Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)

1911-07-24 / nr. 30

Anul I. Arad, Duminecă, 24 Iulie (6 August) 1911 Nr. 30 Abona­m­i. 11 t­u 1: Pe un an . . . 4 Cor. I Pentru România şi America: Pe un juni. an . 2 Cor. I Pe un an ... 10 cor. Un număr 4­ fileri. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia şi Administraţia: Strada Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Iarăşi „pocăiţii“! De o vreme încoace gazetele noastre iarăşi ne aduc tot mai des ştiri despre «nazaricuşi» sau «pocăiţi», cari încep să se cuibărească între români. înainte cu vre-o cinci-şase ani ştirile acestea se ţi­neau lanţ în gazete, dar de-atunci se părea că mişcarea «pocăiţilor» s’a mai micşorat. Azi îi vedem răsărind din nou în mijlocul nostru. N’avem, se vede, destule năcazuri pe cap! Nu se îngrijesc destul guvernele ungureşti să ne dee găluşte, câte numai ne trebue, mai vin şi aceşti oameni plătiţi de jidani şi simbriaşi ai lor, să ne fericească. Vin, rogu-vă , pocăiţii să ne aducă feri­cirea pământească. Nu ştiu aceşti nenoro­ciţi, că învăţătura lor, care e duşmană bi­­sericei noastre, nu va putea prinde nici­odată rădăcini temeinice în sînul poporului nostru. Căci de-ar şti, nu s’ar face chel­­tueli zadarnice. Vreme de atâtea veacuri biserica noastră, credinţa noastră, ne-au păstrat români în cele mai grele împreju­rări, şi biserica ne este aşa de tare legată de suflet, încât toţi învăţătorii cei mincinoşi nu vor putea să ne abată din calea ade­vărului. Vor fi, unii şi alţii, cari pe-o clipă se vor lăsa înşelaţi de vorbele lor dulci sau pline de ură. In orice sat se poate afla un număr de oameni rătăciţi, cari să se agaţe de paltonul năclăit al «mucărului» străin care vine-n sat şi se dă de apostol. Dar aceştia n’ar sluji la altceva, decât să fie de batjocura satului. Sătenii cei cuminţi vor şti ce să crează de învăţătura scrintită a «pocăiţilor». Vor şti că toată lumea creştină îşi bo­tează copiii de mici, şi nu-i lasă până ajung oameni mari, că botezul e taina adevărată şi când se dă copiilor. Şi nu se vor bo­teza a doua oară, cum cere «pocăitul», ştiind că ar face o nelegiuire. Cel mult îl va întreba pe învăţătorul «mucăr»: pentru ce nu mergeţi să spuneţi oamenilor cu carte legea noastră, de ce vă legaţi numai de oameni cu mai puţină învăţătură?» Săteanul cuminte nu-şi va părăsi biserica şi icoanele şi nu se va îmbulzi într’o hurubă de casă, ca să se roage lui Dumnezeu. El va şti, că biserica e casa Domnului, zidită de părinţii şi strămoşii lui, cari au murit creştini şi oameni de omenie. Vor şti că pe Dumnezeu se cade să-l slăveşti în casa cea mai frumoasă din sat şi cea mai îm­podobită, şi nu într’o colibă. Mucărul e ticălos când zice: aruncă icoana, că nu se cade să te închini la chip cioplit. Ştim noi bine că nu se cade, dar mai ştim că noi nu ne închinăm la lemnul şi la văp­­seaua de pe lemn sau pânză, ci lui Dumne­zeu pe care icoana îl închipue. Numai omul prost se va lăsa înşelat de vorba­­ pocăitului. Pentrucă ce spun po­căiţii, ce mai cuprinde legea lor cea «mân­tuitoare», fără celea de mai sus? Ei zic: legea noastră-i sfântă, pentrucă cine se face pocăit nu mai bea, nu mai ocără, nu mai fumează,­­nu face jurământ, nu-şi răzbună pe­ dujman. C’o vorbă cine-i pocăit e fără păcate, adică: sfânt. Şi nu văd că cel mai mare păcat e chiar acesta. Zic că n’au păcat! Câtă vreme ştiut este că nu-i om în lume fără păcat, şi Sf. Ioan evangelistul spune: Cel ce zice că nu are păcat, mincinos este. Dar legea lor spune lucruri nouă? Nici pe departe. Zic să nu bei. Dar sf. Pavel ne spune: «Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este curvia». Să nu ocărăşti? Dar ştim cu toţii porunca: «Să nu iei numele lui Dum­nezeu în deşert». Jurământul strâmb, răz­bunarea asemenea sunt oprite de legea noastră: «Iubiţi pe cei ce vă urăsc pe voi». Jurământul strâmb e păcat de moarte, dar a jura drept, când e de lipsă, nu poate fi păcat, pentru că slujeşti dreptăţii, ajuţi să învingă dreptatea. Legea noastră creştinească are toată în­văţătura şi toate poruncile, pe cari ţinân­­du-le, poţi ajunge un sfânt, poţi fi toată viaţa cu inima plină de durere pentru pă­catele tale. Legea noastră e de vină oare că sunt oameni păcătoşi? Că sunt beţivi, preacurvari, mărturii strâmbe ? De­sigur nu legea-i de vină, ci oamenii cari nu o ţin. Culmea prostiei mucărilor e aceasta. Zic­ e­­ Tâlharul. Era odată intr’un sat, un preot nu tocmai bătrin ^­­ cică-i murise nevasta de vre-o doi ani. Şi ce i-o fi venit­ lui, îşi puse în gând, într’o bună zi, să plece la Iad pe jos, ca să vadă şi el c­îîn o duce pe acolo preoteasa lui, căci ştia bine că’n altă parte nu-i, după câte făcuse şi cum tră­ise ea în viaţă, îşi făuri încălţăminte trainice de fer, şi cârje tot de fer, apoi, încingându se peste antereu c’o sfoară, porni aşa încet, încet, pe drum cam spre Iad. Când înseră bine, lică ajunge şi el într’un sat. Lumea, de, cum îi omul dela ţară, ostenit de muncă, se liniştise la culcare, iar preotul, văzând numai o singură lumină la o casă din marginea satului, se îndreptă spre dînsa. Bate în uşe odată, de două ori, cioc, cioc! —, dar nu l aude nimeni; mai ciocăneşte odată, şi numai iacă uşa scârţâie, se dă în lături, şi o femeie îl întrebă din prag: — Cine eşti şi ce vrei? - 'n­ un biet drumeţ înnoptat prin locuri c' ,.d­e, grăi părintele, — şi tare te-aş ruga să mă primeşti sâ rămân aci, măcar aici pe prispă, să mi odihnesc mădularile, căci de pe lungi cale viu !­ — cPăi de, părintele, afară nu te-oi lăsa eu, da nici In casă numi vine să te las, căci aciş trebuie să vie bărbatul meu şi când te-o vedea, nu scapi cu zile din mânile lui, că el trebuie să ştii că-i tâlhar!», îi răspunse femeia.­­­­ «Tot am să mor odată!», zise preotul, «şi, dacă oiu muri de aşa moarte, rău n’are să-mi pară, căci aşa a fost voia Domnului!» Şi întră înnăuntru. — «Suie şi te culcă pe cuptor!, —îl învăţă ne­vasta, că poate nu te o zări!» El o ascultă, dar n’apucă să închidă un ochiu, şi numai ce se auzi mormăind la fereastră gla­sul hoţului. Se dă femeia jos, să­­ deschidă, întră el apoi în casă şi se puse să mănânce, după ce zvârli mai întâiul sub pat o ghioabă plină de sânge. Dar, cum mânca aşa, iacă dă naiba şi zăreşte pe cuptor barba popii. — «Ei, mă tu!...», face el vesel, sculându-se în picioare, «ia vină ici să mâncăm amândoi!» Popa, săracul, se supune , se dă de pe cup­tor şi se pune la masă pe un scaun. — «Mănâncă, nu sta, bărbosule, că vreu să te ucid sătul!», mai zise tâlharul. — «Dă, creştine, ce-i vrea, aceia iî face cu mine; eu mai la urmă tot de-o moarte am să mor, da ! păcat de cine eşti, că nu ţi s vinovat cu nimic!» —, răspunse preotul fără frică. Te-aş ruga însă mult, dacă­­ vrea, să mă laşi măcar câte­va zile, până ce oi merge la Iad, unde m’am pornit să-mi văd preoteasa, şi pe urmă vin eu singur să mă omori!» Hoţul, auzind unde merge, pe loc s’a potolit, şi, ştiindu-se încărcat de păcate, zise către preot: — Iaca eu, părinte, să ştii că e cel mai poca­ra om din lume, şi ştiu bine ce m’aşteaptă după moarte! Văd ci eşti om deal lui Dumnezeu şi îţi spun că de acum am să mă las de aşa nele­­giUri, şi tare aş ruga ca, mergând la Iad, să întrebi acolo şi ce locul lui «Mihai Tâlharul», adecă de locul în care am să stau eu după ce-oi închide ochii!... C’am omorît, părinte, până amu 999 de suflete, şi pentru fiecare am o ghioagă în pod; am ucis, părinte, chiar şi pe tata şi pe mama, iar, amu, iaca prind a ’mbrânci, şi ca mâni am să plec aşa înglodat în păcate, înnaintea Domnului, şi tarea-şi vrea să ştiu pedeapsa pre­gătită pentru mine, că poate mai este încă vreme de îndreptare!...» — «Apoi lasă că întreb eu şi de asta, fiule, n’ai grijă», — zise preotul. Dimineaţa porni cu noaptea în cap. Şi a mers el cale multă, a mers zile şi nopţi în­ceiate, de i­ s’au rupt cizmele de fer şi i­ s’a îndoit cârja, până când, într’un răsărit de soare, ajunge la porţile Iadului. Aici, strecurându se nevăzut de păzitori, pătrunse înnăuntru. Trecu el prin fel de fel de chinuri şi de cazne, de i­ se încrâncena carnea văzându-le; şi cum mergea aşa căutând cu ochii în toate părţile, iaca vede într’o băltoacă de smoală clocotită o femeie, pe care o chinuiau patru draci, nelăsând-o să scoată capul afară. Şi ea gemea, săraca, şi se ruga în toate chipurile, dar necuraţii numai se rînjiau la dânsa şi o cu­fundau cu cârligele în smoala aceia ferbinte. Preotul cunoscu îndată că aceia i preoteasa lui, dar, știind că n’are nici o putere, o mai privi câtva, apoi porni tot mai departe, întrebând : — «Unde-i locul lui Mihai Tâlharul?» — «Iată­­ colea!...», îi spuse un diavol mititel rîzând de dînsul. Și preotul, răsucindu se în foc, cât pe aici era să cadă jos de spaimă, când a văzut un lucru aşa de cumplit. Era întâi un foc mare cât toate zilele, deasupra lui sta un pat de fier roşu, ca

Next