Tribuna, 1986 (Anul 30, nr. 1-52)
1986-01-02 / nr. 1
Pluralitatea surselor actualității Ce este actual? Ce a fost de actualitate, pe parcursul celor peste doi ani și jumătate de cînd funcționează, în acest chenar, rubrica de față, pentru a merita să iasă, în lumea cititorului, în haina unei litere cît mai elegante? Deschisă expunerii ideilor active, care animă specific societatea contemporană. Privirea în actualitate a Tribunei a căutat să reflecte germinația de profunzime a culturii românești, setul de chestiuni care, de la revigorarea tradiției spirituale pînă la prefigurarea moștenirii de mîine, poate legitima o epocă, o generație culturală. De la tineri la consacrați, de la savanți la cei mai noi creatori, rubrica a beneficiat, cu precădere, de prezența Scriitorului, ca o mărturisire de conștiință a implicării, a adeziunii și a responsabilității sale față de destinul perpetuu al patriei. Căci ce este mai fierbinte decît acest destin, viața oamenilor întru ei, în toată complexitatea ei, în formele ei cotidiene, în raportul semnificativ, seducător pentru creație, dintre modelul pe care și-l propune și cel pe care-l realizează în fapt și a cărui amprentă o purtăm? Sînt adevăruri de a căror repetare se cuvine să nu ne ferim. Așadar, ce este actual? Cît de actuală, de viabilă este, să ne întrebăm, literatura de inspirație istorică, asupra condiției căreia îmi îngădui să notez în continuare. Considerînd prima avuție a poporului istoria sa, care nu poate fi falsificată, înstrăinată, renegată, aspirațiile sale milenare de dreptate și libertate, această secțiune într-adevăr deosebit de bogată a literaturii actuale întreprinde relevante acțiuni de recuperare, de luptă cu moștenirea unui trecut nu de puține ori manipulat, umbrit artificial în anumite zone. Răsfrîngerile pozitive ale Congresului al IX-lea, congres care a inițiat o largă deschidere spre adevărurile naționale, o afirmare decisivă a lor, sunt puse cu strălucire în lumină de însăși realitatea acestei literaturi, aflată sub semnul diversității, curajului și al implicării. Chemată să dea o ultimă bătălie în contul îndelungatei strădanii a afirmării ființei naționale, literatura de inspirație istorică se definește, astfel, în perimetrul celei mai ardente realități, prin actualitatea indiscutabilă a opțiunilor, a modelelor, a mărturiilor pe care se clădește, a meditației asupra condiției individului și a poporului în istorie. Un remarcabil scriitor român — și mă refer la Romulus Guga, a cărui semnătură, îmi face plăcere să o reamintesc, a onorat prima filă a ,,privirilor în actualitate" — afirma, întru totul îndreptățit, că „trecutul este un pretext pentru viitor". Dincolo de rosturile recuperatoare, modelatoare și de informare, literatura evocării istorice își motivează rațiunea de a fi și se prezintă la altitudinea adevăratei valori tocmai prin această susținută campanie, paradoxal, pentru viitor, prin tensiunea înaltă, combustia unei mari responsabilități patriotice și educative. Scăderile, slăbiciunile, atunci cînd sînt, provin, mi se pare, din folosința în exclusivitate a „materialelor realității" istorice și nu a problemelor ei, din „lipsa de legătură dintre trecutul istoric și actualitate", cum ar zice Lukács. Miza, astfel, se subțiază nemăsurat, dacă nu lipsește cu desăvîrșire; în schimb, proliferează o retorică îndoielnică, sunt vehiculate cu rezultate incerte, dacă nu dăunătoare, așa cum am avut prilejul să o mai spun, sentimentele, numele și întîmplările naționale. Mă gîndesc la piesele de teatru care se reduc la simple extemporale școlare, nici măcar corecte, după documentul sau tratatul istoric, iar spectacolele realizate după textele respective, mărginindu-se a nu fi cel puțin acceptabile tablouri vivante. A te fi născut în Apuseni, a fi citit monografia (de excepție!) a lui Silviu Dragomir despre Avram Iancu și a ști că, în mod sigur, Craiul munților se exprima monosilabic (de unde și pînă unde?) nu e nici suficient, nici obligatoriu pentru a începe să silabisești prima replică . . . Este, de fapt, condiția care alimentează adeseori schematismul acestei specii, lipsa de adîncime, confirmarea abandonului de la statutul peren al literaturii. Cîteva adevăruri spuse cu glas tare prin intermediul unui personaj din calendarul marilor izbînzi naționale nu acoperă umanitatea și nici orizontul aspirațiilor și al decantărilor momentelor și epocilor ce prin succesiune alcătuiesc istoria vie. Reliefînd un aspect particular al temei în discuție, cel al literaturii de inspirație din realitățile istorice transilvane, se observă că nu lipsesc, din acest spațiu, operele, meritorii întru totul, consacrate unor personalități sau unor momente de vîrf (răscoale, revoluții), pe cît se face simțită lipsa acelor titluri interesate direct, memorabil, de abordarea frontală a singurei chestiuni valabile astăzi, ca și ieri și alaltăieri. Transilvania ca pămînt românesc. E un adevăr de necombătut și în răsfrîngerea căruia trebuie abordată literar istoria transilvană, pilduitoare, bogată în evenimente și destine. Aici, mi se pare, istoriografia a luat-o decisiv înainte (față, să zicem, de problematica „obsedantului deceniu"), tratatele, studiile sunt grăitoare, dar literatura, cu puține excepții, se oprește la jumătatea drumului sau se vorbește despre românii din Transilvania ca și cum n-ar fi trăit alături de ei și alte naționalități, sau sînt surprinși în mari încleștări istorice, fără ca adversarul adevărat să fie răspicat numit, fără descinderi și în tabăra lui, încît ar putea avea impresia că se luptau cu însăși zeitatea. Liviu Rebreanu, în Pădurea spînzuraților, a situat, o vreme, pe Apostol Bologa de cealaltă parte a baricadei fraților de sînge, fiindcă așa a stat adevărul istoric. La 1848, românii ardeleni, luptînd pentru libertate, s-au confruntat concret cu armata revoluționară a guvernului maghiar (accentueze revoluționară), fiindcă guvernul acesta, luptînd la rîndul său pentru libertate într-un secol al naționalităților, cum a fost numit, și al libertăților popoarelor, n-a fost la înălțimea cerută de momentul istoric ca să recunoască dreptul la existență și la libertate națiunii române din Transilvania. Dacă spui aceste lucruri nu superi pe nimeni sau n-ar trebui să se supere nimeni. Cine a avut dreptate atunci, astăzi e destul de limpede, sancțiunea dată de istorie e evidentă. Chiar, de cine ori de ce ar trebui să ne fie teamă în abordarea deplină, amănunțită a propriei noastre istorii? Vasile Sălăjan Poșta redacției S-au adunat, tescuit sau cum vreți să-i spuneți în amintirea vreunui caviar, zeci de plicuri, mai mari și mai mici, toate conținînd, evident, poezie. Dar ce să vezi? Deschizi teancul semnat Valeriu Galanton și vezi că „Orfan pe drumul stepei, copilul nimănui, / In unda unui cîntec bătea cîte un cui" și așa mai departe, amintindu-ne anecdota despre „cuiul de telefon“. Altfel totul este inventariat, numărat, în spirit pur, contabilicesc, Ia poezia de unde nu-i Marin Radu, încă necristalizat după părerea subsemnatului, e pe cale să găsească tonul just al unei poezii (întru cîtva) personale. Mergînd mai departe, iarăși o deziluzie, Gheorghe Marin Ionescu întocmește (acesta e cuvîntul) un repertoriu, într-un fel de versuri, al istoriei noastre, firește incomplet, nereușind însă (încă) să-i facă de rîs eroii, deși: „Decebal știa, că-i «ultima sa carte» (sic!) Nici Petre Plop, care vrea să nu-i aruncăm poeziile, nu e mai breaz, domnia sa încercînd, în versuri de tot hazlii, să facă de rîs natura și alte mari teme naționale. Ia poezia de unde nu-i! Apare însă Alexandru Pop, care în catrene cu versuri șchioape îndeamnă și contemplă („Să vînăm cu-nverșunare / Vânzătorii de popoare“). Mari speranțe nu ne putem pune nici în Doina Tirizică, Anton Cristescu, Gabriel Horațiu Decuble, Petru Mora („Cînd tu, cocoș hotarnic, cu ferăstrău în cîntec . . .“ etc.), Cora Tașcu, Adrian Pricop. Un autor care semnează Rusu Celest și încă indescifrabil — ceva, nici el nu e decît în faza declarațiilor: „sunt un sentimental și am multe de spus...“ Vorba e și cum ne spuneți, celest au ba? Un volum, cu „cuprins“ cu tot, ne expediază Maria Dumitrescu. Fabulele ar fi mai potrivite în presa pentru cei mici. Celelalte sunt încă prea naive. Mioara Ciuciuc exersează încă. Pe ici pe colo sunt semne pentru un viitor poetic nu prea apropiat. In august anul 1985, Ana-Maria Topilescu îi trimitea versuri, la Tribuna, lui D. R. Popescu. Domnia sa tot aici le-ar fi trimis. Deci, deocamdată nu. Cum să iei poezia de unde nu-i? Poate că altădată, cu altă ocazie, Georgia Nistor, elevă din Sebeș, se va apropia mai mult de poezie. In schimb Judith Mészáros, dacă și-ar struni pofta de vorbe din Poem 13 septembrie 1984, ar reuși o poezie modernă, e drept cum scriu acum și alții, dar pentru început ar fi bine. Victor Sitaru e strîns în menghina timpului „din ce în ce mai tare“. Dar la noi nu vă gîndiți? Aurel Todea,nu, nimic. Încă nimic. Nu înțeleg de ce Iaroslava Gregorovici nu trimite versurile-i de amor chiar celui care le-a inspirat. Ar fi mai potrivit, de data asta, Lia-Dorina Chiș încropește texte pure (și simple) care au, măcar, o anume prospețime, fără a îndreptăți, deocamdată, altceva decît speranțe vagi. Și iarăși nu ne bazăm pe versurile scrise de: Rodica Scutaru, Constantin Rusu („învață-mă o ecuație s-o țin povață“), Natalia Poșa, Eliza Gabor, Ana Corcea, Cecilia Tamaș, Simona Tămaș (tu, ce de fete sensibile!), Iulian Lecca („descinzînd din inflexiunile / prenupțiale văcsuite / de tagma întrebărilor / adumite“). Ceea ce am citit acum din versurile dvs., A. M. Crișan, nu este pe deplin satisfăcător. Așteptăm o poezie împlinită. Ioan Mareș, versuri stîngace, pline de truisme și poncife. Vorbe multe, poezie mai deloc. Cu Cezar Anton, sonete „din manuscrisul „Melancolie“, ne întoarcem iarăși la lipsa totală de speranțe: „A fost un dor nemărginit / Un vînt rece de seară / Pe trupul meu aspru rănit / De altminteri de odinioară.“ Cu o semnătură cam indescifrabilă (Rozalia Hercz?), cîteva încercări pe care să le considerăm deocamdată simple exerciții, ca să nu devenim prea severi. Acum, la sfîrșit și început de an, cînd ne tăvălim prin atîtea hîrtii cu versuri, le-am dori tuturor: poezie fericită. Dar se poate? Nicolae Prelipceanu mism Meditații lirice La a patra carte de poezie (Cimitirul ploilor, Ed. Dacia, 1985), Vasile Smărăndescu își definește o idee proprie de existență în teritoriul versului .Se observase deja tendința către esențializare, încercarea de a dispune în poem, pe din ce în ce mai reduse dimensiuni, repere ale unei „cărți de înțelepciune“. Modelul pe care l-a urmat în volumul anterior, Exclamația muritorului, este prezent și acum, mai cu seamă în modul de gîndire pe care îl adoptă poetul și în maniera de construcție a parabolei. Căci parabola este obiectivul acestei cărți, una cu înfățișări diverse, atît ca desfășurare de cuvînt, cît și ca orientare de sensuri. O consideră ca pe o materializare a meditației, în dezvoltarea legilor curente: „Mă-nchin la tine-nțelepciune / ce ne dezlegi nescrise legi — / că ni te-ai dat pentru vecie / sînt mai presus ca scrise legi.“ Autorul își explică și opțiunea pentru o astfel de comunicare, incluzînd meditația ariei de supraviețuire în clipa „ieșirii din apocalipsă“. Invitația la „calm“ și speranță pe care o face în introducerea cărții sale este opusă nervozității veacului: „Și peste acestea toate / criza economică mondială / care se prelungește / dar mai ales milioanele de dolari pe minut / pentru înarmare. / Iar noaptea / frumoasele culori / în care se scaldă somnul tău.“ Vasile Smărăndescu este atras de ascuțimea poemului foarte scurt, aproape dintr-un vers, reducînd adesea parabola la dimensiunea definiției. La acest nivel construcția versului propune două scheme. Una o numim centripetă, fiindcă, în funcție de titlul admis, tinde a se întoarce cît mai spre nucleul parabolei, constituindu-se în aforism. Aceasta se manifestă mai ales sub pretextul „precizării“ metaforice. Exemplele sînt grăitoare: „Lampă / colorează cîmpul cu / miros de aur“ (Luna), sau „Modest și docil / înstelează-n hîrtie / singurătatea-i“ (Creion II), ori „Floarea de colț a victoriei“ (Poem). Aceasta e lumea obiectelor (între care intră și poemele). Lumea stărilor umane este observată prin unghiul parabolei centrifuge (se înțelege că e inversul celeilalte). Plecînd din centrul titlului, versul se dispersează în inefabil. La fel, exemplele sînt limpezi: „Un copil / trage obosit / o linie cu creta pe asfalt“ (Senectute) sau „Statuie de hîrtie / pe soclu de vînt / năzuind dezvelirea“ (Mari speranțe spulberate). Temele acestor parabole-definiții sînt cele eterne: natura, starea umană (în primul rînd solitudinea), iubirea, calitatea universului, arta. Valentin Tașcu Expoziția elevilor Liceului de artă Sărbătorind aniversarea zilei de 30 decembrie și omagiind Anul Internațional al Tineretului, la Clubul Casei Tineretului din Cluj-Napoca s-a deschis, sub patronajul Comitetului Județean U.T.C. Cluj, Expoziția de desen (studii) pictură, sculptură și textile a elevilor din clasa a XI-a, aparținînd Liceului de artă din Cluj-Napoca (profilul Arte plastice). Cu această ocazie, un juriu format din tineri profesori, ziariști și oameni de cultură a decernat următoarele premii unor talente în formare, încă de pe acum de excepție. Pictură: (cu tematică istorică): I Vasile Pop, II Horațiu Sima, III Ciprian Gaciu. Pictură: (inspirată din contemporaneitate), Isus Simina, II Mihai Blaga Bianca, III Liza Mocanu, Desen (studiu): I Rosa Csila, II Presecan Claudiu, III Șchiopu Ovidiu. Pictură (studiu): I Smarandache Ligia, II Baciu Ioana, III Csapa Réka, Sculptură: I Dăian Călin II Note Simona, III Borza Anca Pia. Textile: I Zbârcea Florina, II Matyas Monica, III Denes Judith. O activitate susținută, așadar, pasionată, nu numai la orele de clasă, de studiu și învățătură, în cadrul cunoscutului Liceu de artă, ci și în atelierele de creație și în sălile de expoziție, îndrumați de profesori-artiști, ei înșiși personalități ale artei clujene de astăzi: Ioan Sbârciu (diriginte), Dan Bimbea, Aureliu Terec și Angela Semenescu. (Constantin Zărnescu) Ștefănescu ! Cam pe la sfîrșitul lui decembrie 1985, am citit un interviu cu care ne-a bucurat sufletele Costică Ștefănescu — marele fotbalist de la U Craiova și al naționalei, căpitanul ambelor formații. Costică Ștefănescu se apropie de 35 de ani.! Și încă mai joacă fotbal! Și-l joacă la cotă supremă! Și-l va mai juca! Dacă stau să mă gîndesc bine — cu ochii în ochii dușmanului pe care îl numim Timp — atuncea cînd îmi amintesc de naționala noastră de fotbal și de U Craiova, în planul prim al imaginii, și așa este de ani de zile, alături de alte două-trei staruri de lumină, îmi apare chipul lui Costică Ștefănescu. El și-a înscris numele în legănarea de aur a fotbalului românesc. L-am văzut pe Costică Ștefănescu — „pe viu“ — în clipe de izbîndă, în clipe de înfrîngeri. Nu măsor omul, în ce mă privește, doar după trecătoarea umbră a victoriilor sale, ci și după cum suportă risipirea speranței lui în scrumul înfrîngerii. La omul care nu-și minte propria condiție, poate fi demnitate chiar și în disperarea căderii, de moment, a rotunjimii unui vis suprem. Eram la Craiova — împreună cu poeții Adrian Păunescu și Ioan Deaconescu — la teren, evident, în ziua cînd echipa lui Costică Ștefănescu, în leagănul propriu, nu a reușit să treacă de Benfica. Și cît am sperat — și atunci! Clipele se scurgeau — nedrept fulgerător și nedrept ucigaș — spre finalul partidei retur, iar craiovenii, pe măsură ce timpul își cobora pleoapele, păreau că adună tot mai mult plumb în picioare. Ceea ce vedeam pe teren, nu credeau nici cei de la Ambasada portugheză—■ care se aflau la cîteva scaune mai departe de unde stăteam. Și, așa a fost să fie, cum a fost. Spune Costică Ștefănescu în interviul său: „Cei care au dat măcar o dată cu piciorul în minge știu că m viața unei echipe poate apărea o zi cînd șansa ii întoarce spatele.“ ll cred pe Costică Ștefănescu, deci nu-i cred pe corbii care au văzut, atunci, în insuccesul craiovenilor și, acum, în insuccesul naționalei — nu o zi a umbrelor, ci un veac al morții. Fotbalul este, cum se știe, asemeni vieții. Infrîngerea, ca și un arbitru păgubos, poate suspenda doar temporar speranța Victoria tot își va întinde aripile peste visul tău, chiar dacă nu vei fi de față și vor veni alții, mai noi și mai tineri, sorociți izbînzii. Costică Ștefănescu nu va juca la mondialul din 1986, în Mexic. Deși merita! Dar — tot ca și viața — fotbalul este plin de semnificative contradicții. Dobrin a fost acolo și nu a jucat! Nu vor juca la mondialul din 1986, în Mexic, nici Bălăci, nici Lung, nici Cămătaru, nici... Știu că răul altuia nu consolează (poate nici binele altuia!), dar nu pot să nu amintesc aceste nume, luînd aminte la ce s-a întîmplat, și cu gîndul la viitorul fotbalului românesc. Vorbind despre absența naționalei noastre de la mondialul mexican, Costică Ștefănescu spune în interviul său: „Asta e, am pierdut un tren, eu pe ultimul, și cineva o va lua din nou de la capăt, fiindcă viața merge înainte“. Iată, doar în parte, gîndurile lui Costică Ștefănescu, cele pentru care îl admir și-l respect dincolo de măiestria lui sportivă. Și fie ne urșit să ne vedem, cînd va țîșni colțul ierbii in mătasea de lumină a primăverii, acolo, pe teren — cu fața mereu întoarsă spre viitor. Al. Căprariu Vasile Sălăjan (redactor șef) *N NUMĂRUL VIITOR: Al. Căprariu (redactor șef adjunct) • Știință, învățămînt, cercetare - certitudinile dezvoltării Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) • Retrospective '85 (continuare)