Tribuna, octombrie 1884 (Anul 1, nr. 136-160)

1884-10-02 / nr. 136

Anul I Sibiiu, Marţi în 2/14 Octomvrie 1884 Nr. 136 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., XII an 2 fi. 50 cr­., Va an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarch­ie: 1 lună 1 fi. 20 cr., 1/1 an 3 fi. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fi. Pentru România şi străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Seducţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Abonament nou pentru Octomvrie —Decemvrie a. c., cu preţurile însemnate în capul foii, invită Administraţiunea ziarului „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pe lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’au trimis diarul pănă acuma. Sibiiu, 1 Octomvrie st. v. In scurta noastră viaţă întâlnim câte o dată oameni, care ne pun în uimire prin activitatea lor, şi adese­ori nu sântem în stare să înţelegem, de unde iau timpul fisic pentru săvîrşirea multelor lucrări, de care se apucă. Se cere fără îndoială pentru o ase­menea activitate neobicinuită pe lângă o norocoasă disposiţiune şi preţiosul dar al unei sănătăţi depline; însă buna disposi­ţiune şi sănătatea deplină ele singure nu sânt încă destule. Oameni cu mai puţină disposiţiune şi poate chiar bolnăvicioşi pot să lucreze foarte mult, dacă stiu să se fo­losească de timp şi nu-­şi risipesc puterile preocupându-se de nimicuri. Şi ceea ce este adevărat despre oamenii singuratici, se poate afirma şi despre so­cietăţi întregi, în timp de vreo patruzeci de ani societatea noastră a făcut progrese foarte însămnate în toate privinţele. S’au în­temeiat aşezăminte de cultură, s’au creat fonduri pentru susţinerea lor, s’a sporit încetul cu încetin clasa cultă, s’a răspândit cultura în cercuri din ce în ce mai largi, s’a lămurit limba şi s’au pus în toate ra­murile vieţii intelectuale începuturile pentru desvoltarea literară. Ceea ce am făcut noi în timp de decenii n’au făcut alte popoare în timp de secoli. Ce ne-a împins la această lucrare şi ce ne-a făcut destoinici pentru săvîrşirea ei ? Ne-a împins consciinţa miseriei, în care ne aflam, dar destoinici ne-a făcut ab­­negaţiunea. Vădend starea tristă, în care se afla poporul nostru, eram minaţi mereu înainte şi nu aveam nici timp, nici disposiţiune de a ne mai opri la amănunte, la nimicuri, la micile diferenţe de o natură mai mult ori mai puţin personală, ci, uniţi cu toţii asupra cestiunilor mari, mergeam înainte spre resolvarea acestora, reservându-ne să revenim asupra amănuntelor în urmă, când vom avă tignă destulă. Astfel, de câte­ori s’a întâmplat să se producă vre­un conflict între noi, am încheiat în faţa in­tereselor mari un armistiţiu şi am mers mai departe. Dacă vom începe cu întemeietorii cul­turii noastre moderne, Clain, Şincai, Petru Maior şi Lazar, vedem că ei urmează tra­­diţiunile rămase din timpul episcopului Inocenţiu Clain, care, deşi episcop Ro­mânilor gr.-cat., s’a luptat cu acelaşi zel şi pentru drepturile Românilor gr.-or. Tot astfel la finele secolului trecut, episcopii se­ unesc amândoi şi cu dînşii se unesce întregul element cult, ca împreună să stâ­rnească în interesul poporului român. Clain dar şi Şincai şi Petru Maior şi George Lazar urmează pe un drum croit de mult, când se feresc de a accentua micile dife­renţe dintre noi şi merg înainte cu resol­varea cestiunilor mari. Aceeaşi cale o apucă şi zeloasa ge­­neraţiune ce urmează după dînşii, şirul de bărbaţi, cărora le-a fost dat să trăească şi să lucreze în timpul, când s’a schimbat soartea poporului nostru. Deşi certaţi adeseori între dînşii, în faţa cestiunilor mari îi găsim totdeauna strîns uniţi; la 1848, în timpul absolutis­mului şi pănă la intemeerea dualismului tot ceea ce se face, prin unirea tuturora se face. Dela 1865 încoace încep a se pro­nunţa diferenţele mici. A încetat par’că armistiţiul încheiat în faţa cestiunilor mari, a sosit par’că timpul, când putem să ne ocupăm în toată tigna cu amănunte, cu nimicuri, cu micile afaceri mai mult ori mai puţin personale ;­­ nu mai sânt par’că cestiuni mari, în faţa cărora să ne unim. De aceea întreaga noastră viaţă e stearpă. Ne perdem timpul şi puterile discutând cestiuni lipsite de ori­ce importanţă, cer­­tându-ne între noi, dându-ne silinţă să ne anihilăm unii pe alţii. Tot ceea ce a fost înnăbuşit mai nainte, resuflă acum deodată, supărările, pe care le-au avut generaţiunile trecute şi nu le-au împăcat, ci le-au suprimat numai, ca să poată merge în cestiunile mari împreună, aceste supărări avem să le împăcăm noi acum. Căci, dacă e vorba, noi, generaţiunile mai tinere, de ce adecă ne certăm noi în­tre noi? Care sânt interesele mari, asupra că­rora nu sântem uniţi cu toţii? Care sânt principiile, pe care le admit unii fără ca să le admită şi ceilalţi? Nu este nici un interes, nu este nici un principiu, care ne desparte, şi dacă nu ne unim la o lucrare roditoare, causa e numai, că ne-am pus să resolvăm cestiu­­nile mici, pe care înaintaşii noştri le-au lăsat neresolvate. Pretutindenea, aici la Sibiiu, la Arad, în Bănat, desbinările sânt vechi, sânt o moştenire rămasă din trecut, şi noi avem numai ambiţiunea de a le duce mai departe. De ce oare aceasta ? Noi, generaţiunile mai tinere, n’avem noi oare în viaţa poporului nostru altă menire decât să dăm verdictul istoric, care dintre cei bătrâni au avut şi care n’au avut dreptate? Noi prin noi înşine nu re­­prăsentăm nimic, ci sântem numai niste epigoni ai lor? Noi trebue oare să ne cer­tăm între noi, fiindcă ei, deşi supăraţi între dînşii, au avut abnegaţiunea de a nu se certa? Multă e recunoscinţa, pe care le-o da­­torim bătrânilor pentru lucrarea lor; nu însă prin aceea, că ne vom certa asupra meritelor şi păcatelor lor, le vom arăta această recunoscinţă, ci prin aceea, că, vom duce mai departe lucrările începute de dînşii şi vom adăuga di cu di din al nostru la binele făcut de dînşii. Mângâierea bă­­trâneţelor lor nu poate fi decât lucrarea noastră sănătoasă. A contribui după putinţă la organi­­sarea acestei lucrări e scopul, în vederea căruia s’a intemeiat „Tribuna“. Ne-am luat poate o sarcină, pe care nu sântem destoinici a o purta, dar sin­gură aceasta e sarcina, pe care voim să o purtăm. întrebarea pe care ne-o punem în toate Zilele este, dacă se mai pot ori nu găsi între Români destule elemente dis­puse a merge mai departe pe calea, pe care am umblat timp de doi secoli. Dacă­­se pot, ele vor isbuti, car’ dacă nu, nici noi nu mai avem ce să representăm. Căci departe este de noi gândul de a ne pune să împăcăm lumea: trebue să ne mărginim a ignora diferenţele existente, a nu ţină seamă de micile conflicte locale ori poate ch­iar personale, a nu lua parte nici pro, nici contra, la certurile vechi. Şi dacă nu se vor găsi destui Români gata de a ignora dimpreună cu noi, va trebui să rămânem în cele din urmă iso­­laţi şi să renunţăm de a mai continua o lucrare, în care nu putem reuşi. Ne-am impus dar multă reservă faţă cu certurile mici, de­şi adese­ori ne era foarte greu s’o facem aceasta. încă mai nainte de a fi apărut „Tri­buna“, s’au făcut din mai multe părţi încercări de a ne angagia. Cu părere de bine constatăm însă, că puţin timp după apariţiunea „Tribunei“ numai din o sin­gură parte s’au făcut asemena încercări. Din această parte însă ele s’au făcut cu o stăruinţă vrednică de o causă mai bună. Cu ori­ce preţ „Telegraful român“ a voit să ne facă Ziar menit a combate pe capul bisericii române greco-orientale, organ al unuia dintre partidele ce din nenorocire s’a format în această biserică. Văzând apoi, că nu isbutesce să ne angagieze în acest sens, a început să atace pe cei mai apro­piaţi amici ai noştri, crezând că astfel ne va sili să luăm parte la certuri. Neisbutind nici astfel, au început să insulte personal pe aceia, care iau parte la redacţiunea „Tribunei“. Ni s’a zisi că sântem şarlatani, că înşelăm publicul făurind în redacţie arti­cole, pe care pretindem apoi a le fi primit de la alţii, că sântem lipsiţi de onestitate Ziaristică. Ne-am mărginit a dovedi prin două-­Zeci şi şepte de sămnături, că am fost calomniaţi, întrebăm acum: ne este oare iertat să ne mărginim la atât? Iubirea de pace trebue oare să meargă ea atât de departe, încât să primim insulta şi să mergem cu suflet blăjin mai departe? Aflându-ne în mijlocul unei lucrări urmate cu onestitate, vine cineva şi Zice, că sântem şarlatani: ne este oare permis să-’i răspundem, că e un obraznic, şi apoi să mergem mai departe, ca­ şi­ când nimic nu s’ar fi întâmplat? Sântem noi Românii o socitate atât de stricată, încât să-’şi poată permite cine­va în mijlocul nostru ceea ce ’şi-a permis „Telegraful român“ faţă cu „Tribuna“, fără ca să se poată găsi o formă de satis­­facţiune pentru cel insultat? Ori este opiniune publică la noi, ori nu este, dacă este, atunci tot omul, care scrie pentru publicitate, trebue să aibă simţământul, că e respunzător pentru fie­ce­­care cuvânt scris de dînsul, că stima ori dispreţul tuturora îl va răsplăti pentru ceea ce zice; dar dacă nu este opiniune publică, atunci scrietorului prea puţin îi pasă, dacă se va găsi pe ici pe colo şi câte un om, care-­l despreţuesce. De aceea nu ne este permis a ne opri la dovedirea adevărului: trebue să cerem satisfacţiune, pentru­ ca să se scie, că sântem o societate cultă, în mijlocul careia nimeni nu-­şi poate permite să in­sulte pe alţii, fără ca să fie răsplătit precum i se cuvine.­ ­ Revistă politică. Sibiiu, 1 Octomvrie st. v. Diversele partide ale camerei depu­taţilor sânt deja gata cu respunsurile la mesagiul regesc. Vom reproduce şi noi aceste adrese, pe cât ne va permite spaţiul. De­ocamdată aducem numai la cunoscinţa cetitorilor noştri, că în camera deputaţilor, după cum ne spun Ziarele din Budapesta, avem patru proiecte de adresă, uinul din partea majorităţii guvernamen­tale, altul din partea opoziţiei moderate, al treilea din partea independenţilor şi al patrulea din partea antisemiţilor. Nu ştim dacă deputaţii români nu vor fi presen­­tat şi ei un proiect de adresă. Ar fi fost în ori­ce cas de dorit. Camera magnaţi­lor încă este gata cu respunsul la mesagiu, în şedinţa camerei deputaţilor de la 11 octomvrie­­, deputatul Daniel Iványi, unul dintre conducătorii independen­ţilor, a adresat următoarea interpelaţiun­e privitoare la întrevederea de la Skier­­nievite: „Onorabilă Adunare! Pe la mijlocul lunei trecute, într’o localitate polonă, la Skiernieviţe, Maiestatea Sa Francisc Iosif şi împăratul german Wilhelm s’au întâlnit cu Ţarul Rusiei ca oaspeţi ai acestuia. Acest eveniment deja în urma anteceden­telor cunoscute îşi are importanţa sa, dar această importanţă devine şi mai mare când ne gândim că cei trei domnitori au fost insoţiţi de miniştrii lor de externe. Este firesc dlar interesul, ce a deşteptat această întâlnire în întreaga Europă, şi care în

Next