Tribuna, 1985 (Anul 29, nr. 1-52)
1985-01-03 / nr. 1
Știința românească sub semnul orientărilor documentelor Congresului al Xlll-lea al P.C.R. . O eminentă personalitate științifică (Urmare din pag. 1) regrare a țițeiului, ponderea ei în țara noastră, ajungînd la p este 60 la sută în anul 1983. Așa cum rezultă din documentele Congresului al XIII-lea al partidului, și in perioada ce urmează, să o parcurgem industriei chimice, chimiei în general, i se deshhid ample și mobilizatoare perspective de dezvoltare, mai ales în direcția prelucrării superioare a țițeiului, a creșterii gradului de chimizare a gazului metan, a gazelor de sondă și a gudroanelor de cocserie, vizînd sporirea substanțială a produselor din domeniul chimiei fine și de mic tonaj, a materialelor ultrapure și altele. Referindu-se la rolul științei și tehnologiei, în Raportul prezentat la al XIII-lea Congres al partidului tovarășul Nicolae Ceaușescu preciza: Sarcini importante vor reveni în această perioadă cercetării științifice și tehnologice. Activitatea de cercetare trebuie să ducă la valorificarea superioară a bogățiilor naționale, la dezvoltarea economiei pe baza celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii“. Țara noastră, care în trecut nu poseda o industrie de sinteză a elastomerilor, in prezent produce peste 285 mii tone cauciuc sintetic pe an, ceea ce revine la 12,3 g, pe locuitor, situîndu-se în această privință în rîndul țărilor dezvoltate. Rolul hotărîtor în această activitate, bazată pe rezultatele cercetării științifice și tehnologice proprii, l-a avut tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu, care a întemeiat o veritabilă școală în domeniul sintezei și caracterizării compușilor macromoleculari, cu profunde implicații în industria națională de elastomeri. In consens cu tendința generală, manifestată pe plan mondial, de înlocuire a cauciucului natural cu diferite tipuri de elastomeri sintetici, care la sfîrșitul anului 1983 era de 85,5 la sută, tovarășa Elena Ceaușescu a întreprins cercetări de înaltă ținută, deschizătoare de noi orizonturi în domeniul sintezei cauciucului poliizoprenic, foarte apropiat de cel natural, cercetări care s-au materializat în elaborarea unui procedeu de obținere, ce a fost după aceea transpus la scară industrială la nivelul celor mai perfecționate instalații de acest gen din străinătate. Cercetările ulterioare au făcut posibilă crearea unei game largi de elastomeri sintetici, printre care se numără cauciucul polibutadienic, elastomerii de tip butadien-stirenici și alții, activități care aduc contribuții de seamă la îmbogățirea tezaurului științiific național și mondial, cu valoare de referință în ramurile de vîrf ale chimiei moderne. Rezultatele și performanțele acestor cercetări, efectuate sub conducerea directă a tovarășei academician doctor inginer Elena Ceaușescu, reprezintă un model de gîndire și creație, un exemplu de îmbinare organică a studiilor cu aspecte fundamentale cu cele tehnologice aplicative, care au avut darul de a situa țara noastră în avangarda chimiei mondiale. Prestigioasa operă științifică a tovarășei Elena Ceaușescu prinde o bogată bibliografie cude lucrări publicate în reviste de specialitate sau comunicate în cadrul unor simpozioane și congrese naționale sau internaționale, înscriindu-se cu succes în patrimoniul științei universale. Printre ele se remarcă lucrarea fundamentală intitulată: Polimerizarea stereospecifică a izoprenului (Ed. Academiei R.S.R., 1979) și volumele de mare întindere. Noi cercetări în domeniul compușilor macromoleculari (Ed. Academiei R.S.R., 1981) și Cercetări in chimia și tehnologia polimerilor (Ed. Academiei R.S.R., 1984), preluate de numeroase edituri de prestigiu din diferite țări ale lumii, lucrări care, prin valoarea și originalitatea lor, au dobândit o largă și unanimă recunoaștere din partea specialiștilor de peste hotare. Aleasa apreciere și stimă, de care se bucură pe plan internațional tovarășa Elena Ceaușescu, este ilustrată elocvent și de înaltele titluri și distincții onorifice acordate de numeroase foruri științifice și universitare de reputație internațională. Excepționalele calități de reputat om de știință ale tovarășei Elena Ceaușescu se îmbină strălucit cu cele de militant proeminent al unei vieți închinate in întregime cauzei P.C.R. Pentru neobosita și prodigioasa activitate multilaterală desfășurată cu abnegație și devotament pe tărâmul științei, politic și social, a fost distinsă cu titlul de onoare suprem, „Erou al Republicii Socialiste România" (1981), titlul de „Erou al Muncii Socialiste“ (1971) și ordinul „Steaua Republicii Socialiste România“ cl. I (1979), precum și cu numeroase medalii și insigne internaționale. Activînd consecvent pentru menținerea și consolidarea păcii, puternica sa personalitate a imprimat mișcării „Oamenii de știință și pacea“ hotărârea pentru afirmarea vocației constructive a științei și tehnologiei în folosul dezvoltării economico-sociale, întăririi încrederii și cooperării între popoare. în legătură cu această problemă, la Congresul al XIII-lea al partidului, tovarășa Elena Ceaușescu arăta: „O mare răspundere pentru oprirea creșterii pericolului de război revine și oamenilor de știință, care trebuie să-și intensifice eforturile, împreună cu toate popoarele, pentru a se pune capăt cursului periculos spre prăpastie, spre o catastrofă nucleară“. Omagiind vasta și fructuoasa activitate și operă științifică tovarășei academician doctor inginer Elena Ceaușescu, personalitate de frunte a științei contemporane, savant de renume mondial și militant de seamă al partidului și statului, slujitorii științei din țara noastră exprimă din toată inima, cu respect, profundă stimă și recunoștință, cele mai calde urări de ani îndelungați de viață, sănătate și putere de muncă, noi și strălucite succese în întreaga operă pe care o înfăptuiește, alături de conducătorul iubit al partidului și statului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, strategul tuturor victoriilor noastre și cel mai iubit fiu al poporului. Stiinta 77 românească (Urmare din pag. 1) Schimbările s-au petrecut în primul rînd pe plan mondial. Opera de cercetare a devenit progresiv tot mai colectivă. Nu că s-ar fi pierdut din valoarea unor inițiative personale de excepție, poate, dimpotrivă. Problemele sînt atît de complexe, atît de vaste atît de interdisciplinare încât numai colectivități mari le pot aborda cu succes. Dar schimbarea e mai profundă. Deseori am auzit butada „cercetarea e mult prea importantă ca să fie lăsată pe mina cercetătorilor“. Chiar dacă e exagerată, ea exprimă un adevăr. Societatea noastră cere azi rezolvarea în mod imperios mai ales a unor anumite probleme, considerate pe bună dreptate prioritare. Construcția Canalului Dunăre—Marea Neagră, a metroului bucureștean, a centralelor electronucleare, a unor probleme legate de valorificarea resurselor energetice primare (cărbune, șisturi bituminoase) pentru a nu cita decît cîteva exemple, sînt propuse și devin obligatorii pentru cercetare, ca o comandă socială. Ele se înmănunchează în programe complexe de cercetare. E limpede că aceste imperative sunt extraștiințifice, sunt venite din sfera nevoilor practice, economice ale întregii societăți, în mod special, pentru factori de importanță maximă, însăși conducerea statului nostru, inițiativa secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, este hotărîtoare definitorie. Ce distanță am parși curs de la inițiativa specialistului uitat și neglijat de-acum doar patru decenii în urmă! în schimb — această realitate e de maximă importanță — cîștigul de importanță înseamnă în primul rînd un sprijin material substanțial. Adică suportul financiar al „aventurii științifice“. Astăzi lucrul pare de la sine înțeles. Un tînăr cercetător, încheind un contract de cercetare privind o aplicație pentru industria nuclearo-electrică, m-a anunțat că a decantat, împreună cu colaboratorii săi, peste patru milioane de lei. Ceea ce, ca fizician, consider mai degrabă modest. Ce să-i răspund? Am zîmbit cu gîndul că, în 1947, universitatea clujeană mi-a aprobat, după multe stăruințe, 350 lei pentru a-mi procura cîteva materiale fără de care nu-mi puteam continua cercetările pentru lucrarea de doctorat. O altă trăsătură caracteristică a cercetării științifice în anii Congresului al XIII-lea, știința românească e dublată de o dezvoltare tehnică cu totul excepțională, în comparație cu trecutul nu prea îndepărtat. Am în față exemplul construcției de centrale nuclearo-electrice, problemă prioritară a fizicii și tehnicii românești, în primul rînd a evoluat enorm concepția tehnică. Se lucrează pe baza unui volum uriaș de proiecte, ceea ce înseamnă inteligență organizată superior. Pretențiile de execuție, calitatea lucrărilor, complexitatea lor nu au nici un echivalent în trecut. Controlul calității, atît a proiectelor, deci a gîndirii, cît și a realizării acesteia, deci a producției, e rezultatul unei munci organizate, de cea mai înaltă pretenție. Ca o instalație să aibă certificatul recunoscut de „calitate nucleară“ foarte mare lucru și se obține e greu. Deci știința cere rezultate de foarte bună calitate, sigure, fiabile. Evident, aceste pretenții n-au sens decît dacă la rîndul ei știința beneficiază de un suport tehnic substanțial mărit. Nu prea ne dăm seama de acest proces, deși îl știm cu toții. E adevărat că încă multe piese, multe materiale se găsesc greu mai alese greu de dat de urma lor. Constructorii de aparatură științifică — fizicienii și tehnicienii — cunosc prea bine aceste necazuri. Dar, spre surprinderea și mândria tinerilor cercetători, în laboratoarele noastre se construiesc aparate extrem de pretențioase, destinate automatizărilor, analizelor de precizie, cercetărilor nucleare sau spațiale, unor tehnici de vîrf. Și toate, făcute —, sună ca un „laitmotiv“ — exclusiv pe baza concepției și a mijloacelor tehnice românești. Dar mai ales în comparație cu trecutul, știința a devenit o activitate economico-financiară veritabilă. La început priveam ca oameni de știință, oarecum de sus, aceste aspecte parcă prea negustorești. Ne-am dat însă curînd seama că, de-abia trăind din știință, o putem face să prospere fără să fie o povară socială. Azi avem o producție rezultată direct din cercetare — unii azi mai spun, impropriu, microproducție, deși de mult, prin volum sau importanță, nu mai e ,,micro“ — foarte dinamică și prosperă. Dar mai ales pentru societate. Rezultatul utilă neașteptat. în ultimii 10—15 ani, veniturile realizate direct din aplicațiile științei au crescut de 6—10 ori! Ceea ce a mărit considerabil numărul de cercetători, mijloacele de care dispun azi, dar mai ales a crescut eficiența muncii lor. Este evident că dificultățile de adaptare în mersul acestei uriașe transformări nu au fost neglijabile. Au existat greutăți obiective dar și subiective. Grăbirea ritmului cercetării s-a făcut de foarte multe ori în detrimentul atacării unor probleme de mare întindere, deci oarecum „de moment“. Dar mai ales multă vreme ne-am zbătut în fața dificultății psihologice principale: nu putem face un pas însemnat în știință decît copiind, importând, asimilînd, o formă esențială de lipsă de curaj. E indiscutabil că nu putem face totul noi singuri, e firesc să aduci tot ce e bun din afară, economisind un imens efort de gîndire și bani. Dar e cu totul altceva să te rezumi la această atitudine. Din fericire, etapa e azi în bună măsură depășită, apelul la inteligența inițiativa științei și tehnicii românești este tot mai insistent și mai eficient. Rămîne însă un lucru de bază. Știința românească nu trebuie doar să rezolve problemele practicii de azi, ci mai ales a celei de mîine. Ea trebuie să facă un pas înainte, să premeargă zentul. De aceea Congresul preal XIII-lea insistă asupra atacării, din partea cercetătorilor români, a unor probleme de importanță științifică majoră, de mare actualitate. Noi trebuie să contribuim la propășirea cunoștințelor pe plan mondial, să promovam cele mai valoroase cercetări fundamentale. „Numai In măsura in care știința românească — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, la Congresul al XIII- lea al P.C.R. — se va angaja cu toate forțele în activitatea de înțelegere și cunoaștere a tainelor naturii și universului, patria noastră va putea să se mențină la un nivel de dezvoltare ridicat, va putea obține noi și noi succese pe calea progresului economico-social“. Este, cu siguranță, un îndemn, o nouă comandă socială, de cea mai mare însemnătate pentru viitorul științei românești. Pro Patria Patria mea, putere a tot ce e viu, între iubire și durere Poate fi un teritoriu al casei, Poate fi o patrie, Patrie, îți dăruiesc lumina mea Mai puternică fii, Steaua lucidității îți așez pe frunte, Cristalul neprihănit al memoriei să-ți lumineze chipul, Neîntrecută fii în lume în curajul înlătură măștile argintului lunar, Alungă fluturii dragostei perfide. Nimic nu poate fi mai pur în propria patrie, Nimic, patrie a năzuințelor Decit chipul mamei în murmurul serilor, Decît trupul iubitei în arșița lumii, Decît cerul tinereții imens al luminii, Patrie a tuturor făgăduințelor. Justin Ceuca adevărului, (Urmare din pag. 5) Luni, 1 ianuarie 1939 se afla la București și aștepta să i se dea conducerea României. „Mai interesant este că regimul sub care trăim de un an, deși a dat și rezultate bune, distruge moralmente și puținul ce exista în țara asta blagoslovită, notează el în lunga noapte. Nu s-a văzut nicăiri și de cînd lumea atîta lașitate, lingușire, «Kriederei», lipsă de caracter. E o emulație fără seamăn in lipsa de demnitate. Exemplul cel mai rușinos l-a dat însăși «Garda de fier, cu toți șefii legionari care voiau să regenereze România...“ Așadar, nu se văzuse „de cînd e lumea“ atîta lașitate... Tragic început de an ... Revelionul din 1940 îl face singur, la Valea Mare. „N-am avut nimic deosebit, notează Rebreanu. Am scris destul de bine aseară pină la 6V2 dim, cu spor. La 13ll m-am sculat.“ Așadar patru revelioane ale lui Rebreanu. Sau, aită trudă, cită singurătate, spaimă, durere, cite renunțări se ascund în spatele unor fraze, adesea nereușite, ale unei cărți. Sau adevărata față a unei profesii pe care mulți își închipuie că ar putea-o practica dacă .. ar avea timp, dacă etc. „Uneori, spune Rebreanu, simt cu mare luciditate cum mi se scurge in picături lente sîngele și viața ca să se transforme in altă viață și alt singe, să se transfigureze în oameni noi și intr-un univers nou. De multe ori ostenit, extenuat, aș vrea să mă smulg din frămintarea asta singuratecă, să beneficiez de bucuriile mărunte, banale, dar bucurii ale vieții care trece în ritm din ca in ce mai vertiginos. Și nu se poate ...“ * Obișnuiți cu lucruri grave, importante, hotărîtoare, îi neglijăm adesea pe cei alături de care trăim, pe cei ce constant, cu discreție și bun simț, știu să ne facă bucurii durabile. Iată, aflu că Al. Căprariu a împlinit un anumit număr de ani, o cifră nu prea rotundă și nici prea mare. Știu însă că poeții adevărați, născuți și nu făcuți, au vîrsta poeziei lor, vîrsta cuvintelor pe care au reușit să le sustragă banalului și morții. Editor de aleasă vocație, Al. Căprariu mai are și vîrsta cărților, a atîtor cărți de valoare cărora le-a înlesnit apariția. Unui om al faptelor de cultură și de suflet, unui om care cunoaște atît de bine valoarea verbului a înfăptui nu i se poate dori decit multă sănătate, multă cerneală și hirtie, hîrtie pentru viitoarele sale versuri, hîrtie pentru cărțile cărora le va veghea drumul spre cititori. Și... să ia Universitatea Craiova titlul sau chiar și Dinamo, dar cinstit. Asta deocamdată, pină va intra U Cluj ... Vasile Salajan (redactor șef) Victor Felea (redactor șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) ÎN NUMĂRUL VIITOR: • Ion Vlad: Dosarul unei existențe (Liviu Rebreanu — Jurnal II) e La rubrica Privire în actualitate Laurențiu Ulici