Tribuna, iunie 1884 (Anul 1, nr. 38-62)

1884-06-01 / nr. 38

Pag. 150 când ea se luptă cu miseria şi adese­ori e lip­sită de pânea de toate filele ? — E ridicol dacă un neguţător, un banchier, ale cărui afaceri în­cep a merge rău, îşi măresce cheltuielile, ca să-şi mascheze starea; dacă o ţară face însă astfel, aceasta e o adevărată crimă.“ (Aplause vii.) Trecând apoi la cestiunile, care s’au discutat în dietă din iniţiativa guvernului, oratorul se întreabă înainte de toate: Ce capătă contribuabilul în schimbul sarcinilor ce poartă? Drept respuns oratorul zice: „Dacă el cere o mai bună siguranţă publică, dacă el cere sporirea organelor poliţiale şi a ju­decătoriilor, dacă funcţionarii se plâng, că sunt rău plătiţi, li se dă respunsul, lipsesc banii. Dacă cetăţeanul recurge la ajutorul diregătoriilor, el trebue să plătească serviciile lor cu timbre şi taxe ce trec toată măsura. Un exemplu e în aceasta privinţă jurisdicţiunea. Justiţia, în statul modern, nu trebue, ce-i drept, se li se facă părţilor gra­tuit ; ea însă trebue se se mărginească a-şi scoate propriile ei cheltuieli de întreţinere: gheşeft nu trebue să facă. (Aşa e!) Ce vedem însă în Un­garia? Se încassează din timbre şi taxe judecă­­toresci 23 milioane, iar întreţinerea justiţiei costă numai 9 milioane, —• deci şi justiţia e luată drept un isvor de venituri fiscale.44 Nu e clar minune, dacă populaţiunea emigrează. In timpul absolutismului ea a crescut cu 1 la milion, iar dela 1872 pană la 1880 numai cu 11.000. Oratorul pune în sfîrşit întrebarea, dacă în timpul celui din urmă periool legis­lativ desvoltarea intelectuală a nemaghia­rilor a fost ori nu garantată. Drept respuns, pune apoi în evidenţă agitaţiunile produse din causa reuniunii şcolare germane, legea pentru şcolile se­cundare, prin care se isbesce în instrucţia nemaghiară şi în antonimiile bisericilor constituite în ţară, societăţile de maghiari­­zare şi în cele din urmă măsurile luate pentru jignirea autonomiei comitatense şi a celei comunale. După toate aceste autorul urmează: „Onorabililor mei alegători! — Am răspuns la întrebarea, dacă în timpul celor din urmă trei ani, lucrurile s’au îndreptat ori nu, cu un nu hotărit. — Nu mă sfiesc a trage din aceasta conclusiunea, pre care trebue să o tragă tot omul onest: e hotărîrea de a lupta mai departe, dacă trebue, pănă la ultima respirațiune.44 (Bravo! Aplause prelungite.) Revistă politică. Sibiiu, 31 Maiu st. v. Mâne este clina destinată pentru înce­putul alegerilor de deputaţi. „Poporul suveran“ va fi chemat spre a-şi da ver­dictul seu asupra politicei urmate de ca­binetul actual în ultima periodă de trei ani. Cât de frumos sună aceste cuvinte în teorie şi cât de departe sunt ele de realitate! Lăsând la o parte restricţiunile făcute prin legi speciale la principiul „su­veranităţii“, câte mijloace nu se întrebuin­ţează în practica electorală, în scop de a se înăbuşi libera voinţă a alegătorilor! Ministrul de interne, pentru ochii lumii, adresează tuturor prefecţilor o ordonanţă, prin care­­ provoacă de a căuta să încun­­giure libertatea în alegeri cu garanţiile cele mai puternice, şi organele administrative, judecătoreşti şi financiare, de când s’a des­chis perioda electorală cutrieră oraşele şi satele, momind, corumpend şi amenin­ţând pe cetăţeni, numai şi numai spre a face să triumfe candidatul guvernamental, în asemenea împregiurări, de sine se în­ţelege, că partidul guvernamental va isbuti să dobândească majori­tatea în alegeri. Pot dar încă de pe acum să chiuie de bucurie diareie guvernamentale, un lucru însă remâne constatat, că viitoarea majo­­ritate guvernamentală nu va fi nici într’un cas expresiunea liberă a majorităţii ale­gătorilor. Dieta croată a devenit din nou tea­trul celor mai vrăşmaşe lupte parlamen­tare. In şedinţa dela 10 Iulie n. a fost la ordinea zilei propunerea deputatului Ivici, de a se pune la disposiţiunea dietei toate actele privitoare la inscripţiunile pa­­jm­elor. Guvernul a refuzat de a da sa­­tisfacţiune acestei legitime cereri şi prin refusul seu a provocat o cumplită furtună în rândurile oposiţiei. Discursul banului Kimen - Hederváry a fost întrerupt prin o mulţime de apostrofări, din care reiese că termometrul parlamentar a ajuns pănă la punctul de ferbcere. Când banul dise­că dep. Marco­vici nu stie să esplice nici măcar un simplu paragraf, dep. Pisach­i ripostă numai­decât: Vedeţi, aşa vorbesce un funcţionar maghiar. Un alt deputat provoacă pe preşedintele să nu mai per­mită un asemenea limbagiu. La un alt pasagiu, unde banul plice că Drul Derencin, de când a eşit din guvern, a devenit confus, Kamenar respunse prin: „Poftim,“ iar Pi­sach­i prin: „Asta este cultură maghiară.“ Pavlovici întreabă pe preşedintele pentru ce permite asemenea vorbe. După ce ba­,­nul şi-a terminat discursul de p. Marco­vici protestă contra aroganţei contelui Khuen- Hederváry. Voci în dreapta: „Este ban.“ voci în stânga: „Nu este.“ — Pisach­i: „Pentru noi nu este.“ Marcovici: „Afirm că nu este şi protestez încă odată contra acestui abus de putere. Dacă ar fi Croat, atunci aş sti să-mi caut satisfacţie pe altă cale.“ în fine procedându-se la vot, pro­punerea lui Ivici s-a respins cu 45 de voturi contra 37. Aceste scene nu sunt nici­decum de natură de a prevesti o ac­tivitate liniştită şi spornică în dieta croată. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, se poate uşor întâmpla să mai vedem încă odată constituţia croată pusă în cuiu. „Atunci poate mai este ceva bun în el!“ şi profesorul se gândi un moment umblând prin casă, apoi se opri deodată înaintea femeii. „A fost fiiul Dtale vre­odată la împărţirea premiilor ? „El! Ce avea se caute? Nu!“ răspunse ea cu un zimbet dureros. „îi face ce ţi-oi spune eu?“ „Tot, tot, ori ce ar fi!“ „Caută să-l duci ca din întâmplare la ser­barea aceasta, însă, să nu ştie că ai fost pe la mine! Dta să vii cu el! “ „Bine, bine, — şi credeţi?“ Sărmana femee, eşi ca ameţită. Ce putea să fie încercarea aceasta? Va reuşi! — Ea sin­gură n’o credea, însă, a doua zi, când trebuia să fie împărţirea premiilor, luă pe băiat cu densa în târg şi potrivi aşa, încât era aproape de curtea domnească, când începu a se strînge lumea spre a vedea serbarea. „Hai să întrăm şi noi“ disc mama. Şi amândoi întrară în sală. Băiatul deschisă ochii mari, vedend atâta lume şi flori şi musică. „Mamă, pe cine aşteaptă încă de nu încep“ întrebă cu mare interes. „Pe prefect, care are să împartă premiile la băieţii cei buni şi harnici“. Ionică ear privi în toate părţile. Acum întră prefectul cu mai mulţi alţi domni, se sui pe estradă şi cetirea numelor începu: Teodor Pompilian, şcoala din Sărărie, clasa 1 premiant 1 cu coronă. Musica începu să cânte, mulţimea făcu loc Camera României a terminat şi cu revizuirea legii electorale. Rămâne acum ca noua lege electorală să se voteze şi de senat, ceea ce se speră că se va pute face în decursul acestei săptămâni. Cu această ocasiune trebue să relevăm că senatul a revenit asupra votului său în privinţa pre­sei, prin care se făcea o mulţime de re­­stricţiuni la libertatea acesteia. Pe viitor presa va fi pe deplin liberă şi ori­ce de­lict de presă nu va mai pută fi judecat de tribunalele ordinare, ci numai de juriu. Singura restricţiune ce se face este în pri­vinţa dinastiei. Atacurile îndreptate contra acesteia vor remâna a se judeca tot de către tribunalele ordinare. Mai există încă o cestiune de mare importanţă, care preo­cupă sferele politice de dincolo de Carpaţi, şi anume: dacă actualele camere de revi­­suire se pot trasforma în camere ordinare sau trebuesc disolvate? Cas de precedenţă este. Camerile, care au premers actualelor camere de revisuire, încă au fost la în­ceput camere de revisuire (au fost convo­cate spre a se revisui art. 7 din constitu­­ţiune privitor la Ovrei) şi după aceea s’au transformat în camere ordinare. Există însă totuşi o mare deosebire între came­rile de acum şi cele precedente: acum s’a revisuit legea electorală, basa pe care se razimă actualii representanţi, şi de aceea este probabil că, după terminarea revisuirei, camerile vor fi disolvate. Agentul diplomatic al Serbiei, d. Si­lnici, a părăsit Sofia, lăsând la agenţie numai pe secretarul seu. Ruptura diplo­matică aşa dară este perfectă. Acum ar urma se se dea cuvent tunului şi puşcei şi dacă Serbia şi Bulgaria ar pută să urmeze de capul lor, poate că mâne am au­zi că între aceste două ţeri a isbucnit resboiul. Din norocire însă puterile cele mari, care conduc destinele Europei, simt cu mult mai mult trebuinţa de pace, de­cât să poată suferi ca să se dee foc ori­entului, la a cărui stingere ar trebui apoi se cheltuiască o mulţime de forţe. De aceea putem fi liniştiţi; de consecinţe grave vom fi feriţi. Starea lucrurilor în Egipt merge din rău spre mai rău. După cum se telegra­­fează z ziarului „Daily News“, Fellahii din Egiptul de sus au refuzat de a plăti ori­ce imposit. Există un fel de resistenţă pasivă, sprijinită de şeici şi de notabili. Guvernul este pe cale de a bancreta. Cassele sânt cu desăvîrşire goale. Pentru guvern n’a mai rămas alt mijloc, decât de a da ordin să se încasseze restanţele de imposite cu ori­ce preţ, vendându-se chiar şi proprie­tăţile Fellahilor. Este de temut insă, să nu isbutească o revoluţie cu ocasiunea execuţiunilor, cu un fel de respect şi un băiat mic, de stat slab şi palid merse pănă la estradă, prefec­tul îi puse cununa pe cap, îi dădu un pachet de cărţi şi băiatul se întoarse înapoi lângă pă­rinţii lui. Cine­va lângă Ioniţă murmură cu un glas mişcat: „Ce bucurie pentru părinţi, tata e un biet dascăl de la biserica Buna-Vestire, da i-a dat D-deu băieţi care plătesc mai mult decât o avere“. Ionică ascultă. Cetirea urma înainte. Unul după altul venia să-şi fee premiile, — musica le cânta fie­căruia, şi la numirea fie­cărui se audi un fel de vuet bucuros în public. Faţa lui Io­nică se făcuse şi mai roşie şi ochii lui hol­baţi nu mai părăseau estrada. II cuprinseră par’că ferbinţelile frigurilor! Ar fi vrut şi el să fie între cei premiaţi. Deodată___visa el? Prefectul ceti numele seu, Ioan Sterie, însă pe moment fu întrerupt de directorul şcoalei lui Ionică. „Scusaţi, d-le prefect, s’a strecurat o greşală la scrierea listei“. Prefectul se uită mirat la el. „Ioan Sterie e cel mai rău băiat din toată şcoala“. Zise directorul cu glasul seu liniştit şi puternic. Toată lumea auzise şi un murmur de desaprobare trecu prin sală. Ionică era ca sfarmat de ruşine, încet, cu ochii plecaţi, ţiindu-şi pălăria înaintea feţei, el urmă pe mama lui, care părăsi sala plină de groază. Abia pe stradă avu curagiul să se uite la el! Faţa lui era foarte palidă şi avea o expresiune cu totul nouă. După ce ajunseră a­casă fără a fi schimbat un singur cuvent împreună, Ionică scoase dintr’o Foiţa „Tribunei“. Când vrea omul. (încheiere), îi cam bătea inima, când se gândea, cum să vorbească cu un om aşa de învăţat ca profesorul Relescu, directorul şcoalei, pe care nu-l mai vă­­duse de când s’a măritat. Grijile casei o făcuseră să uite şi puţinul ce învăţase, şi când se gândea pe drum cum să aşeze cuvintele spre a-i spune pe scurt durerile şi dorinţele ei, i se părea lucru aşa de greu, încât îi venia se se întoarne înapoi, însă dragostea de mumă îi dădu curagiu! Ea întră la director şi mai nu era să-l cunoască atât era de schimbat şi îmbătrânit. Numai ochii lui mari şi pătrunzători rămăseseră tineri. Se vedea în faţa lui că trebue să fi suferit mult, şi asta mai mult încă decât cuvintele bune, cu care o primi, îi dădu tot curagiul. Ca unui duhovnic îi spuse toată grija ei şi-i ceru un sfat. „Noi suntem oameni fără multă carte şi nu ştim ce să facem“, încheiă, uitându-se rugătoare în faţa lui. „Credi­nţa că băetul nu-i rău la inimă, şi că-i bărbătos sau nu? întrebă directorul cu gla­sul seu liniştit. „Nu cred că are o inimă rea“ respunse femeea cam nesigură şi aducându-şi aminte de crudimea lui Ionică faţă de bietul motan. „însă un lucru, despre care ştim sigură e, că nu-i fricos, nu, asta nu-i! E inimos ca un leu!“ / TRIBUNA Gestiunea orientală. Cetim în „Telegraful“ oficios d­in Bu­­curesci următoarele destăinuiri: Atât la noi în ţară cât şi în giurul nostru se dau pe faţă nisce evenimente, cari probează într’un mod evident că în tăcerea timpului de pace în care trăim, se pregătesce pentru nisce scopuri stabilite o conjuraţie în contra actualului statu-quo al Europei. Sunt câteva luni de când, vorbind despre aceasta, am denunţat naţiunii faptul grav al so­sirii prinţului Hilcov la Sofia. Acest prinţ, ami­cul intim al generalului Ignatiev, abia sosind în capitala principatului Bulgariei, s’a pus în legă­turi strînse cu oamenii de frunte ai mişcărilor slave din peninsula Balcanilor. Apoi, după în­vingerea partidei radicale din Serbia, când câţi­va din şefii acestei mişcări, scăpaţi din manile tira­nului dela Belgrad, sosiră la Sofia, agenţii par­tidei ruso-file din Moscva începură convorbiri cu Pasici şi alţii, declarându-le că Rusia autocrată nu e de loc ostilă înfiinţării unei republice sârbe, că ea merge chiar mai departe, consimţind la crearea unei republice slave federative compusă din Bulgaria, Bosnia, Herţegovina şi Serbia. Micul congres clandestin, care avu loc ime­diat după potolirea revoluţiei serbe, a mers chiar mai departe decât aceste simple convorbiri. D-lui Pasici i s’a propus bani şi i s’au cerut întreve­deri cu diplomaţii din Petersburg spre a stabili un program de acţiune. De asemenea, adese­ori am vorbit despre ura ce o seamenă Rusia în Bulgaria în contra poporului şerb. Nimic nu se cruţă în această privinţă pentru a se atinge scopul proiectat cât mai curând. Vexaţiunile cele mai bizare se fac consulilor şerbi şi ordinele cele mai defavorabile Şerbilor se dau nacealnicilor (subprefecţi) de pe la graniţele serbo-bulgare. Disgraţia în care se află regele Milan la Petersburg e deplină, şi toate mijloacele sânt puse în joc spre a discre­dita pe acest rege atât în Serbia cât şi în­ toată partea slavă a peninsulei Balcanilor. Rusia in­terpune regelui Milan pe prinţul Carageorghevici, pe Nicolae, prinţul Muntenegrului şi chiar — precum am zis mai sus — merge pănă a făgădui partidelor înaintate serbe crearea unei republici. Această activitate subterană desfăşurată în momentul de faţă de cătră partida panslavistă din peninsula balcanică tinde în momentul de faţă a-şi lărgi cercul său de acţiune, trecând prin Prut şi prin Dunăre în România. La conferinţa din Sofia între agenţii gene­ralului Ignatie şi radicalii sârbi a fost vorbă şi de intrarea României în fantastica confederaţie republicană, visată de autocraţii rusofili din Mos­cova şi Petersburg. Aci, ca şi dincolo de Dunăre, conspiraţia rusă a crezut de cuviinţă a găsi un pretendent fantastic la tronul României. Aci ca şi dincolo de Dunăre, ea cutează a acapara în profitul causei sale mişcările cele mai sfinte ale unui popor nedreptăţit de istorie. Aci ca şi din­ladă cărţile lui, una câte una le puse pe masă şi începu să cetească. De la uliţă se auzea vuetul băieţilor care jucau arşici. Ionică nu ridică o singură dată capul. „Nu crezi că-i semn bun?“ şopti mama. Inse tata clătină din cap. „Nu te prea bucura, eu nu mă aştept la nimica. E numai o apucătură“. Inse mama credea. Inima ei presimţia o schimbare şi nu se înşela. O săptămână trece, apoi două. Era va­­canţie, timpul atât de dorit de şcolari şi de pro­fesori! Gemea mahalaua de băeţ­i, însă capul lor lipsea; inventatorul străngăriilor nu se arată. — Deputaţiuni peste deputaţiuni veneau la fe­­reastă unde lucra el şi ’l îndemnau, îl rugau se vie la joc. — Pănă şi cireşul de dinaintea fe­­restei cu crengile lungi întinse arunca umbre uşoare pe hârtia, pe care se însuriau socoteli lângă socoteli, parcă ar fi vrut să-’l împedece de a învăţa. Insă în zadar! Ionică şedea cu coa­tele pe masă, str’îngându-şi fruntea cu amăndouă mănele, parcă ar fi vrut să silească gândurile se stee la un loc. Tata îşi freca mănele şi Zicea „Vezi am sciut eu, că băetul nostru e bun băet! Mama nu Zicea nimic, dar zimbea cam şiretă în bucuria ei. într’o sară, după o Zi plină de o muncă neinteruptă, Ionica se­ apropiă de tată său. „Am să te rog de un lucru! Şi-i face tată?“ „Să vedem ce-i.“ „Am să te rog, că de acum pănă la sfîr­­şitul anului, să nu întrebi o singură dată nici cum mă port, nici cum învăț. Vrei tată? Nr. 38

Next