Tribuna, 1985 (Anul 29, nr. 1-52)
1985-10-03 / nr. 40
rememorări Desigur, nu vrem să spunem că Miorița sintetizează toate caracteristicile geniului românesc. Dar „adeziunea“ întregului popor la această capodoperă folclorică rămîne totuși semnificativă, și nu se poate concepe o istorie a culturii românești fără o exegeză a acestei solidarități. MIRCEA ELIADE DIFRACȚII Buna-creștere Prima dez-înșelare, vorba minunatului gazetar care nu mai este printre noi, pe nume D. I. Suchianu, în ceea ce-l privește pe Elias Canetti s-a petrecut după ce i-am citit și Jurnalul. Limba salvată mă înșelase începînd cu titlul. înșelarea mea a continuat cu textul propriu-zis, neînchipuindu-mi pe parcursul lecturii că se poate scrie atît de dens, chiar atractiv, despre atîtea „dulci nimicuri“. Dar dez-înșelarea a venit, cum spuneam, căutînd în însemnările sale urmele evenimentelor zguduitoare pe care el, împreună cu Anglia, țara care l-a adăpostit în vremuri crunte pentru poporul său, le-a străbătut în perioada premergătoare cît și în vremea războiului. Nici o urmă, sau aproape nici una, în intimitatea sa gînditoare Canetti măcina înțelepciunea unei prezențe culturale de mii de ani. O umbră de îngrijorare răzbate doar atunci cînd R.A.F.-ul, după ce rezistase la proba de voință și abnegație a „Bătăliei pentru Anglia“, acoperea cu un covor de bombe orașele Germaniei. încrederea lui Canetti în victoria aliată era atît de mare încît îngrijorarea sa .privește numai capacitatea viitorilor învingători de a înțelege și păstra valorile culturii germane, amenințate de mareea triumfului ce urma să vină. De unde această neliniște? Probabil că mediul cultural londonez era îmbibat de elemente, nu tocmai blînde, ale propagandei de război. Nu dărîmăturile Londrei, nu Coventry-ul ras de pe suprafața pămîntului într-un bombardament celebru, nu detonarea minelor arpriză ori explozia din senin a rachetelor deghidate, deci o realitate care cerea răzbunare, ci cuvintele, imaginile, desenul și muzica, discursurile care înflăcărau și cereau răzbunare l-au îngrijorat pe Canetti. Convingerea sa că un cuvînt despre suferință este mai puternic decit suferința însăși a rămas neclintită. Și cine este Canetti? Născut în Bulgaria, la Russe, într-o familie de negustori sefarzi, după mai multe peregrinări se stabilește în Anglia unde scrie literatură în limba germană în urma cărui fapt i se decernează Premiul Nobel. Un om pentru care, singur o declară, patria sa este o limbă. Emoționant, tulburător de adevărat. Nu poate exista o mai concretă dovadă că limba în care scrii este expresia sufletească, materială, intelectuală și organică a patriei. Există cazuri, în istorie, de popoare cărora li s-a luat patria, dar păstrîndu-și cu sfințenie limba, deci formamentilul arhetipal, n-au fost deloc mai nefericite decît alte neamuri care s-au risipit, încercînd să cuprindă cît mai mult „pămînt și apă“. Canetti, sub bombardament german, scria în continuare la Jurnalul și la cărțile sale, așternînd una după alta vocabule germane, sentimente germane, gîndire germană. Probabil o clipă a fost înspăimântat că s-ar putea întîmpla o mare nenorocire — după cîte au fost întîmplate, după fluviile de sînge și crimele comise de către niște vorbitori ai limbii germane, limba însăși să se afle în starea de a fi pedepsită odată cu acei ignobili vorbitori ai săi. Motive întemeiate pentru o astfel de îngrijorare erau destule, lumea începuse să afle cu groază de Auschwitz, Dăbail, Bergen-Belsen, Majdanek și alte, alte ateliere ale morții unde cuvîntul hotărîtor era spus in limba germană. Și poate o clipă, grea ca pamintul, Canetti s-a închipuit a fi răspunzător pentru supraviețuirea acelei patrii, încăpățînat, eroic, de unul singur el lucra sub bombele germane și salvarea patriei sale — limba germană. Ceea ce a făcut Canetti în acele împrejurări tragice constituie cazul particular al unei reguli respectate prin consens — limba este aceea care dă sens unei comunități umane și spirit unui individ. Păstrarea limbii, apărarea ei, cultivarea și răspândirea acestui fel de a gîndi și de a înțelege lumea — care este limba națională — este primul comandament din tabla de legi a supraviețuirii unui popor. Oricît ar părea de paradoxal nu bunăstarea este greu de dobîndit și de păstrat în lumea de astăzi, ci bunăcreșterea. Bună-creșterea adică educația limbii și prin ea a tuturor valorilor spirituale specifice, a acelora care ne fac inconfundabili și dialogați în această bună-creștere a poporului își găsește rostul scriitorul. Dacă nu ar fi așa nimeni n-ar avea nevoie de el. Și pentru a duce deducția mai departe pot să afirm liniștit că neamurile care și-au pierdut limba cu siguranță tații și-au pierdut scriitorii, iar în cele din urmă s-au pierdut pe sine. De cele mai multe ori pentru că au fost obsedate doar de bunăstare. Eugen Uricaru Tribuna nr. 40 (3 octombrie 19S5) pagina 4 rrm rr si « *ce Agave sa „oleandră ”. Cu volumul Agave (Dacia, 1985), Doina Cetea se află în plină afirmare, de maturitate, a talentului său poetic. Ea se prezintă și de astă dată cu o producție care nu face decît să-i consolideze situația literară, adăugind nuanțe și accente noi unui portret liric de multă vreme particularizat deja în „galeria“ destul de largă, dealtfel, a poeților autentici din generația de mijloc. Doina Cetea cultivă, după cum s-a putut vedea și din cărțile ei anterioare, o poezie modernă, însă fără ostentație, ale cărei implicații le găsim, de obicei, în substanța emotivă și reflexivă născută la confluența mereu misterioasă a eului cu lumea, cu viața cotidiană îndeosebi. Ea dispune de o bună percepție a realităților imediate, a celor ce formează ambianța obișnuită, dar nu recurge la simpla lor descripție, ci relatează, ca și pînă acum, niște „întîmplări“ ale propriei ființe, care fără să fie spectaculoase relevă totuși un ciudat zigzag între real și imaginar, o trecere necontenită dintr-un plan în altul, cu dezinvoltură, scoțîndu-și astfel poezia din perimetrul prozaic. Dar ceea ce ne atrage atenția acum cînd revenim la versurile Doinei Cetea e faptul că ele sugerează, într-un fel, propria lor „naștere“, mai mult decît producțiile unora care își proclamă direct procesualitatea. Intr-adevăr, autoarea face parte dintre poeții care se supun cel mai puțin unor modele sau norme preexistente și tot ceea ce scrie urmează îndeaproape o gestică interioară personală, un impuls al „momentului“, care țintesc să se întruchipeze în ceva finit, într-o formă cît mai fidelă năzuințelor intime. Așa se face că nu vom găsi aici tipare ale poeziei tradiționale ori sonuri cunoscute. Poeta s-a mărginit (încă de la început) să fie ea însăși, să fie atît cît este, menținîndu-se ca un funcar bun simț în cadrul harurilor sale native, consolidate desigur, prin ani, de resursele unei organice experiențe de viață și spirituale. Ea a parcurs, în seria celor cinci cărți de poe, drumul firesc de la exultanța fragedă și senzuală de multiple și vii reverberații naturiste, pînă la calĂ al rilor și observațiilor de maturitate, pina la atitudini»|||| tot mai sigure autocunoașteri. Și dacă poemele imediat grjile concepute într-un mod, să-i zicemi, fragmentarist, ca*y»;Apoll țuri disparate, fără să-și piardă expresivitatea de St dată se simte un suflu mai susținut, capabil să fieWifflin wi supun unitar ideea sau starea poetică. Există și aici urme ,al deu (valabil, fără îndoială), însă forța eului de a-și domina „substanța“, de a o „prelucra“ pînă la capăt a crescut evident, nefiind străină de o conștiință artistică sporită. Dar cîteva exemple sînt necesare pentru a face mai vizibilă „figura“ acestei poezii care nu vrea să se depărteze nici o clipă de rezonanțele autentice ale unei vieți în plin mers, în plină descoperire de sine ca act esențial și semnificativ. Iată una din „formele" propuse cu „spontaneitate“ de către autoare, formă în care se insinuează, cu simplitate și detașare, un sentiment aproape pur al vieții, văzută în ciudata ei prezență „elementară“ (Alegere): „Aleg o piatră la întîmplare / O șterg de praf între palme / Și ascult vremea / Cum cade / Și cît de mult seamăn / Cu frunzele / Și forma mîinii mele / Acoperă forma pietrei / Și nu ne mai desparte căldura. / Nu datorăm nimănui nimic / Nici măcar nu ne dăruim / Altei pietre / Ascultăm vremea / Și între noi vuiește viața.“ Uneori poeta își construiește poemul dintr-un simbol „oniric“, reușind să sugereze o interesantă stare de ireal ce nu face însă decît să intensifice sentimentul complex al unei euforic întristate trăiri a faptului existențial (Agave): „într-o seară, mamă, / Mînzul cel alb mi-a venit în prag / Ca un crin / Și în urma lui era nisip și pămînt / Și în jur nimic să mă ferească / De privirile lui / Și mîinile mele goale atîrnau / Și linia corpului meu verticală / Construită din puncte / Devenise reală / Și oricît de nebunesc ți-ar părea / Mînzul cel alb mi-a venit în prag / Și rîdea, și rîdea . .. / Avea în coamă rîuri de spumă / Nisipuri, furtuni ... / Mîinile mele goale erau / Nu aveam ce să-i dau / Nu aveam ce să-i iau / Flori de agave / Peste părul meu înfloreau“. E aici reprezentarea la un mod ingenuu, a idealității însăși, nălucă însuflețitoare pentru moment, dar mereu fugară și în cele din urmă, inconsistentă. Iată și „pasărea cu pene albastre“ și „calul argintiu“ și „Steaua polară“, alte imagini în care întrezărim latura de reverie „activă“, salutară, a acestui eu poetic de un echilibru bine cumpănit, a cărui „pornire“ în sus e necontenit prezentă, contrabalansînd temutele gînduri ce anunță, pe de altă parte, atîtea amenințări la adresa ființei. Și mai există presimțirile obscure și „eșecurile“ vitale sau erotice, amintirea tatălui, dispărută prea curînd, ecoul persistent al lucrurilor din preajmă (grădina, strada, obiectele din casă), sentimentul vîrstei, anotimpurile, senzația trăiniciei „rădăcinilor“ istorice și biologice. Să mai semnalăm poemul Aparțin oglinzii, unde autoarea știe să se observe nu numai cu accentele feminității dar și cu o privire pătrunzătoare. Poezia Doinei Cetea ne comunică, în continuare, o atractivă biografie lirică, surprinsă cu finețe și adevăr în circumstanțele ei revelatorii. 2. Deși se află încă la început de drum pe tărîmul poeziei, Cleopatra Lorințiu dovedește prin volumul Terasa cu oleandri (Dacia, 1985) că își domină deja, cu o anume siguranță, mijloacele de expresie, că vocea ei rostește de pe acum niște enunțuri care, depășind simplul declarativism, o apropie incontestabil de ceea ce pare să fie adevărul său intim, de tonul și accentele ce o singularizează. Ea scrie în propoziții simple, bine punctate (și la propriu și la figurat). Intr-adevăr, utilizarea punctului la distanțe cît mai scurte (uneori, de un cuvînt) produce, la început un efect plăcut, de subliniere și punere în valoare a fiecărui „fragment“ al vorbirii, care stăruie o clipă într-o suspensie elocventă. Mai apoi însă procedeul devine, prin marea lui insistență, oarecum obositor și ai dori parcă mai multă fluență în desfășurarea versurilor. Totul e o chestiune de dozaj, la care poeta e bine să mai mediteze, mai ales că poemele ei nu sunt de proporții tocmai reduse. Dar dincolo de acest aspect și poate dincolo de anumite aglomerări de amănunte concrete, poezia Cleopatrei Lorințiu ne relevă o vie sensibilitate modernă, antrenată din plin în spațiul vieții cotidiene și prinsă într-o problematică ecifică vîrstei tinere, însă fără a se limita doar cu firească acuitate la tensiunile epocii conteme tu o poetă care știe să-și noteze starea afectivă,într-un cuvînt orizontal spiritual, situîndu-se conenită pentru ca textul să poată fi „lucrat“ în voie,istică necesară — atenția la efectele de detaliu ca ciclu — astfel ca în cele din urmă să dobîndească o mișcare „liberă“ și de împlinire. Avem în poesea (Vizită pe acoperiș) un exemplu edificator atît în privința modului de la compune al autoarei, limpede structurat și sprijinit pe imagini adecvate și sugestive, cît și pentru vibrația delicată a sentimentului și pentru ce dezvăluie aceasta ca tensiune și modulație lăuntrică. ..de aici începe albastrul. / departe, caii aburinzi în trap ușor, / străbat cercul, același, / forfota dimprejur nu atinge / sunetul acela foarte pur. / am urcat scara ce duce spre acoperiș. / de acolo se vede stadionul alb. / plopii / disciplinați în lumina lichidă. / atît de departe de viața trăită / în care nu știi să alegi. // fascicol hipnotic, un fel de far în ziua cețoasă, și-atunci / să se facă bine și cald împrejur, un prînz / cu fructe exotice, colorate, fierbinți / alcooluri migdalate și pe porțiuni / mici să fii blind la atingere / înțelegător, trecător ca un prun înflorit. / acoperișul e neted și mă simt / ușoară, mișcîndu-mă prin ziua de argint , fără să-mi fie teamă de margini, teamă / ca vreun cuvînt să spargă tăcerea. / nimic precis“. Poeta are un dar deosebit al descripției, al conturărilor precise; ea mînuiește cu abilitate noțiunile concrete, metaforele plasticizante, dar cu toate acestea poezia își păstrează dinamica interioară. Sentimentul devine, astfel, „vizibil“ și îi simți parcă „materialitatea“, legătura cu lucrurile din preajmă. In acest sens, un poem exemplar e Natură moartă de Peter Claez: în plină descoperire a adevărului vieții, Cleopatra Lorințiu își exprimă cu franchețe neliniștea, îndoielile, contrarietățile, o face însă calm și fără patetism, la fel ca în clipele cînd se împărtășește din frumusețea și puritatea naturii. Și sperăm că arta poeziei, pe care o cunoaște, va ține trează și „arta nădăjduirii“, în avantajul unei noi etape lirice. Victor Felea Un eseu despre Valéry Evocînd, în numărul omagial din 1946 al revistei Cahiers du Sud, cursurile de „Poietică“ ținute de Paul Valéry la College de France, al căror martor privilegiat a fost, Pius Servien mărturisește a fi încercat să deslușească „sub vechile constrîngeri mallarmeene, sub imaginea pe care un public ales și-o făurise și-o aștepta încă, un Valéry mai liber [...]“; „în cursurile sale“ — spune el mai departe — „el vorbea adesea despre o plăsmuire a spiritului său, impiexul, acest animal misterios care trăiește în noi, făcut din cuvinte străine nouă (căci copilul de-abia născut le împrumută, puțin cîte puțin, de la societate); și cu toate acestea iată că ele sînt ceea ce este mai profund în noi, însăși gîndirea noastră. La Valéry acest implex, acest animal de cuvinte, fiară tînără altădată, îmblînzindu-se după preceptele lui Poe și Mallarmé, mi se părea de un soi superior celui al preceptorilor săi; și contemplam mai ales, în marca lui Mallarmé, această superioritate de inteligență și de grație a lui Valéry care, la densitate egală, manifestă întotdeauna o luminozitate superioară [...]“. Schițată în cîteva cuvinte evocatoare, îmblînzirea fiarei de cuvinte sub chingile constrîngătoare ale lu Poe și Mallarmé, apare ca una din cele mai sugestive metafore ale torturantei munci de cernere și purificare a verbului ce străbate, obsedant, din toate mărturiile lui Valéry despre poezie. Ea ni se înfățișează, totodată, în lumina inedită a unei căutări a autenticității, prin stăruitoarea curățire a cuvintelor pentru ca din „sălbăticia“ lor împrumutată să se nască un corp lăuntric mai curat și mai adevărat, activitate practic nesfîrșită, doar din întîmplare oprită și făcută publică, altminteri consumată într-o aspiră singurătate, epuizînd în sine întreg demersul „creator“ și reflexiv al lui Valéry. Domesticirea „implexului“ echivala, implicit, cu o autentificare a ființei, cu o căutare de sine prin zgura cuvintelor celorlalți, cu o „întemeiere a Ființei prin cuvînt“, cum spunea undeva Ștefan Aug. Doinaș. Cuvintele lui Pius Servien și interpretarea ce li se poate da ar fi chemate, în intenția noastră, să prefațeze și introducă o discuție despre un surprinzător eseu dedicat lui Paul Valéry (Facerea poemului, Ed. Scrisul Românesc, 1985) de Marius Chira, unul din tinerii foarte capabili afirmați în ultima vreme în paginile revistei Ramuri. Cartea sa reprezintă o încercare de a defini, prin aproximări succesive, noțiunea de „polestică“ a autorului Tinerei Parce, înțeleasă ca știință a producerii operei literare. Nu este vorba, deci, de o prezentare monografică a gindirii sau creației lui Valéry ci, mai degrabă, de o focalizare a unei discuții avînd „poietică“ drept subiect, ce face din marele eseist francez un consistent pretext pentru o dezbatere continuată, apoi, în a doua secțiune a cărții, prin trei mai scurte capitole ce tind să schițeze cîteva Cărări spre o po(i)etică în temeiul Ființei, adică să articuleze ontologic poietică și chiar estetica însăși căreia, ca disciplină filosofică, i se reproșează a fi căzut în sfera de atracție a epistemologiei în timp ce, de fapt, fenomenologic (și Heidegger e invocat în sprijin) ea se dezvăluie a fi o „modalitate de în-ființare“, de punere în ființă, ceea ce ar învecina-o ontologiei (Poiesis ca modalitate de în-ființare). Alte două eseuri ale acestei secțiuni secunde a cărții privesc, unul, filosofia lui Mihai Șora (O fenomenologie a rostului poetic) și, celălalt, poezia lui Lucian Blaga, prin prisma unui singur titlu (Ardere, în Nebănuitele trepte); autorul deslușește un rost al poeziei de a media între „zei“ și „muritori“, poetul hermeneut arătîndu-se, astfel, nu numai drept „acela care încearcă să prindă ființa prin cuvînt, ci și cel care, tot prin cuvînt, instituie ființa.“ (Un Poem al rostului poetic). Prin aceste texte de mică întindere Marius Ghica se înfățișează ca un discipol al filosofului Constantin Noica, limbajul adoptat, străin de orice tehnicism profesional, purtînd imprimată acea marcă inconfundabilă a stilului și expresivității autorului Devenirii intru ființă. Propensiunile filosofice ale tînărului eseist sînt notabile, iar faptul de a se dispune în umbra unei ilustre personalități nu e de rău augur pentru că orice exercițiu filosofic are nevoie de maeștri, așa cum, probabil, orice întemeiere filosofică de sine stătătoare are nevoie, apoi, de o „despărțire“ de ei. De o factură oarecum diferită este textul, întins pe trei sferturi din spațiul cărții, dedicat lui Paul Valéry. I-am amintit mai sus obiectivele, să încercăm să-i prezentăm succint structura. Precum se știe, cercetările moderne de poetică (și „poietică“) și-l revendică pe Paul Valéry drept precursor și maestru. El construiește de fapt o teorie a „facerii“ poetice, ce fixează în centrul său relația producător—operă, fără să dea însă acestei tratări un caracter sistematic (deși vorbea de „mon Systéme“), iar Marius Ghica schițează chiar o încercare de a explica acest lucru. Accentul cade însă asupra unei „scoborîri în laboratorul creației“, autorul luîndu-l pe Valéry mai degrabă drept ghid și martor privilegiat decît ca obiect. Ordinea analizei sale va fi dictată, din această cauză, nu de dorința de a reconstitui (din opera antumă și din Cr.l.i, pe care le cunoaște și citează formarea conceptului valéryan de „poietică“, ci de logica însăși a subiectului luat în examen. Autorul urmează deci traseul producerii (Valéry vorbea chiar de „fabricarea“) operei, de la starea poetică, fertilă așteptare de a primi, într-o concentrată atenție, într-o disponibilitate deschisă, și de a le recunoaște, sugestii aflate în voia celui mai pur hazard, pentru a le institui în „puncte de plecare“, pînă la opera împlinită, rezultat al unor încercări permanente (oprite, la rîndul lor printr-un accident), produs final ce-l modifică apoi pe însuși creatorul său, făcînd din el un „creator creat“, a cărui structură e în întregime reorganizată de „necesitatea“ imperioasă pe care, desăvîrșită, opera „încheiată“ o poartă cu sine. Eseistul se lasă călăuzit, în descrierea acestui traseu, numai de textele lui Paul Valéry, referințele critice specifice sunt practic absente, deși autorul se sprijină uneori pe texte în structura cărora gîndirea poetului francez constituia un termen curent de raportare (în acest sens ar fi de amintit aici numele lui Luigi Pareyson, esteticianul italian a mărturisit nu o dată întrebuințarea dată sugestiilor lui Paul Valéry). Mai interesant ni se pare să semnalăm trimiterile făcute de Marius Ghica la alte opere sau mărturii despre crearea lor, aparținînd unor epoci și culturi foarte diferite între ele (taoismul, celebrul „vers de dreytien“ al lui Guilhem de Peitaus, duce de Aquitania, Goethe, Eminescu): folosirea unor astfel de exemple denotă inteligență asociativă, un pronunțat simț al analogiei. In prefața — pe bună dreptate foarte elogioasă — semnată de Ștefan Aug. Doinaș (prezent în volum și prin admirabila versiune integrală a poemului la Jeune Parque) se aduce autorului reproșul de a fi dat o imagine a unui Valéry în perpetuă coerență față de sine, cîtă vreme contrazicerile sale n-au fost puține. De fapt, Marius Ghica nu ignoră acest lucru, dimpotrivă, pune în lumină termenii opuși ai gîndirii lui, însă caută să le dea o explicare dialectică, văzînd în ele expresia unei contradictorietăți imanente a însuși procesului creator: „E firesc așadar să ne întrebăm: oare este de fapt opinia lui Valéry? Cînd trebuie să-i dăm crezare, atunci cînd sfidează starea de entuziasm, sau cînd ■proclamă drepturile muzei»? Cînd se slujește de hazard, sau cînd preamărește travaliul conștient? Cînd năzuiește spre libertatea de creație sau cînd pune lanțuri propriului spirit? Desele contraziceri ale lui Valéry, pe care le-au relevat mai toți exegeții operei sale, sunt în realitate dublete inevitabile, fețele opuse ale aceluiași întreg, antinomii fecunde care vorbesc despre complexitatea procesului de creație artistică“. Asupra acestor fertile antinomii autorul revine în capitolele următoare ale cărții, punînd în lumină caracterul paradoxal al concepției valoriene, în conformitate cu care constrîngerile sînt însăși condiția libertății de spirit. Aderența tînărului eseist la gîndirea autorului său ,și fidelitatea interpretărilor lui sînt exemplare, ca și subtilitatea și claritatea expunerii. Remarcabil ea și capitolul referitor la „creatorul creat“: „Scrierea cărții nu înseamnă numai un act de cunoaștere și construcție a unei lumi, ci și unul de co-naștere și autognoză a celui ce scrie. Scriind și construind edificiul unei cărți, autorul se construiește pe sine“, notează el cu îndreptățire. Opera reușită instituie o lume și devine criteriu pentru o reinterpretare a autorului însuși, încît relația de generare autor-operă devine reversibilă. Racordul ontologic se lasă lesne întrevăzut pe această filieră și asupra sa se încheie eseul. Avem de-a face cu un debut puțin obișnuit prin maturitate, eleganță și profunzime. Cartea e excelent scrisă (am fi eliminat totuși pe „a concluziona“, „travaliu" și alte citeva asemenea exprimări ce contrastează cu siguranța stilistică și cursivitatea elevată a redactării) și ne îndeamnă să salutăm în Marius Ghica pe unul din cei mai înzestrați și mai promițători eseiști ai generației tinere. Marian Papahagi 1 -4 * A