Tribuna, noiembrie 1884 (Anul 1, nr. 161-184)

1884-11-01 / nr. 161

Anul I Sibiiu, Joi în 1/13 Noemvrie 1884 Nr. 161 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 luna 85 cr., x/4 an 2 fi. 50 cr., Va an 5 H., 1 an 10 ti. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 11. 20 cr., x/4 an 3 11. 50 cr., V2 an 7 11., 1 an 14 11. Pentru România și străinătate:­­V1 an 10 fr., 1/a an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oara 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un t­umăr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 31 Octomvrie st. v.­­L Se ivesc adese­ori conflicte de inte­rese cu desăvîrşire locale, care au impor­tanţa unor cestiuni de interes general, fi­indcă ele sînt în adevăr numai niste ma­­nifestaţiuni ale unei stări generale. Asemenea cestiune de interes general e şi conflictul, ce s’a ivit între Românii şi Maghiarii din Ocna. Pământul Ardealului este mai mult ori mai puţin sterp. Chiar gunoit şi bine muncit, el adese­ori dă rod slab, ha, ceea ce s’a întâmplat şi anul acesta în multe părţi ale ţerii, porumbul şi strugurii nu ajung să se coacă. Asemenea pământ nu poate să fie obiect de speculă, nu poate să fie socotit drept un capital exploatabil, deoare­ce el preţueste mai puţin decât munca ce se cere pentru­ ca să-­l facem ro­ditor, şi treime să fim mulţumiţi dacă roa­dele lui răsplătesc această muncă şi mai acopăr afară de aceasta şi sarcinile puse de stat asupra lui. Sânt chiar părţi din Ardeal, inspre Nocrili, unde pământul a fost părăsit de proprietari, fiindcă aceştia nu puteau să plătească şi dările din roa­dele lui. Urmarea firească e, că exploatarea pământului prin alţii în Ardeal nu este cu putinţă, ci pământul trebue să devină proprietate a celor ce îl muncesc. Căci dacă e ca proprietarul să-­i plătească altuia pentru munca, pe care o pune în pământul lui, adese­ori i se întâmplă să plătească pentru muncă mai mult decât poate să scoată din rod. Pentru muncitorul pro­prietar risicul e mai mic, căci el pune în joc numai munca sa şi are totodată şi tre­buinţe mai mici. Astfel este în Ardeal un lucru nor­mal, că Românii, care sânt o poporaţiune eminamente rurală, îi deposedează pe Saşi şi pe Maghiari pretutindenea, unde ei au încetat a mai fi plugari, adecă prin oraşe şi târguşoare. Munca agricolă, mai ales într’un pământ ingrat, e foarte grea, şi aşa Maghiarii şi Saşii de prin oraşe şi târguri, se dau la o muncă mai uşoară şi mai productivă, se fac meseriaşi, negoţători şi mai ales Maghiarii cu pre­­dilecţiune funcţionari. In curând apoi ei simt, că nu-­şi mai pot păstra şi proprie­tăţile rurale, fiindcă ori le muncesc ei înşişi şi le muncesc rău, ori le dau în arândă şi arânda e prea mică. Le vând dar’, şi cumpărătorul nu poate fi altul de­cât muncitorul agricol, adecă în genere Românul, care a rămas la munca grea şi mai puţin productivă. A rtocd-n r\ m'Annaul nnnio r»-i-v» 1 n n«-»un aa XlV/UOtOl piUUUOUl V^VyV'-lAVAJLI.AA^ VjCIAO ŰC petrece în Ocna, ca la Cohalm, la Cojocna, ca pretutindenea, unde sânt încă pro­prietari rurali, care nu sânt totodată şi muncitori agricoli. Poporul român produce un contingent oarecare de muncitori agri­coli lipsiţi de proprietate rurală, slugi, argaţi, oameni, care trăiesc de la mână la gură, aceştia încetul cu încetul îşi câştigă în Ocna, ca şi în alte părţi, proprietatea ru­rală, care pentru actualii proprietari nu se mai rentează. De aceea ei năvălesc cu deosebire asupra oraşelor şi a satelor de dimpregiurul lor, unde sânt asemenea pro­prietăţi rurale disponibile. Slujesc cu sim­brie, se mai duc în România, mai ţin câte un viţel doi la păşiune, se mărginesc în trebuinţele lor, şi astfel cu chiu, cu vai îşi adună banii, ca să-­şi cumpere moşioara. încetul cu încetul în Ocna partea cea cu desăvîrşire mare a proprietăţii­­ru­rale a trecut în mânile Românilor. Deşi însă ei aveau majoritatea voturilor în co­mună şi purtau partea cea mare din sar­cini, administraţiunea comunală aleasă de dînşii, era maghiară, şi de sigur ar mai fi rămas încă mult timp, dacă n’ar fi stră­bătut, şi în pacinica poporaţiune a acestui orăşel ura de rasă, care ţine ţara întreagă în încordare. Maghiarii nu sânt mulţumiţi, că Ro­mânii iau asupra lor partea mai grea şi mai puţin productivă din munca socială. „Românii ne deposedează! “ strigă ei,­ „şi trebue să luăm măsuri, ca să nu ne deposedeze.“ N’aveau decât să se întoarcă oar’ la munca agricolă, pentru­ ca deposedarea să înceteze: vorba e însă ca tot pe ne­muncite să-’şi asigureze posesiunea. Au croit dar’ o lovitură contra acelora dintre Români, care nu au încă proprietate ru­rală, au cerut comasarea, pentru­ ca ast­fel să iee acestora putinţa de a mai ţină vite la păşune. Românii toţi fără deosebire, deşi au în mânile lor partea cea mai mare din proprietăţile rurale, au fost şi sânt contra comasării. Din sentiment de rasă, vor fi­­jicând unii, pentru­ ca să nu sacrifice pe connaţionalii lor lipsiţi de proprietate. Nu, ci pentru­ că sânt plugari şi cunosc pă­mântul, pe care îl muncesc. Aşa, cum se exploatează astăzji, pă­mântul din hotarul Ocnei rămâne stărp, dacă nu e păscut. De aceea Românul din Ocna se bucură, când stă turma pe miriştea lui, ba îi plătesce chiar cioba­nului să o ţină preste noapte pe ea, în stadiul de desvoltare agricolă, la care se află astăz­i Ocna, comasarea, dacă nu ar fi o calamitate pentru plugari, ar trebui cel puţin să producă o perturbaţiune gravă în relaţiunile lor. Abia după­ ce se vor fi deprins a produce nutreţ şi a-­şi face gu­noiul prin vite hrănite la grajd, Ro­mânul va pută să primească comasarea drept un lucru bun: acum ea este un lucru prematur. Dar’ nu, Maghiarii, care nu sânt plugari, voiesc ei să reguleze o cestiunie de interese plugăresci. Vădend aceasta, Românii au luat h­o­­tărîrea de a pune în fruntea comunei oa­meni, pe care se pot bizui, și nu aveau decât să o voiască aceasta, pentru­ ca să o și facă, fiindcă au majoritatea voturilor. La alegerile din acest an au rămas 27 Români faţă cu 18 Maghiari, care după lege consiliul comunal alege pe funcţio­narii comunali, se înţelege, cu majoritate de voturi. Astfel cestiunea curat economică ia un caracter politic. Ce fac Maghiarii, ca să zădărnicească alegerea făcută de Români? ! Comisiunea de verificare, în care nu era decât un singur Român, respinge pe vreo zece aleşi, între care mai mulţi foşti consilieri comunali, pentru cuvântul că nu stiu să cetească şi să scrie destul de­­ bine şi nu vorbesc limba maghiară, în faţa acestei hotărîri consilierii co­munali români se retrag cu toţii, care mi­noritatea maghiară alege după plac pe funcţionarii comunali, îşi poate acum ori şi cine închipui, care este situaţiunea unei administraţiuni comunale alese în asemenea condiţiuni, şi cât de nesuferită trebue să fie încordarea dintre cele două elemente, ce alcătuiesc co­muna. Nu mai este aici o comunitate de oameni, pe care soartea­­i-a hotărît să tră­iască împreună, ci un cuib de vrajbă. Ad­ministraţiunea comunală se folosesce de toate ocasiunile spre a le face Românilor viaţa nesuferită, ear’ Românii îşi dau şi ei toată silinţa, ca să facă posiţiunea primăriei ne­suferită. Administratorii şi administraţii nu se ajută unii pe alţii, ci mai vîrtos se si­lesc de a-’şi pune unii altora pe veci. Ear’ mai departe vecin cu vecin se duşmănesce. Este un fel de virtute de a nu-’l ajuta pe deaproapele tău, când îl vedi la strîmtorare, de a te bucura de paguba lui, de a-’i face tu însuşi paguba, când ’i-o poţi. Vîrful, în sfîrşit, la toate aceste îl pune împre­­giurarea, că în joc sânt interesele celor mai primejdioase elemente sociale, ale oa­menilor, care n’au nimic. Rămâni uimit, când îţi­ se ridică pe ici pe colo câte un colţişor al vălului, ce acopere amănuntele acestei lupte înfundate şi groaza te cu­prinde, când îţi dai seamă, că ceea ce se petrece aici, se petrece pretutindenea, unde numai Români şi Maghiar­i au fost osân­diţi să trăiască împreună. N’are să înceteze nici­odată această nenorocită stare de lucruri ?! Este ea în interesul ţerii? — este în interesul special al nostru ori în al Ma­ghiarilor ? Maghiarii, vecinii Turcilor şi ai Nem­ţilor, nu vor ajunge ei nici­odată să în­ţeleagă, că mai ales în dilele noastre ne­dreptatea nu-’i strică nimănui mai mult ca celui ce o face, car’ iubirea de drep­tate îl ridică de-asupra pe cel ce o are? Să sperăm, că în curând se vor găsi şi intre Maghiari oameni cu adevărată du­rere de inimă pentru poporul lor, care vor avă curagiul civic de a­­zice dimpre­ună cu noi: „Voi nenorociţilor, care os­­tăniţi în sudoarea feţii voastre şi nu aveţi nici macar pacea de toate dilele. Maghiari fiţi, Români fiţi, tot oameni lăsaţi de Dumnezeu sânteţi, nu vă gândiţi voi oare, nu înţelegeţi, că vrajba o sădesc între voi numai aceia, care vor să trăiască pe nemuncite ?“ Revistă politică, Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. Demonstraţiunile în contra societăţii „Petru Maior“ iute s’au sfîrşit. Lasă că Budapesta tot nu e Cluj, precum au d­e­­­jut unii representanţi tineri ai civilisaţiei maghiare de lângă Someş, vătavii scan­dalului din capitala ungară, dar, graba şi neobicinuita stăruinţă a toată suflarea oficială şi oficioasă, de a potoli şi înnăbuşi mişcarea studenţilor maghiari în contra colegilor lor români, a fost aşa de bătă­toare la ochi, încât ni se impune chiar a căuta după motive spre explicare. Şi în­ adevăr nu se cere nici o bătaie de cap pentru ca să înţelegem zelul domnilor din Budapesta întru stingerea focului juvenil. Se scia adecă sus la cârmă despre ve­nirea regelui României în Budapesta, care după spirite mai noue s’a şi întâm­plat; şi chiar ciudată — domol fie dis — ar fi fost situaţia, dacă primirea domnito­rului regatului învecinat, cu care se­­jice că avem raporturi foarte amicale, ar fi avut drept preludiu gingaşe sbierete de „Horia şi Cloşca“, îndreptate studenţilor români pe stradele capitalei dimpreună cu binevoitoare dojeni şi blânde boldiri. Ne aşteptăm acuma la o întimpinare de tot cordială a înaltului oaspe nu numai de cătră cercurile oficiale, ceea ce de sine se înţelege, ci şi de cătră toţi câţi pot sau trebue să înţeleagă intenţiunile guvernului de a dovedi, că scornituri răutăcioase sânt toate, câte se­­jic şi se scriu despre asu­prirea elementului românesc din ţerile de sub coroana Stului Ştefan. Altcum stim prea bine, cum domnii din Budapesta au început a se deda şi cu hapurile amare astfel, că au ajuns aproape de a se jura, că sânt prietini buni cu Muscalii. Uşor se poate deci presupune, că cercurile ade­vărat hotărîtoare în monarchia habsbur­­gică au avut să procure egemenilor ma­ghiari ocasiunea dorită, spre a-­şi da şi pe faţă dragostea cătră regatul român, nutrită cu atâta căldură în lăuntrul inimei lor frăţesci. Dintre cestiunile externe mai cu seamă conferenţa în causa Congo-ului se apropie tot mai mult de interesul politi­cilor. „Pol. Cor.“ publică textul notei, prin care guvernul imperiului german invită ca­binetele să participe la conferenţă. După această notă conferenţa se întrunesce defi­nitiv în 15 Noemvrie­n. în Berlin. Se­­jice că cancelarul imperiului va deschide în persoană conferenţa. Afară de aceea vor mai lua parte ca representanţi ai impe­riului german şi Hatzfeld, Busch şi Kus­­serow. „Norddeutsche Alig. Zeitung“ publică cuprinsul circularei ducelui de Cum­berland adresată principilor germani— cu excluderea împăratului Germaniei şi a ora­şelor germane libere, în care comunică co­respondenţa purtată de el cu ministerul de stat din Brauenschweig relativ la contra­sh­mareti. si nnhhparen. na.tentpi rpfpvUnti vp o------------ f r-------------------^ i----------------- ---------*------­la „intrarea sa în domnie.“ Conform acestor descoperir’i exercerei guvernărei sale i s’au pus obstacole. Dreptul seu de eredi­tate, conform constituțiunei ţerei și a or­­dinei familiare de succesiune, e nedispu­­tarer şi nici nu a fost atacat din nici o parte. Denegarea recunoascerei şi împede­­carea regenţei sale ca duce de Braunschweig nu se poate face de organele imperiului fără de a fi căutat la dreptul de succe­siune pe care se basează şi ordinea impe­riului. Constituţiunea nu împuternicesc.

Next