Tribuna, 1986 (Anul 30, nr. 1-52)

1986-01-02 / nr. 1

Pluralitatea surselor actualității Ce este actual? Ce a fost de actualitate, pe parcursul celor peste doi ani și jumătate de cînd funcționează, în acest chenar, rubrica de față, pentru a merita să iasă, în lumea cititorului, în haina unei litere cît mai elegante? Deschisă expunerii ideilor active, care animă spe­cific societatea contemporană. Privirea în actualitate a Tribunei a căutat să reflecte germinația de profunzime a culturii românești, setul de chestiuni care, de la revigorarea tradiției spirituale pînă la prefi­gurarea moștenirii de mîine, poate legitima o epocă, o generație cul­turală. De la tineri la consacrați, de la savanți la cei mai noi creatori, rubrica a beneficiat, cu precădere, de prezența Scriitorului, ca o măr­turisire de conștiință a implicării, a adeziunii și a responsabilității sale față de destinul perpetuu al patriei. Căci ce este mai fierbinte decît acest destin, viața oamenilor întru ei, în toată complexitatea ei, în formele ei cotidiene, în raportul semnificativ, seducător pentru crea­ție, dintre modelul pe care și-l propune și cel pe care-l realizează în fapt și a cărui amprentă o purtăm? Sînt adevăruri de a căror repe­tare se cuvine să nu ne ferim. Așadar, ce este actual? Cît de actuală, de viabilă este, să ne în­trebăm, literatura de inspirație istorică, asupra condiției căreia îmi îngădui să notez în continuare. Considerînd prima avuție a poporului istoria sa, care nu poate fi falsificată, înstrăinată, renegată, aspirațiile sale milenare de dreptate și libertate, această secțiune într-adevăr deosebit de bogată a literaturii actuale întreprinde relevante acțiuni de recuperare, de luptă cu moștenirea unui trecut nu de puține ori manipulat, umbrit artificial în anumite zone. Răsfrîngerile pozitive ale Congresului al IX-lea, congres care a inițiat o largă deschidere spre adevărurile naționale, o afirmare decisivă a lor, sunt puse cu strălu­cire în lumină de însăși realitatea acestei literaturi, aflată sub sem­nul diversității, curajului și al implicării. Chemată să dea o ultimă bătălie în contul îndelungatei strădanii a afirmării ființei naționale, literatura de inspirație istorică se definește, astfel, în perimetrul celei mai ardente realități, prin actualitatea indiscutabilă a opțiunilor, a modelelor, a mărturiilor pe care se clădește, a meditației asupra con­diției individului și a poporului în istorie. Un remarcabil scriitor ro­mân — și mă refer la Romulus Guga, a cărui semnătură, îmi face plăcere să o reamintesc, a onorat prima filă a ,,privirilor în actuali­tate" — afirma, întru totul îndreptățit, că „trecutul este un pretext pentru viitor". Dincolo de rosturile recuperatoare, modelatoare și de informare, literatura evocării istorice își motivează rațiunea de a fi și se prezintă la altitudinea adevăratei valori tocmai prin această sus­ținută campanie, paradoxal, pentru viitor, prin tensiunea înaltă, com­bustia unei mari responsabilități patriotice și educative. Scăderile, slă­biciunile, atunci cînd sînt, provin, mi se pare, din folosința în exclu­sivitate a „materialelor realității" istorice și nu a problemelor ei, din „lipsa de legătură dintre trecutul istoric și actualitate", cum ar zice Lukács. Miza, astfel, se subțiază nemăsurat, dacă nu lipsește cu desă­­vîrșire; în schimb, proliferează o retorică îndoielnică, sunt vehiculate cu rezultate incerte, dacă nu dăunătoare, așa cum am avut prilejul să o mai spun, sentimentele, numele și întîmplările naționale. Mă gîndesc la piesele de teatru care se reduc la simple extemporale școlare, nici măcar corecte, după documentul sau tratatul istoric, iar spectacolele realizate după textele respective, mărginindu-se a nu fi cel puțin acceptabile tablouri vivante. A te fi născut în Apuseni, a fi citit monografia (de excepție!) a lui Silviu Dragomir despre Avram Iancu și a ști că, în mod sigur, Craiul munților se exprima monosilabic (de unde și pînă unde?) nu e nici suficient, nici obligatoriu pentru a începe să silabisești prima replică . . . Este, de fapt, condiția care ali­mentează adeseori schematismul acestei specii, lipsa de adîncime, confirmarea abandonului de la statutul peren al literaturii. Cîteva adevăruri spuse cu glas tare prin intermediul unui personaj din ca­lendarul marilor izbînzi naționale nu acoperă umanitatea și nici ori­zontul aspirațiilor și­ al decantărilor momentelor și epocilor ce prin succesiune alcătuiesc istoria vie. Reliefînd un aspect particular al temei în discuție, cel al literaturii de inspirație din realitățile istorice transilvane, se observă că nu lip­sesc, din acest spațiu, operele, meritorii întru totul, consacrate unor personalități sau unor momente de vîrf (răscoale, revoluții), pe cît se face simțită lipsa acelor titluri interesate direct, memorabil, de abor­darea frontală a singurei chestiuni valabile astăzi, ca și ieri și alal­tăieri. Transilvania ca pămînt românesc. E un adevăr de necombătut și în răsfrîngerea căruia trebuie abordată literar istoria transilvană, pilduitoare, bogată în evenimente și destine. Aici, mi se pare, isto­riografia a luat-o decisiv înainte (față, să zicem, de problematica „obsedantului deceniu"), tratatele, studiile sunt grăitoare, dar litera­tura, cu puține excepții, se oprește la jumătatea drumului sau se vorbește despre românii din Transilvania ca și cum n-ar fi trăit alături de ei și alte naționalități, sau sînt surprinși în mari încleștări istorice, fără ca adversarul adevărat să fie răspicat numit, fără descinderi și în tabăra lui, încît ar putea avea impresia că se luptau cu însăși zei­tatea. Liviu Rebreanu, în Pădurea spînzuraților, a situat, o vreme, pe Apostol Bologa de cealaltă parte a baricadei fraților de sînge, fiindcă așa a stat adevărul istoric. La 1848, românii ardeleni, luptînd pentru libertate, s-au confruntat concret cu armata revoluționară a guvernului maghiar (accentueze revoluționară), fiindcă guvernul aces­ta, luptînd la rîndul său pentru libertate­­ într-un secol al națio­nalităților, cum a fost numit, și­ al libertăților popoarelor­­, n-a fost la înălțimea cerută de momentul istoric ca să recunoască dreptul la existență și la libertate națiunii române din Transilvania. Dacă spui aceste lucruri nu superi pe nimeni­­ sau n-ar trebui să se supere nimeni. Cine a avut dreptate atunci, astăzi e destul de limpede, sancțiunea dată de istorie e evidentă. Chiar, de cine ori de ce ar tre­bui să ne fie teamă în abordarea deplină, amănunțită a propriei noas­tre istorii? Vasile Sălăjan Poșta redacției S-au adunat, tescuit sau cum vreți să-i spuneți în amintirea vreunui caviar, zeci de plicuri, mai mari și mai mici, toate conținînd, evi­dent, poezie. Dar ce să vezi? Des­chizi teancul semnat Valeriu Ga­lanton și vezi că „Orfan pe dru­mul stepei, copilul nimănui, / In unda unui cîntec bătea cîte un cui" și așa mai departe, amintindu-ne anecdota despre „cuiul de telefon“. Altfel totul este inventariat, numă­rat, în spirit pur, contabilicesc, Ia poezia de unde nu-i­ Marin Radu, încă necristalizat după părerea sub­semnatului, e pe cale să găsească tonul just al unei poezii (întru cît­­va) personale. Mergînd mai depar­te, iarăși o deziluzie, Gheorghe Ma­rin Ionescu întocmește (acesta e cu­­vîntul) un repertoriu, într-un fel de versuri, al istoriei noastre, fi­rește incomplet, nereușind însă (în­că) să-i facă de rîs eroii, deși: „De­­cebal știa, că-i «ultima sa carte» (sic!) Nici Petre Plop, care vrea să nu-i aruncăm poeziile, nu e mai breaz, domnia sa încercînd, în ver­suri de tot hazlii, să facă de rîs natura și alte mari teme naționale. Ia poezia de unde nu-i! Apare însă Alexandru Pop, care în catrene cu versuri șchioape îndeamnă și con­templă („Să vînăm cu-nverșunare / Vânzătorii de popoare“). Mari spe­ranțe nu ne putem pune nici în Doina Tirizică, Anton Cristescu, Ga­briel Horațiu Decuble, Petru Mora („Cînd tu, cocoș hotarnic, cu fe­răstrău în cîntec . . .“ etc.), Cora Taș­­cu, Adrian Pricop. Un autor care semnează Rusu Celest și încă in­descifrabil — ceva, nici el nu e de­cît în faza declarațiilor: „sunt un sentimental­­ și am multe de spus...“ Vorba e și cum ne spu­neți, celest au ba? Un volum, cu „cuprins“ cu tot, ne expediază Ma­ria Dumitrescu. Fabulele ar fi mai potrivite în presa pentru cei mici. Celelalte sunt încă prea naive. Mioa­ra Ciuciuc exersează încă. Pe ici pe colo sunt semne pentru un vii­tor poetic nu prea apropiat. In au­gust anul 1985, Ana-Maria Topiles­­cu îi trimitea versuri, la Tribuna, lui D. R. Popescu. Domnia sa tot aici le-ar fi trimis. Deci, deocam­dată nu. Cum să iei poezia de unde nu-i? Poate că altădată, cu altă oca­zie, Georgia Nistor, elevă din Se­beș, se va apropia mai mult de poe­zie. In schimb Judith Mészáros, da­că și-ar struni pofta de vorbe din Poem 13 septembrie 1984, ar reu­și o poezie modernă, e drept cum scriu acum și alții, dar pentru în­ceput ar fi bine. Victor Sitaru e strîns în menghina timpului „din ce în ce mai tare“. Dar la noi nu vă gîndiți? Aurel Todea,­nu, nimic. Încă nimic. Nu înțeleg de ce Iaros­­lava Gregorovici nu trimite versu­­rile-i de amor chiar celui care le-a inspirat. Ar fi mai potrivit, de data asta, Lia-Dorina Chiș încropește texte pure (și simple) care au, mă­car, o anume prospețime, fără a îndreptăți, deocamdată, altceva de­cît speranțe vagi. Și iarăși nu ne bazăm pe versurile scrise de: Ro­­dica Scutaru, Constantin Rusu („în­­vață-mă o ecuație s-o țin povață“), Natalia Poșa, Eliza Gabor, Ana Cor­cea, Cecilia Tamaș, Simona Tămaș (tu­, ce de fete sensibile!), Iulian Lecca („descinzînd din inflexiunile / prenupțiale văcsuite / de tagma întrebărilor / adu­mi­te“). Ceea ce am citit acum din versurile dvs., A. M. Crișan, nu este pe deplin sa­tisfăcător. Așteptăm o poezie împli­nită. Ioan Mareș, versuri stîngace, pline de truisme și poncife. Vorbe multe, poezie mai deloc. Cu Cezar Anton, sonete „din manuscrisul „Me­lancolie“, ne întoarcem iarăși la lipsa totală de speranțe: „A fost un dor nemărginit / Un vînt rece de seară / Pe trupul meu aspru ră­nit / De altminteri de odinioară.“ Cu o semnătură cam indescifrabilă (Rozalia Hercz?), cîteva încercări pe care să le considerăm deocam­dată simple exerciții, ca să nu de­venim prea severi. Acum, la sfîrșit și început de an, cînd ne tăvălim prin atîtea hîrtii cu versuri, le-am dori tuturor: poe­zie fericită. Dar se poate? Nicolae Prelipceanu mism Meditații lirice La a patra carte de poezie (Cimi­tirul ploilor, Ed. Dacia, 1985), Vasi­le Smărăndescu își definește o idee proprie de existență în teritoriul versului .Se observase deja tendin­ța către esențializare, încercarea de a dispune în poem, pe din ce în ce mai reduse dimensiuni, repere ale unei „cărți de înțelepciune“. Mode­lul pe care l-a urmat în volumul anterior, Exclamația muritorului, este prezent și acum, mai cu seamă în modul de gîndire pe care îl a­­doptă poetul și în maniera de con­str­ucție a parabolei. Căci parabola este obiectivul acestei cărți, una cu înfățișări diverse, atît ca desfă­șurare de cuvînt, cît și ca orienta­­r­e de sensuri. O consideră ca pe o materializare a meditației, în dez­voltarea legilor curente: „Mă-nchin la tine-nțelepciune / ce ne dezlegi nescrise legi — / că ni te-ai dat pentru vecie / sînt mai presus ca scrise legi.“ Autorul își explică și opțiunea pentru o astfel de comu­nicare, incluzînd meditația ariei de supraviețuire în clipa „ieșirii din apocalipsă“. Invitația la „calm“ și speranță pe care o face în introdu­cerea cărții sale este opusă nervo­zității veacului: „Și peste acestea toate / criza economică mondială / care se prelungește / dar mai ales milioanele de dolari pe minut / pen­tru înarmare. / Iar noaptea / fru­moasele culori / în care se scaldă somnul tău.“ Vasile Smărăndescu este atras de ascuțimea poemului foarte scurt, a­­proape dintr-un vers, reducînd a­­desea parabola la dimensiunea defi­niției. La acest nivel construcția versului propune două scheme. Una o numim centripetă, fiindcă, în funcție de titlul admis, tinde a se întoarce cît mai spre nucleul para­bolei, constituindu-se în aforism. Aceasta se manifestă mai ales sub pretextul „precizării“ metaforice. Exemplele sînt grăitoare: „Lampă / colorează cîmpul cu / miros de aur“ (Luna), sau „Modest și docil / înstelează-n hîrtie / singurătatea-i“ (Creion II), ori „Floarea de colț a victoriei“ (Poem). Aceasta e lumea obiectelor (între care intră și poe­mele). Lumea stărilor umane este observată prin unghiul parabolei centrifuge (se înțelege că e inver­sul celeilalte). Plecînd din centrul titlului, versul se dispersează în inefabil. La fel, exemplele sînt lim­pezi: „Un copil / trage obosit / o linie cu creta pe asfalt“ (Senectute) sau „Statuie de hîrtie / pe soclu de vînt / năzuind dezvelirea“ (Mari speranțe spulberate). Temele acestor parabole-definiții sînt cele eterne: natura, starea u­­­mană (în primul rînd solitudinea), iubirea, calitatea universului, arta. Valentin Tașcu Expoziția elevilor Liceului de artă Sărbătorind aniversarea zilei de 30 decembrie și omagiind Anul Inter­național al Tineretului, la Clubul Casei Tineretului din Cluj-Napoca s-a deschis, sub patronajul Comi­tetului Județean U.T.C. Cluj, Ex­poziția de desen (studii) pictură, sculptură și textile a elevilor din clasa a XI-a, aparținînd Liceului de artă din Cluj-Napoca (profilul Arte plastice). Cu această ocazie, un juriu format din tineri profesori, ziariști și oameni de cultură a decernat următoarele premii u­­nor talente în formare, încă de pe acum de excepție. Pictură: (cu te­matică istorică): I Vasile Pop, II Ho­rațiu Sima, III Ciprian Gaciu. Pic­tură: (inspirată din contemporanei­tate), I­sus Simina, II Mihai­ Blaga Bianca, III Liza Mocanu, Desen (stu­diu): I Rosa Csila, II Presecan Clau­­diu, III Șchiopu Ovidiu. Pictură (studiu): I Smarandache Ligia, II Baciu Ioana, III Csapa Réka, Sculp­tură: I Dăian Călin II Note Simona, III Borza Anca­ Pia. Textile: I Zbâr­cea Florina, II Matyas Monica, III Denes Judith. O activitate susținută, așadar, pa­sionată, nu numai la orele de cla­să, de studiu și învățătură, în ca­drul cunoscutului Liceu de artă, ci și în atelierele de creație și în sălile de expoziție, îndrumați de pro­­fesori-artiști, ei înșiși personali­tăți­ ale artei clujene de astăzi: Ioan Sbârciu (diriginte), Dan Bimbea, Au­­reliu Terec și Angela Semenescu. (Constantin Zărnescu) Ștefănescu ! Cam pe la sfîrșitul lui de­cembrie 1985, am citit un in­terviu cu care ne-a bucurat sufletele Costică Ștefănescu — marele fotbalist de la U Cra­iova și al naționalei, căpita­nul ambelor formații. Costică Ștefănescu se apro­pie de 35 de ani.! Și încă mai joacă fotbal! Și-l joacă la co­tă supremă! Și-l va mai juca! Dacă stau să mă gîndesc bi­ne — cu ochii în ochii duș­manului pe care îl numim Timp — atuncea cînd îmi a­­mintesc de naționala noastră de fotbal și de U Cra­iova, în planul prim al imaginii, și așa este de ani de zile, alături de alte două-trei staruri de lumină, îmi apare chipul lui Costică Ștefănescu. El și-a înscris nu­mele în legănarea de aur a fotbalului românesc. L-am văzut pe Costică Ștefănescu — „pe viu“ — în clipe de izbîndă, în clipe de înfrîngeri. Nu măsor omul, în ce mă privește, doar după trecătoarea umbră a victoriilor sale, ci și după cum suportă risipirea spe­ranței lui în scrumul înfrîngerii. La omul care nu-și minte propria condiție, poate fi demnitate chiar și în disperarea căderii, de moment, a rotunjimii unui vis suprem. Eram la Craiova — împreună cu poeții Adrian Păunescu și Ioan Deaconescu — la teren, evident, în ziua cînd echipa lui Costică Ștefănescu, în leagănu­l propriu, nu a reușit să treacă de Benfica. Și cît am sperat — și atunci! Clipele se scurgeau — nedrept ful­gerător și nedrept ucigaș —­ spre finalul partidei re­tur, iar craiovenii, pe măsură ce timpul își cobora pleoa­pele, păreau că adună tot mai mult plumb în picioare. Ceea ce vedeam pe teren, nu credeau nici cei de la Am­basada portugheză­­—■ care se aflau la cîteva scaune mai departe de unde stăteam. Și, așa a fost să fie, cum a fost. Spune Costică Ștefănescu în interviul său: „Cei care au dat măcar o dată cu piciorul în minge știu că m viața unei echipe poate apărea o zi cînd șansa ii în­toarce spatele.“ ll cred pe Costică Ștefănescu, deci nu-i cred pe corbii care au văzut, atunci, în insuccesul cra­­iovenilor și, acum, în insuccesul naționalei — nu o zi a umbrelor, ci un veac al morții. Fotbalul este, cum se știe, asemeni vieții. Infrîngerea, ca și un arbitru pă­gubos, poate suspenda doar temporar speranța Vic­toria tot își va întinde aripile peste visul tău, chiar dacă nu vei fi de față și vor veni alții, mai noi și mai tineri, sorociți izbînzii. Costică Ștefănescu nu va juca la mondialul din 1986, în Mexic. Deși merita! Dar — tot ca și viața — fot­balul este plin de semnificative contradicții. Dobrin a fost acolo și nu a jucat! Nu vor juca la mondialul din 1986, în Mexic, nici Bălăci, nici Lung, nici Cămătaru, nici... Știu că răul­ altuia nu consolează (poate nici binele altuia!), dar nu pot să nu amintesc aceste nume, luînd aminte la ce s-a întîmplat, și cu gîndul la vii­torul fotbalului românesc. Vorbind despre absența na­ționalei noastre de la mondialul mexican, Costică Ște­fănescu spune în interviul său: „Asta e, am pierdut un tren, eu pe ultimul, și cineva o va lua din nou de la capăt, fiindcă viața merge înainte“. Iată, doar în parte, gîndurile lui Costică Ștefănescu, cele pentru care îl admir și-l respect dincolo de mă­iestria lui sportivă. Și fie­ ne urșit să ne vedem, cînd va țîșni colțul ierbii in mătasea de lumină a primăverii, acolo, pe teren — cu fața mereu întoarsă spre viitor. Al. Căprariu Vasile Sălăjan (redactor șef) *N NUMĂRUL VIITOR: Al. Căprariu (redactor șef adjunct) • Știință, învățăm­înt, cercetare - certitudinile dezvoltării Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) • Retrospective '85 (continuare)

Next