Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1901 (Anul 5, nr. 1-121)

1901-01-14 / nr. 8

, apropiat apoi, unul câte unul, de regele, s’au lăsat în genunchi cu piciorul drept şi au sărutat mâna regelui. Cel dintâiu a de­pus juramentul presumptivul moştenitor al tronului. Bavarezii pentru Buri. — Corespondenţi particulară. — München, Ianuarie 1901. Suntem în toiul carnavalului. Pe la toate colţurile de stradă Invita clovni rân­jiţi şi dominuri decoltate de-a binele, graţios zimbitoare, la­bredoute*, ,bal parcuri şi alte specialităţi picante münchaneze. Balele unde odinioară se ţineau conferinţe şi adu­nări grandioase, au trebuit să cedeze locul la tot felul de petreceri concentrate în a­­ceste săptămâni de miere pentru străinii ce aleargă să le guste din toate părţile lumei, dar mai ales pentru populaţia locală înseamnă această epocă, dorul nervos şi nebun după plăceri cu ori­ce preţ, încât magazinele munţilor de pietate s’au dovedit până acum totdeauna prea mici; după semne anul a­­cesta nu va face o onorabilă excepţiune. Nu carnavalul insă cu orgiile sale, pe care a’l descrie ar trebui — din motive uşor de înţeles — să refac părţile cele mai fru­moase şi interesante, ci voiu să scriu despre memorabila adunare din seria multelor acum întrerupte, despre adunarea de simpatie faţă de boeri (buri), de care numai­­Telegraful Român“ a luat la timpul său o notiţă scurtă şi falsă. In urma învingerilor continue recente ale burilor, acest popor, incarnaţiunea pro­blemei idealului clasic, iarăşi stă în planul prim al interesului şi discuţiei generale. Pre­­sidentului Krüger era cât p’aci să­­ aducem omagiile în mijlocul ospitalierului nostru oraş, cel puţin M­uchenezii, în ciuda tuturor Imprejurărilor, s’au arătat mai politicoşi de­cât cercurile berlineze, hotărlnd cu unani­mitate de voturi Invitarea lui în adunarea dela „Münchner Kindl Keller“, cea mai spa­ţioasă dintre aşa numitele „pivniţe“ (Keller), în realitate o sală de o dimensiune uriaşă construită pentru 10 000 persoane, număr, ce s’a atins desigur, căci cu o oară înainte de deschiderea adunărei, un loc nu mai aflat; mulţi au trebuit să se întoarcă acasă cu buzele umflate. Se înţelege, noi Români, ungureni, iobagi ai feudalismului modern maghiar, eram la postul nostru un număr complect şi representam oare a­cum pe fraţii noştri de acasă în mod neoficial. La multe adunări de felul acesta am avut fericită ocasiune să particip, dar mărturisesc, că nici una nu a produs asupra’mi o impresie aşa de adâncă. Un spectacol mai interesant şi totodată aşa de măreţ nu’mi închipuiam, abstrăgănd de la neesteticul consum de bere la ast­fel de solemnităţi, ce produce asupra străinului o impresie cam detestabilă, pentru cei de aici Insă, setea nemărginită este ceva normal, şi să fim drepţi: de unde ar fi îm­prumutat nemţii, fără bere, însufleţirea po­tenţată până la entuziasm, de care au dat probe ? î­­n tot decursul adunării a predominat un ton serios, demn de importanţa ordinei de zi, desfăşurată de preşedintele comite­tului Prof. Dr. Günther cu talentu-i oratoric cunoscut, ajutat de o voce ascuţită şi ener­gică, încât inimile auditoriului cucerite deja de cuvintele sale, la auzul ră­punsului de toată lumea veneratului Krüger, la telegrama de aderenţă trimisă de comitet, au explodat intr’o manifestaţie entusiastă. Publicul asis­tent in preponderanţă distins : dame drăgă­laşe şi nemţi bărboşi se întreceau tn fâlfâiri de batiste, aclamări, aplaudări la adresa unei bure şi două buri, cari au şi luat cu­vin­tul. Căpitanul bur Josten a povestit de toate cruzi­mile şi barbariile : maltratarea răniţilor şi despoiarea lor, necinstirea fe­meilor şi fetelor în vârstă fragedă, comise de soldaţii Angliei, al statului, ce trecea până ori­ alaltăeri de cel mai lib­ral în lume. Li­niștea de mormânt din sală era din când în când întretăiată de strigătele legitime de indignare: pfui I și toată suflarea într’un glas repeta expresiunea scârbei. Cu mult mai mare efect a expus cam acelaș subiect nepotul neînvinsului general De Wett. Cul­mea entusiasmului însă a stârnit apelul burei, d-şoara de Villiers, nepoata colone­lului cu acelaş nume, căzut In câmpul de luptă. In doliu riguros a apărut pe podiu şi cu glas tremurător, plângâtor, de o dul­ceaţă virginală, a cerut în numele mamelor şi copiilor, contra căror poartă acum tăciu­­narii englezi răsboiul, stăruinţa poporului german, ca să se pună odată capăt acestei ruşini a lumei civilisate la începutu! seco­lului XX, îşi poate ori­cine închipui, ascul­tătorii atinşi şi răpiţi de cuvintele frumoasei domnişoare de Villiers, îndeosebi nemţoai­cele sentimentale cu lacrămi în ochi, nu mai încetau eu­oclamările. Studenţii aplau­dau un mod academic dând din picioare, ceilalţi muritori băteau în pălmi, alţii cu „Massurile“ în mese, alţii ţipau cât îi lua gura ,Jot Englezii! O mare, de vre­o 8000 oameni agitată, ce interesant spectacol de furtună ! Dintre oratori ,cari au mai urmat, îmi permit a aminti numai pe profesorul Dr. Lipps. Acesta a supus unei critice aspre neconsequenţa împăratului. Nu l’a numit, dar cu o adevărată măcatrie în jocuri de cuvinte, a ştiut să vorbească pe placul ba­varezilor antagonişti prusiacilor. Toate mo­ţiunile cunoscute deja publicului cetitor, s’au luat cu unanimitate de voturi, adesă vorba vine, stipendistul a trebuit să se abţină dela demonstraţie politică, în schimb Iasă, amicul bănăţan a votat cu amândouâ mânile. După miezul nopţii s’a spart adunarea. Când publicul a început să se depărteze, m’a luat gura pa dinainte şi-am început să strig: La palat, la palat ! Nemţii se’nholbau miraţi la mine,­­şi-am simţit atunci că mă traga cineva cu putere de surtuc. Intorcân­­du-mă iritat, o naţie din regat se răsti la mine: taci mă, doar nu suntem la Bucu­reşti. Şi am tăcut... Cu câtă tragere de inimă am alergat să ascult cum se condamnă atentatorii la viaţa unui popor care mai bine preferă a în sfîrşit tare ne plăcea de Irod Împărat cu craii lui în haine aurite şi încinşi cu săbii.. Dar când auziam »cerbul*, care clănţănia mereu din fălci, ne apuca o ră­coare oare­care, şi numai ocrotiţi de poa­lele da la rochia mamei, de care ne ţineam cu toată tăria, cutezam să aruncăm către misteriosul­­cerb* din când în când câte-o privire speriată. Zadarnice erau toate încu­rajările şi explicările părinteşti asupra per­soanei acestui „cerb*, minunat în felul lui, dar foarte suspect. In mijlocul acestor petreceri patriar­­cale şi româneşti, deodată s’a introdus o m­oire cu totul neaşteptată. Era în sat un neamţ crâşmar, Franţ, care avea un copil, tot Franţ, şi care îşi serba Crăciunul lui după obiceiul nemţesc, făcea adecă lui Franţ ăl mic un pom fru­mos de Crăciun, cu luminări aprinse în el, cu multe nimicuri frumoase aninate pe crăngile de brad. Din momentul, în ca­r noi copiii la crăciunul nemţesc am zărit po­mul lui Franţ, mama nu mai avea ticnă. Toată ziulica ne văicăriam când eu, când sora mea: — Pom ne trebue şi nouă de Crăciu­nul nostru, că aşa a căpătat şi Franţ dela tată-său!.. mult de cât a trăi subjugat şi am fost pe deplin mulţumit de atitudinea adunării şi de rezultatul obţinut de ea. Una însă m’a durut, anume, pe când în discursurile ora­torilor de toate popoarele asuprite s’a făcut amintire, de finlandezi, de armeni, de ir­landezi, de semibarbari, filipini, pe atunci de poporul român din Transilvania, Banat și Ungaria nici că s’a amintit. M'am între­bat, care va fi causa oare? In loc de răs­puns, mi-a venit să flust o doină. An. Da. Pomul de Crăciun. Tatăl meu — Dumnezu să-l odihnea­scă — era preot la sat, iar eu eram pe a­­tunci copil de vre­o zece ani și aveam o soră cu doi ani mai mică decât mine. Mama era o femee, care căuta mereu să intre în voile noastre, ale copiilor. Din potrivă, tata era uneori cam aspru cu lu­mea, deşi era om bun la inimă, darnic şi plin de evlavie. Când sosia Crăciunul, toată sărăcimea satului pornia din curtea bisericii de a­­dreptul în curtea noastră. Acolo tot gola­nul îoi primia colacul din mânile preotesei, încă din ajunul Crăciunului veniau colindătorii, şi copil cu steaua, şi Irod cu craii. In zilele de Crăciun umblau feciorii din sat şi din alte sate cu „cerbul*, — după obiceiuri din bătrâni. Şi aşa poarta noastră era mereu deschisă, şi ziua şi seara, şi nu s’a pomenit ca vre-unul din cei ce veniau, să intre şi să plece cu mâna goală de la casa popii. Se înţelege, bucuria era mai ales a noastră a copiilor. Ne plăceau colindele trăgănate, zise de câte-un flăcău voinic şi curăţel; ne plăcea şi steaua cu multe col­ţuri purtată de copilandri buni de gură; şi fâşiile subţiri de hârtie, unele roşii, altele galbine, şi altele albastre; pe o mescioară in preajma pomului zac foarte serioase: o păpuşă, o tobă şi un cal, tot lucruri care de care mai minunate; dar în vârful bra­dului, deasupra tuturora, planează un mic steguleţ tricolor. Hotărât, pomul nostru de crăciun era mai frumos decât al lui Franţ ! Alăturea cu pomul, aproape tot aşa de încet şi grav, se ridică tata cu patrafi­rul atârnat, de grumaz şi cu o carte în mâni. Şi tuşind odată în barba frumos gol­­jită şi albă, începe a glăsui: »Ingenunchiaţi ! Amândoi copiii am căzut în genunchi, şi am rămas aşa cu ochii holbaţi la bună­tăţile pomului de crăciun: în momentul a­­cela, în afară de pom, nu exista pentru noi absolut nimic... Tata cetea mereu din carte, şi na pu­tea să şi sfarme capul cu ceea­ ce ne fră­mântam noi în mintea noastră de copil. De la o vreme isprăvise de cetit, noi voiam să ne sculăm; dar el ne porunceşte să zi­cem »Tatăl nostru* şi ,Crezul, cu glas tare, începem noi copiii cam cu jumătate de gură să zicem rugăciunea. (Va urma). 27 Ian. n. (14 Ian. v.) 1901 Pentru Şuluţ-bâcşi. (L u) Prin trecerea confratelui nostru Pâcă­ţianu Ia »Telegraful*, în redacţia „Tribunei* s’a făcut şi o vacanţă de coloane, pe care, aşa se vede, simpaticul director Silvestru Moldovan crede c-o poate umplea cu po­vestirile lui Şuluţ-bacsi. Aşa ne pomenirăm că veteranul scriitor a fost avansat dela su­plimentul literar (unde trebuia să colabo­reze alături de Traian cel cu­­bucur bar­bar de râvne drastici*) tocmai la pagina I. a autorisatei. dar ca să arate că îşi păs­trează încă întreaga virulenţă, Şuluţ-bacşi ne ia zdravăn la frecuş, se înţelege, călă­rind iarăşi pe vechia-i temă: lacrimi fer­­binţi, iobăgia, Şaguna, Iancu şi întreg ba­gajul d sale literar . .. Toate acestea ca să dovedească, ce ? Că noi ÎI suntem duşmani ? Dar chiar d-sa reproduce cuvintele »calde* (cum le nu­meşte !) prin cari noi am salutat propune­rea d-sale de a­ I se ridica lui Bariţiu un monument... Ori că corespondentul nostru din Sibiiu ne a scris neadveruri ? Dar recu­noaşte şi d-sa că a avut-o aprigă .dispută* cu Bariţiu ! Se laudă Insă că d-sa l’a în­fundat pe Bariţiu, care era ,nu doaga co­pilăriei* (va să zică n’ar fi fost tocmai lucru greu să-l înfunde !) Dar în corespondenţa noastră dela Si­biiu nici măcar nu era vorba de învingător ci pur şi simplu se punea întrebarea dacă propunerea recentă a veneratului Şuluţ-bâcsi vrea să fie şi un mea culpa pentru supără­rile ce pricinuise lui Bariţiu chiar în ultimii ani al vieţii sale ?­­... In loc de a răspunde la întrebarea clar formulată, Şuluţ-bâcsi în două numere de a m­adul­ta ceartă cu asprime, începe, ca toţi bătrânii, cu o anecdotă, urmează cu întreaga serie de fapte ce a săvîrşit d-sa pentru ţRo­­mâni, dar ingraţi cum sunt. Românii nu vor să-l ridice Iacă în viaţă fiind măcar un bust pentru atâtea scrieri valoroase, repro­duse (cea despre vînători) până şi în „Ro­manische Revue“, şi după­ ce numeşte pe­­ corespondentul nostru ,furibund*, care scrie Mama, bună cum era, a făcut niţică gură cu tata. Ear el, la sfârşit­ s’a învoit, ba s’a îngrijit chiar el însuşi să se taie un brad ce aveam In grădină, un brad ară­tos, de ajungea cu vârful până în grinzi. Şi aşa, mult ne bucuram, că o să avem un Crăciun românesc ca pom nemţesc, cu­rat cum avuse şi Franţ, ba poate chiar mai frumos decât era al lui Franţ ! Prin ce fel de operaţiuni a mai tre­cut bradul nostru până în seara de Crăciun, nu puteam şti nici de cum. Odaia de oas­peţi, unde se afla instalat, era mereu în­cuiată. Intrarea ni­ s’a interzis cu desevirşire, şi numai mama şi o servitoare intrau ori ieşeau, şi încuiau uşa în urma lor, fără să se împărtăşească măcar un cuvînţel de ex­plicaţie asupra pomului. Ne topeam de curiositate. Seara de Crăciun era aici, şi noi tot nu aflasem încă nimic. Ne apucase un fel de toropeală, tru­diţi de atâtea întrebări şi combinări copi­lăreşti. S­unetul unui clopoţel ne-a deşteptat din toropeală. Va să zică aranjamentul po­mului de crăciun se terminase. In sfîrşit, puteam intra! In mijlocul odăii se ridică pomul ilu­minat de mici luminări, şi încărcat de nuci şi mere, toate aurite, prăjituri şi bomboane fel de fel; de la o creangă la alta atârnă „pascuile“, în loc de motivări serioase, d-sa se provoacă la ,un distins bărbat al neamu­lui nostru* (dar nu-l numeşte), care ci­că l’ar fi făcut atent că corespondenţa cu pri­cina e un ce infernal, »pusă la cale de duş­manii neamului, ca să proovoace ceartă, tocmai acum, când mai mare trebuinţă avem de linişte şi înţelegere*. Cine i scrie lui Şuluţ-bâcsi ast­fel de caraghioslâcuri, ori e un guguman,­­bătrân ajans in doaga copilăriei“, ori şi-a bătut joc de simpaticul vînător. Mai citează o „gratulare“ ce un anume Iosif i-a trimis din Budapesta, acum la anul nou, zicându-i să trăiască mulţi ani, spre a „înmulţi meritele distinse, pe cari ţi l-au câştigat deja în mare grad, prin scrierile tale istorice, cu carî ai ridicat vaza nea­mului nostru* ... Dar bine, unchiaşuîe venerabili As­ta-i discuţie istorică, pe care d-ta să bro­dezi 8 coloane de materie !... Ori a scria poate atâta numai pentru­ că trebuia »ma­nuscript* mult (directorele va fi foat cu Katzenjamer !) ? Vezi D-ta adică: cu cât te lauzi mai mult, cu atât ingraţi! ăştia de Român! se codesc mai ales de a le lua toate de bani buni. Nu observi că şi Ioan de la Bucegi, cel cu Imitaţiunile, ajunse în Academie na­­inte de a’şi tipări poesiile . .. îndată ce a luat-o în serios că el e literat, trebui să şi retragă din circulaţiune volumurile şi desigur că nu se va duce la Bucureşti să-­şi ocupe scaunul, căci acolo Îl vor arâta... Imita­­ţiunile. Lasă, Şuluţ bácşi, să te lăudăm noi, generaţia mai nouă, ori dacă ne Bocoţi in­vidioşi, lasă că va judeca istoria, dacă te bizui că opere mari ai săvîrşit. Aşa însă , să le spui . Ta, ori să te provoci la nişte distinşi­­ anonimi, e lucru neserios. Dar în felul acesta am putea să ticluim şi noi adrese anonime, nu cari să-ţi dovedim că nu numai bărbaţi distinşi din Ungaria şi Transilvania, dar şi din România, ba chiar francezi, germani etc., ne-au felicitat pen­­tru­ că ştim combate bine — chiar şi pe un is­­torician de talia D-Tale... Dar corespon­dentul nostru poate veni şi el cine ştie cu ce mărturisim­ de la vre-o mărime — ano­nimă ! Discuţie serioasă şi obiectivă ar fi oare o asemenea discuţia ? Desigur că nu. Chiar dacă D Ta ai voi deci să introduci în pu­blicistica română asemenea metod de dis­cuţie, noi nu vom aluneca să-ţi dăm con­cursul. Iţi respectam părul alb. Ş’apoi, drept să ţi mărturisim, avem şi­ o slăbiciune pen­tru D-Ta : eşti singurul vînător între Ro­mâni ! Ce ne-ar împinge să supărăm p’un asemenea simpatic — Mohican ? Nr. 8

Next