Tribuna, 1985 (Anul 29, nr. 1-52)

1985-01-03 / nr. 1

Știința românească sub semnul orientărilor documentelor Congresului al Xlll-lea al P.C.R. . O eminentă personalitate științifică (Urmare din pag. 1) regrare a țițeiului, ponderea ei în țara noastră, ajungînd la p este 60 la sută în anul 1983. Așa cum rezultă din documen­tele Congresului al XIII-lea al partidului, și in perioada ce ur­mează, să o parcurgem industriei chimice, chimiei în general, i se des­hhid ample și mobilizatoare perspective de dezvoltare, mai ales în direcția prelucrării supe­rioare a țițeiului, a creșterii gra­dului de chimizare a gazului me­tan, a gazelor de sondă și a gu­­droanelor de cocserie, vizînd spo­rirea substanțială a produselor din domeniul chimiei fine și de mic tonaj, a materialelor ultra­pure și altele. Referindu-se la rolul științei și tehnologiei, în Raportul pre­zentat la al XIII-lea Congres al partidului tovarășul Nicolae Ceaușescu preciza: Sarcini im­portante vor reveni în această perioadă cercetării științifice și tehnologice. Activitatea de cer­cetare trebuie să ducă la valo­rificarea superioară a bogățiilor naționale, la dezvoltarea econo­miei pe baza celor mai noi cuce­riri ale științei și tehnicii“. Țara noastră, care în trecut nu poseda o industrie de sinteză a elastomerilor, in prezent produce peste 285 mii tone cauciuc sinte­tic pe an, ceea ce revine la 12,3­­ g, pe locuitor, situîndu-se în această privință în rîndul țări­lor dezvoltate. Rolul hotărîtor în această activitate, bazată pe re­zultatele cercetării științifice și tehnologice proprii, l-a avut to­varășa academician doctor ingi­ner Elena Ceaușescu, care a în­temeiat o veritabilă școală în domeniul sintezei și caracteriză­rii compușilor macromoleculari, cu profunde implicații în in­dustria națională de elastomeri. In consens cu tendința genera­lă, manifestată pe plan mondial, de înlocuire a cauciucului natu­ral cu diferite tipuri de elasto­meri sintetici, care la sfîrșitul­­ a­nului 1983 era de 85,5 la sută, tovarășa Elena Ceaușescu a în­treprins cercetări de înaltă ți­nută, deschizătoare de noi ori­zonturi în domeniul sintezei cau­ciucului poliizoprenic, foarte a­­propiat de cel natural, cercetări care s-au materializat în elabo­rarea unui procedeu de obținere, ce a fost după aceea transpus la scară industrială la nivelul ce­lor mai perfecționate instalații de acest gen din străinătate. Cercetările ulterioare au făcut posibilă crearea unei game largi de elastomeri sintetici, printre care se numără cauciucul poli­­butadienic, elastomerii de tip butadien-stirenici și alții, activi­tăți care aduc contribuții de sea­mă la îmbogățirea tezaurului ști­­ințiific național și mondial, cu valoare de referință în ramurile de vîrf ale chimiei moderne. Rezultatele și performanțele acestor cercetări, efectuate sub conducerea directă a tovarășei academician doctor inginer Elena Ceaușescu, reprezintă un model de gîndire și creație, un exemplu de îmbinare organică a studiilor cu aspecte fundamentale cu cele tehnologice aplicative, care au avut darul de a situa țara noas­tră în avangarda chimiei mon­diale. Prestigioasa operă științifică a tovarășei Elena Ceaușescu prinde o bogată bibliografie cu­de lucrări publicate în reviste de specialitate sau comunicate în cadrul unor simpozioane și con­grese naționale sau internațio­nale, înscriindu-se cu succes în patrimoniul științei universale. Printre ele se remarcă lucra­rea fundamentală intitulată: Po­­limerizarea stereospecifică a izo­­prenului (Ed. Academiei R.S.R., 1979) și volumele de mare întin­dere. Noi cercetări în domeniul compușilor macromoleculari (Ed. Academiei R.S.R., 1981) și Cer­cetări in chimia și tehnologia polimerilor (Ed. Academiei R.S.R., 1984), preluate de nume­roase edituri de prestigiu din diferite țări ale lumii, lucrări care, prin valoarea și originali­tatea lor, au dobândit o largă și unanimă recunoaștere din par­tea specialiștilor de peste hotare. Aleasa apreciere și stimă, de care se bucură pe plan interna­țional tovarășa Elena Ceaușescu, este ilustrată elocvent și de înal­tele titluri și distincții onorifice acordate de numeroase foruri științifice și universitare de re­putație internațională. Excepțio­nalele calități de reputat om de știință ale tovarășei Elena Ceaușescu se îmbină strălucit cu cele de militant proeminent al unei vieți închinate in întregime cauzei P.C.R. Pentru neobosita și prodigioasa activitate multilate­rală desfășurată cu abnegație și devotament pe tărâmul științei, politic și social, a fost distinsă cu titlul de onoare suprem, „E­­rou al Republicii Socialiste Ro­mânia" (1981), titlul de „Erou al Muncii Socialiste“ (1971) și ordi­nul „Steaua Republicii Socialiste România“ cl. I (1979), precum și cu numeroase medalii și insigne internaționale. Activînd consecvent pentru menținerea și consolidarea păcii, puternica sa personalitate a im­primat mișcării „Oamenii de ști­ință și pacea“ hotărârea pentru afirmarea vocației constructive a științei și tehnologiei în folosul dezvoltării economico-sociale, în­tăririi încrederii și cooperării în­tre popoare. în legătură cu a­­ceastă problemă, la Congresul al XIII-lea al partidului, tovarășa Elena Ceaușescu arăta: „O mare răspundere pentru oprirea creș­terii pericolului de război revine și oamenilor de știință, care tre­buie să-și intensifice eforturile, împreună cu toate popoarele, pentru a se pune capăt cursului periculos spre prăpastie, spre o catastrofă nucleară“. Omagiind vasta și fructuoasa activitate și operă științifică tovarășei academician doctor in­­­giner Elena Ceaușescu, persona­litate de frunte a științei con­temporane, savant de renume mondial și militant de seamă al partidului și statului, slujitorii științei din țara noastră expri­mă din toată inima, cu respect, profundă stimă și recunoștință, cele mai calde urări de ani în­delungați de viață, sănătate și putere de muncă, noi și strălu­cite succese în întreaga operă pe care o înfăptuiește, alături de conducătorul iubit al partidului și statului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, strategul tuturor vic­toriilor noastre și cel mai iubit fiu al poporului. Stiinta 7­7 românească (Urmare din pag. 1) Schimbările s-au petrecut în primul rînd pe plan mondial. Opera de cercetare a devenit progresiv tot mai colectivă. Nu că s-ar fi pierdut din valoarea unor inițiative personale de ex­cepție, poate, dimpotrivă. Problemele sînt atît de com­plexe, atît de vaste atît de interdisciplinare încât numai co­lectivități mari le pot aborda cu succes. Dar schimbarea e mai pro­fundă. Deseori am auzit bu­tada „cercetarea e mult prea importantă ca să fie lă­sată pe mina cercetătorilor“. Chiar dacă e exagerată, ea ex­­­primă un adevăr. Societatea noastră cere azi rezolvarea în mod imperios mai ales a unor anumite probleme, considerate pe bună dreptate prioritare. Con­strucția Canalului Dunăre—Ma­rea Neagră, a metroului bucu­­reștean, a centralelor electronu­­cleare, a unor probleme legate de valorificarea resurselor ener­getice primare (cărbune, șisturi bituminoase) pentru a nu cita decît cîteva exemple, sînt pro­puse și devin obligatorii pentru cercetare, ca o comandă socială. Ele se înmănunchează în pro­grame complexe de cercetare. E limpede că aceste imperative sunt extraștiințifice, sunt venite din sfera nevoilor practice, eco­nomice ale întregii societăți, în mod special, pentru factori de importanță maximă, însăși con­ducerea statului nostru, inițiati­va secretarului general al parti­dului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, este hotărîtoare definitorie. Ce distanță am par­și curs de la inițiativa specialistu­lui uitat și neglijat de-acum doar patru decenii în urmă! în schimb — această realitate e de maximă importanță — cîștigul de importanță înseamnă în pri­mul rînd un sprijin material substanțial. Adică suportul fi­nanciar al „aventurii științifice“. Astăzi lucrul pare de la sine în­țeles. Un tînăr cercetător, înche­ind un contract de cercetare privind o aplicație pentru indus­tria nuclearo-electrică, m-a a­­nunțat că a decantat, împreună cu colaboratorii săi, peste patru milioane de lei. Ceea ce, ca fi­zician, consider mai degrabă mo­dest. Ce să-i răspund? Am zîm­­bit cu gîndul că, în 1947, uni­versitatea clujeană mi-a aprobat, după multe stăruințe, 350 lei pentru a-mi procura cîteva ma­teriale fără de care nu-mi pu­team continua cercetările pen­tru lucrarea de doctorat. O altă trăsătură caracteristică a cercetării științifice în anii Congresului al XIII-lea, știința românească e dublată de o dez­voltare tehnică cu totul excep­țională, în comparație cu trecu­tul nu prea îndepărtat. Am în față exemplul construcției de centrale nuclearo-electrice, pro­blemă prioritară a fizicii și teh­nicii românești, în­­ primul rînd a evoluat enorm concepția tehni­că. Se lucrează pe baza unui volum uriaș de proiecte, ceea ce înseamnă inteligență organizată superior. Pretențiile de execuție, calitatea lucrărilor, complexita­tea lor nu au nici un echiva­lent în trecut. Controlul calității, atît a proiectelor, deci a gîndi­­rii, cît și a realizării acesteia, deci a producției, e rezultatul unei munci organizate, de cea mai înaltă pretenție. Ca o insta­lație să aibă certificatul recu­noscut de „calitate nucleară“ foarte mare lucru și se obține e greu. Deci știința cere rezultate de foarte bună calitate, sigure, fiabile. Evident, aceste pretenții n-au sens decît dacă la rîndul ei știința beneficiază de un su­port tehnic substanțial mărit. Nu prea ne dăm seama de acest proces, deși îl știm cu toții. E adevărat că încă multe piese, multe materiale se găsesc greu mai ales­e greu de dat de urma lor. Constructorii de aparatură științifică — fizicienii și tehni­cienii — cunosc prea bine a­­ceste necazuri. Dar, spre surprin­derea și mândria tinerilor cerce­tători, în laboratoarele noastre se construiesc aparate extrem de pretențioase, destinate automati­zărilor, analizelor de precizie, cercetărilor nucleare sau spația­le, unor tehnici de vîrf. Și toate, făcute —, sună ca un „lait­mo­tiv“ — exclusiv pe baza con­cepției și a mijloacelor tehnice românești. Dar mai ales în comparație cu trecutul, știința a devenit o ac­tivitate economico-financiară ve­ritabilă. La început priveam ca oameni de știință, oarecum de sus, aceste aspecte parcă prea negustorești. Ne-am dat însă cu­­rînd seama că, de-abia trăind din știință, o putem face să pros­pere fără să fie o povară socia­lă. Azi avem o producție rezul­tată direct din cercetare — unii azi mai spun, impropriu, micro­­producție, deși de mult, prin volum sau importanță, nu mai e ,,micro“ — foarte dinamică și prosperă. Dar mai­­ ales pentru societate. Rezultatul utilă neașteptat. în ultimii 10—15 ani,­­ veniturile realizate direct din a­­plicațiile științei au crescut de 6—10 ori! Ceea ce a mărit con­siderabil numărul de cercetători, mijloacele de care dispun azi, dar mai ales a crescut eficiența muncii lor. Este evident că dificultățile de adaptare în mersul acestei uriașe transformări nu au fost neglija­bile. Au existat greutăți obiective dar și subiective. Grăbirea rit­mului cercetării s-a făcut de foarte multe ori în detrimentul atacării unor probleme de mare întindere, deci oarecum „de mo­ment“. Dar mai ales multă vre­me ne-am zbătut în fața dificul­tății psihologice principale: nu putem face un pas însemnat în știință decît copiind, importând, asimilînd, o formă esențială de lipsă de curaj. E indiscutabil că nu putem face totul noi singuri, e firesc să aduci tot ce e bun din afară, economisind un imens efort de gîndire și bani. Dar e cu totul altceva să te rezumi la această atitudine. Din fericire, etapa e azi în bună măsură de­pășită, apelul la inteligența inițiativa științei și tehnicii ro­­­­mânești este tot mai insistent și mai eficient. Rămîne însă un lucru de bază. Știința românească nu trebuie doar să rezolve problemele prac­ticii de azi, ci mai ales a celei de mîine. Ea trebuie să facă un pas înainte, să premeargă zentul. De aceea Congresul pre­al XIII-lea insistă asupra atacării, din partea cercetătorilor români, a unor probleme de importanță științifică majoră, de mare ac­tualitate. Noi trebuie să contri­buim la propășirea cunoștințelor pe plan mondial, să promovam cele mai valoroase cercetări fun­damentale. „Numai In măsura in care știința românească — su­blinia tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, la Congresul al XIII- lea al P.C.R. — se va angaja cu toate forțele în activitatea de în­țelegere și cunoaștere a tainelor naturii și universului, patria noastră va putea să se mențină la un nivel de dezvoltare ridicat, va putea obține noi și noi suc­cese pe calea progresului econo­­mico-social“. Este, cu siguranță, un îndemn, o nouă comandă socială, de cea mai mare însemnătate pentru vi­itorul științei românești. Pro Patria Patria mea, putere a tot ce e viu, între iubire și durere Poate fi un teritoriu al casei, Poate fi o patrie, Patrie, îți dăruiesc lumina mea Mai puternică fii, Steaua lucidității îți așez pe frunte, Cristalul neprihănit al memoriei să-ți lumineze chipul, Neîntrecută fii în lume în curajul înlătură măștile argintului lunar, Alungă fluturii dragostei perfide. Nimic nu poate fi mai pur în propria patrie, Nimic, patrie a năzuințelor Decit chipul mamei în murmurul serilor, Decît trupul iubitei în arșița lumii, Decît cerul tinereții imens al luminii, Patrie a tuturor făgăduințelor. Justin Ceuca adevărului, (Urmare din pag. 5) Luni, 1 ianuarie 1939 se afla la București și aștepta să i se dea conducerea României. „Mai interesant este că regimul sub care trăim de un an, deși a dat și rezultate bune, distruge moralmente și puținul ce exista în țara asta blagoslovită, notează el în lunga noapte. Nu s-a văzut nicăiri și de cînd lumea atîta lașitate, lingușire, «Kried­erei», lipsă de caracter. E o emulație fără seamăn in lipsa de demnitate. Exemplul cel mai rușinos l-a dat însăși «Garda de fier­, cu toți șefii legionari care voiau să regenereze România...“ Așa­dar, nu se văzuse „de cînd e lumea“ atîta lașitate... Tragic început de an ... Revelionul din 1940 îl face singur, la Valea Mare. „N-am avut nimic deosebit, notează Rebreanu. Am scris destul de bine aseară pină la 6V2 dim, cu spor. La 13ll­ m-am sculat.“ Așadar patru revelioane ale lui Rebreanu. Sau, aită trudă, cită singurătate, spaimă, durere, cite renunțări se ascund în spatele unor fraze, adesea nereușite, ale unei cărți. Sau­ adevărata față a unei profesii pe care mulți își închipuie că ar putea-o practica dacă .. ar avea timp, dacă etc. „Uneori, spune Rebreanu, simt cu mare lu­ciditate cum mi se scurge in picături lente sîngele și viața ca să se transforme in altă viață și alt singe, să se transfigureze în oa­meni noi și intr-un univers nou. De multe ori ostenit, extenuat, aș vrea să mă smulg din frămintarea asta singuratecă, să beneficiez de bucuriile mărunte, banale, dar bucurii ale vieții care trece în ritm din ca in ce mai vertiginos. Și nu se poate ...“ * Obișnuiți cu lucruri grave, importante, hotărîtoare, îi neglijăm adesea pe cei alături de care trăim, pe cei ce constant, cu discreție și bun simț, știu să ne facă bucurii durabile. Iată, aflu că Al. Că­­prariu a împlinit un anumit număr de ani, o cifră nu prea rotundă și nici prea mare. Știu însă că poeții adevărați, născuți și nu făcuți, au vîrsta poeziei lor, vîrsta cuvintelor pe care au reușit să le sus­tragă banalului și morții. Editor de aleasă vocație, Al. Căprariu mai are și vîrsta cărților, a atîtor cărți de valoare cărora le-a înlesnit apariția. Unui om al faptelor de cultură și de suflet, unui om care cunoaște atît de bine valoarea verbului a înfăptui nu i se poate dori decit multă sănătate, multă cerneală și hirtie, hîrtie pentru viitoarele sale versuri, hîrtie pentru cărțile cărora le va veghea drumul spre cititori. Și... să ia Universitatea Craiova titlul sau chiar și Dinamo, dar cinstit. Asta deocamdată, pină va intra U Cluj ... Vasile Salajan (redactor șef) Victor Felea (redactor șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) ÎN NUMĂRUL VIITOR: • Ion Vlad: Dosarul unei existențe (Liviu Rebreanu — Jurnal II) e La rubrica Privire în actualitate Laurențiu Ulici

Next