platformei (sau al individualității) sale. Criticul estetizant nu vrea decît să evite „căderea" în sociologism, iar cel sociologi­zant, „devierea" în estetism. Nici unul, nici celălalt nu observă că se zidește în dogmatismul său, refuzînd a mai căuta adevărul și necesitatea reală. E suficient să ne gîndim la disproporția flagrantă dintre critica „de idei", autentică critică ideologică (aceea care propune idei cu privire la literatură) și critica pe care s-o numim comodă — fie ea de nuanță estetizant-modernistă ori sociologist patriotardă. In con­textul unei relative abundențe cantitative în publicistica șin pro­ducția editorială din ultimii ani, constatăm sărăcia ideatică și pu­ținătatea eforturilor de construcție teoretică originală în scopul de a da culturii și literaturii noastre cărțile de care dezvoltarea ei fi­rească are nevoie. Diletantismul se adăpostește adesea sub drape­lul teoriilor moderne despre „critica creatoare" sau despre autono­mia criticii față de literatură, ca și, de multe ori, sub acela al ,,an­gajării" și al declarațiilor de devotament politic și patriotic. Critică și istorie literară adevărată nu se poate face decît cu prețul mo­destiei și onestității de a recunoaște supremația realității asupra ori­căror teze teoretice deduse din ea. Deși cultura noastră nu mai este „nedefinită" ca în 1923, ea are necesitățile ei imanente pe care criticul trebuie să le servească. E evidentă, în anii din urmă, orientarea unor marcanți critici actuali spre sinteză și cartea fundamentală (N. Manolescu, E. Si­­mion, M. Zaciu etc.). Mi se pare un semn convingător că profe­­sionalitatea autentică e definită și prin receptivitatea la criteriul necesității. Anton Cosma Unitate, libertate, independență „Cheia de boltă a 723dificiului național... Astfel numea Mihail Kogălniceanu, în cursul re­voluției de la 1848, dezideratul unirii Moldovei cu Țara Românească, tot mai prezent în programele politice ale poporului român, paralel cu însemna­tul pas înainte pe care el îl săvîrșea pe calea dez­voltării sale economice, sociale, culturale, în prima jumătate secolului al XIX-lea. Imajul realizării aciîstifi m­ăre act istoric a 'ÎM? oferit de circumstanțele în care s-a încheiat, în 1856, așa-numitul război al Crimeii, îmtiȚîrită de rai­ți­i anglo-f­ranco-turcă. Rusia țaristă a­rmat să renunțe la calitatea de „protectoare“ a Princi­patelor Române, iar Turcia — „suzerana“ lor — contractase mari obligații față de aliații ei occi­dentali, doritori a-și extinde influența economică și politică la Dunărea de Jos. în consecința, ea n-a putut ocoli sugestiile pentru o reformă a statutu­lui Principatelor, venite în primul rînd din par­tea conducerii „partidei naționale“ românești și însușite în principiu de majoritatea marilor pu­teri europene. Spre a da prilej reprezentanților poporului ro­mân de a-și formula sistematic doleanțele — în ideea ca ele să stea apoi la baza reformei preconi­zate — au fost convocate în ambele Principate adunările extraordinare numite „divanurile ad hoc“. In fața celei din Moldova, același Kogălni­ceanu declara la 7 octombrie 1857: „dorința cea mai generală, aceea hotărîtă de toate generațiile trecute și care este sufletul generației actuale, a­­ceea care, împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legitimă și neapă­rată, pentru că în Moldova și Valahia suntem­ ace­lași popor, omogen, identic ca nici un altul, pen­tru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie, aceeași istorie, aceeași civi­lizație, aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeiuri și aceleași speranțe, aceleași du­reri în trecut și același viitor de asigurat și, în sfîrșit, aceeași misie de îndeplinit". A aparținut în întregime poporului român me­ritul de a fi transformat în realitate politică aceas­tă convingătoare pledoarie a lui Kogălniceanu. Elu­­d­înd sau învingînd reticențele marilor puteri, care nu voiau să admită decît o unire parțială, repre­zentanții națiunii române, larg sprijiniți de ma­sele populare, au găsit soluția îndrăzneață și in­genioasă de a pune candidatura aceleiași persoane atît la tronul Moldovei cît și la acela al Țării Românești. Și astfel, după ce la 5 ianuarie fusese ales domn al Moldovei, la 24 ianuarie 1859 colo­nelul Alexandru Ioan Cuza, fost luptător în revo­luția de la 1848, devenea și alesul Munteniei. Prin persoana sa, cele două țări se uneau și aveau să ia în curînd numele oficial de România. Statul na­țional român era un fapt împlinit. Despre acest act istoric fundamental al epocii noastre moderne, tovarășul Nicolae Ceaușescu spunea: „Victorie re­marcabilă a maselor de țărani, meșteșugari, lucră­tori și tîrgoveți, a cărturarilor progresiști și pa­trioți, Unirea Principatelor a reprezentat actul care a pus bazele statului național român modern. Ea a avut un puternic ecou și în Transilvania, întă­rind conștiința unității naționale a maselor popu­lare din această provincie, stimulînd lupta lor pentru unire cu țara. Unirea Principatelor, precum și reformele de caracter burghezo-democratic care i-au urmat au creat condiții pentru accelerarea dezvoltării țării noastre pe drumul capitalismului. Etapa nouă în care intrase societatea românească, nevoia de lărgire a pieței și de extindere a rela­țiilor de producție capitaliste impuneau și mai stringent unirea Transilvaniei cu România și cu­cerirea independenței de stat a întregului popor român“. într-adevăr, dubla alegere a lui Cuza a fost punctul de plecare și condiția înfăptuirii unor re­forme care au pus bazele instituțiilor moderne ale statului român, de asemenea a independenței de­pline și a făuririi statului național unitar. La 1859, primele două puncte ale acestui program se situau în sfera posibilităților imediate și ele vor fi rea­lizate într-un timp relativ scurt, intuind just acest lucru, încă, la alegerea, lui Cuza ca­ domn, al Mol­dovei Kogălniceanu l-a salutat prînt r->" scorta'"cî­­­vîntare, în care exprima în cuvinte de mare fru­musețe și căldură ceea ce întregul popor aștepta­­­ de_la._no.ul domn: „Alegîndu-te pe tine domn în țara noastră, noi nu­­ voit să arătăm­­ lumii ceea ce­ toată țara dores­­c, la legi nouă, om nou. O, doamne, mare și frumoasă îți este misiune. ! ”Constituția din 7/19 august ne însemnează o epo­­­­că nouă și măria ta ești chemat să o deschizi. Fi ,­­flar, omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arb­­­itrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, măria ti­­ ca domn, fui bun și blind, fii bun mai ales per ■­ntru aceia pentru care mai toți domnii trecuți a­i­­ fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 d­e­­ deputați te-au ales domn, însă ai să domnești pes­­­te două milioane de țărani... ti Porți un frumos și scump nume, numele lu­­­i Alexandru cel Bun... Ca și dînsul să, o doamni , îca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea insti­­­tuțiilor noastre, prin simțămintele tale patriotice> ț­ă mai putem ajunge la acele timpuri glorioas­e Mie nației noastre, cînd Alexandru cel Bun zice­a­l ambasadorilor împăratului din Bizanț că: „Mol­­­­dova nu are alt ocrotitor decît pe Dumnezeu ș­­­a sabia sa!“ £ Prin această inspirată paralelă istorică, întreți­e­ută cu transparente aluzii, Kogălniceanu schiț­­i speranțele pe care unirea le deștepta în conștiința­­ poporului: reforme sociale — în primul rînd îm­­proprietărirea țăranilor — și independența pol­­itică.­­ Chiar de către cei care au stat în fruntea luptei pentru înfăptuirea unirii din 1859, acest act a a fost considerat, după cum apare cu toată evidenții nu numai ca împlinire a unei năzuințe istorice, ci m­ai ales ca deschidere a unei noi epoci de prot Sgres și dezvoltare.­­­­ A fost o așteptare împlinită pe de o parte din importantele reforme din timpul domniei lui Cuz secularizarea averilor mănăstirești, armata națio­­n­ală, generalizarea instrucțiunii publice, improprie ferirea țăranilor și numeroase altele. Pînă la acea dată, a fost intervalul cel mai dens al istorii noastre în reforme de L jasșm^nea. valgarg. ffincț­# raia. Peste 18 ani, eroismul ostașilor" romani pe câmpiile de luptă din sudul Dunăriii au împlinit încă o așteptare: cucerirea independenței, fiindu-i hărăzit tot lui Kogălniceanu privilegiul de a o proclama în fața parlamentului României, la 9/21 mai 1877. Despre actul din 1859 el spusese — o altă probă a intuiției istorice și a sentimentelor sale demo­cratice — că: „Unirea națiunea a făcut-o!“. E un adevăr care trebuie înțeles la modul cel mai larg. Unirea din 1859 n-a fost sprijinită numai de ma­sele populare din Principate, de miile de oameni care, în ziua geroasă de 24 ianuarie, au smuls Adunării elective din București, prin prezența lor tumultuoasă, alegerea neîntîrziată a lui Cuza. Ea a fost salutată cu entuziasm și de românii din Tran­silvania. înfăptuirea statului național le crea aces­tora un suport mai concret de convergență a spe­ranțelor de eliberare și unitate națională. Comuni­tatea de sentimente pe care acest eveniment a pus-o în lumină pe întreg cuprinsul pămîntului ro­mânesc prevestește creșterea uriașă a marii lupte care a purtat irezistibil națiunea română către cîmpul lui Horia, la 1 Decembrie 1918. Camil Mureșanu din pag.­i­ vilizație materială și spiritua­lă tot mai ridicat. Doar cîteva date sînt elocvente în această privință. Astfel, în anii construc­ției socialiste, producția indus­trială a țării a crescut de peste 50 de ori, producția agrară e de 3,5 ori mai mare decît în 1938 iar comparînd creșterea venitu­lui național, putem afirma cu deplin temei că România este astăzi de 15 ori mai bogată de­cît în trecut, înfăptuirile fără echivalent în întreaga noastră istorie au fă­cut ca partidul să se afirme cu putere ca centru vital al întregii noastre națiuni, au condus la în­tărirea unității tuturor oameni­lor muncii fără deosebire de na­ționalitate, a întregului popor în jurul partidului, al secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, eminent conducător de partid și de țară, ilustră per­sonalitate a lumii contemporane, promotor al politicii de pace și înțelegere între toate popoarele lumii, în amplul proces de transfor­mări revoluționare realizate în anii socialismului, perioada de după cel de al IX-lea Congres al partidului — de cînd în frun­tea partidului și a țării se află cel mai iubit fiu al poporu­lui român, tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului și președinte al Româ­niei — se înscrie drept cea mai fertilă epocă din întreaga noas­tră istorie, o etapă hotărîtoare pentru înfăptuirea societății so­cialiste multilateral dezvoltate. Ea a adus afirmarea fără pre­cedent a României socialiste pe plan mondial, ca forță a progre­sului și păcii, a conlucrării fruc­tuoase între țări și popoare, a respectării libertății, independen­ței și suveranității naționale, a apărării și dezvoltării valorilor umanității. Iată temeiurile pentru care a­­cum, la început de an nou, de bilanț al succeselor obținute în muncă, comuniștii, toți oamenii muncii din județul Cluj, fără deosebire de naționalitate, tineri și vîrstnici, își manifestă prin fapte hotărîrea lor neclintită de a înfăptui politica internă și ex­ternă a partidului și statului nostru, de a da viață sarcinilor ce le revin din hotărîrile și pro­gramele adoptate de către înal­tele foruri ale democrației noas­tre socialiste. Plenara C.C. al P.C.R. din noiembrie, Plenara Consiliului Suprem al Dezvoltă­rii Economico-Sociale, a Consili­ului Național al Oamenilor Mun­cii, al F.D.U.S. și al Sesiunii M.A.N. din decembrie, de a rea­liza la cote calitativ superioare planul dezvoltării economico-so­­ciale a patriei noastre pe anul 1984. Mîndră de prezentul ei, în­crezătoare în viitorul comunist, țara, întregul popor pășește demn și tot mai prosper în anul al 40-lea al libertății sale, și al celui de al XIII-lea Congres al eroicului Partid Comunist Ro- Vasile Sălăjan (redactor șef) Victor Felea (redactor șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) ÎN NUMĂRUL VIITOR • Eminescu — moment aniversar • Valori istorice de Nicolae Edroiu

Next