Tribuna, ianuarie 1888 (Anul 5, nr. 3-24)
1888-01-05 / nr. 3
Anul V Sibiiu, Marți 5/17 Ianuarie 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., x/4 an 2 fi. 50 cr., x/2 an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fi. 20 cr., 10 an 3 fi. 50 cr., x/2 an 7 fi., 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: 1l1 an 10 franci, x/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnadiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ca la Ianuarie v. 1888 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile remân şi pentru actualul format tot cele de până acum şi sânt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimisziarul până acuma. Administraţiunea ziarului „Tribuna“. Sibiiu, 4 Ianuarie st. v. „Patria“ e din nou în pericol. La Remetea, lângă Timişoara, preotul român, părintele Petrescu, a făcut în timpul sărbătorilor de Crăciun în biserică rugăciuni pentru isbânda Ţarului, dacă s’ar întâmpla, ca răsboiul sâ isbucnească între Rusia şi monarchia noastră. Primit prin o denunţare făcută subprefecturii scrie despre această volnicie preoţească, autorităţile comitatense din Timişoara au fost cuprinse de cea mai viuă emoţiune şi degrabă au trimis la faţa locului o comisiune, ca să constate fapta şi să iee cuvenitele măsuri pentru curmarea răului. Nu ştim, dacă este ori nu adevărat, că părintele Petrescu din Remetea, cetind ecteniile, a vîrît la locul cuvenit şi numele Ţarului Alexandru III. Mărturisim însă, că nici nu ne interesează lucrul acesta. Căci, dacă în adevăr aşa ar fi făcut părintele Petrescu, nu fiscalul, ci fizicul comitatens avea să se pronunţe. Ceea ce ne interesează pe noi e efectul, pe care ’l-a produs denunţarea făcută contra părintelui Petrescu, emoţiunea autorităţilor centrale, graba şi energia, cu care s’au luat măsuri pentru înăbuşirea focilui de la Remetea. E peste putinţă să nu ne reamintim şi de astădată vorbele : „ Grencule! Bagă de seamă să nu se întâmple vre-o primejdie“! Guvernul e mare şi tare,şi-a făcut un parlament, care îl susţine orbesce, se bucură de încrederea Coroanei, a şi soitit să se impună atât faţă cu ţerile de preste Laita, cât şi faţă cu puterile străine, a băgat spaima până chiar şi în Rusia, care noi Românii sântem niste bieţi de muritori săraci, inculţi şi neputincioşi, pe care nimeni nu îi bagă în seamă şi Coroana nu le rămâne decât să rabde, să se supună şi să tacă. Şi totuşi o viuă emoţiune se produce în cercurile celor puternici, când vre-un Român îşi perde rostul ori când ese vorba, că undeva printre Români s’a ivit vre-o mişcare. Cetitorii noştri îşi vor fi mai aducând fără îndoeală aminte, cum sânt acum câteva săptămâni oposiţiunea moderată stăruia prin organul ei „Pesti Napló“, ca guvernul să iee măsuri pentru asigurarea păcii interne în ţinuturile stăpânite de „agitatorii“ naţionali, îndeosebi în Ardeal şi în părţie locuite de Slovaci ale Ungariei. Guvernul a răspuns prin organul lui, „Nemzet“, că pericolul nu e atât de iminent, cum îl presentă oposiţiunea şi că compromite statul ungar, când mărturisesce în faţa lumii, că în caşul unui răsboiu cu Rusia ordinea internă ar fi ameninţată în deosebite părţi ale ţerii. Oposiţiunea stărue acum din nou, tot prin organul ei „Pesti Napló“, ca guvernul să nu-şi mai dee silinţe de a face ca lumea să creadă ceea ce nici el însuşi nu crede, ci, recunoscând adevărul, să stăruie, ca Ardealul, partea superioară a Ungariei şi celelalte colţuri primejduite de „agitatori“ ale ţerii se fie asigurate prin ocupaţiune militară pentru toate eventualitățile, în adevăr! — par’că trăim în lumea basmelor Domnii aceștia, care stau în Budapesta și strigă tare, ca lumea toată să-’i audă, că sânt gata să pornească răsboiul contra Rusiei și că nu vor suferi, ca monarchia se între la întvoeală cu Rusia, tot ei stătue, ca în ajunul răsboiului câteva părţi din ţeară să fie puse sub paza baionetelor. Ia să ne dăm seamă — ce va seacă această măsură de precauţiune. Dacă este adevărat, că Românii şi Slovacii şi Croaţii şi Sârbii şi Rutenii sânt capabili de a face în caşul unui răsboiu cu Rusia o mişcare în favorul Rusiei, monarchia noastră, mai nainte de a porni răsboiul, ar trebui să trimită armată în Ardeal, în Maramurăş, în partea despre Boemia şi Moravia a Ungariei, în Croaţia, în fostele graniţe militare şi în Bănat, unde s’a ivit părintele Petrescu, adecă ar trebui să ocupe două linii de tot lungi, una, care se începe la Pojon şi se sfârşesce la trecătoarea Vulcanului, car’ alta, care se începe la Orşova şi se termină la Triest. Dacă ’şi-ar fi dat seamă, câtă armată se cere pentru ocuparea serioasă a acestor două linii, politicii din Budapesta ar înţelege şi ei cât preţuesc bunele disposiţiuni ale „naţionalităţilor“ şi cât de mult se impune o politică mai înţeleaptă ca cea urmată pănă acum din partea Maghiarilor. Răsboiul, pentru care politicii din Budapesta stărue cu atâta lipsă de reservă, nu are, aşa sperăm noi, să se facă, fiindcă monarchia noastră, cel puţin deocamdată, are multe cuvinte de a nu-l risca. Dacă însă el, mai târiu, ar deveni inevitabil, politicii din Budapesta pot să fie convinşi, că nu prin ocupaţiuni militare, ci prin cu totul altfel de măsuri se va asigura pacea internă a monarchiei. Mihail Kökényesdy, răposatul vicar român. E preste putinţă, ca guvernul episcopesc din Gherla să comită ne maipomenita lipsă de tact de a-l muta în Maramurăş pe Vasilie Lucaciu, care are un trecut atât de faimos. în Maramureş Românii, Maghiarii şi Ruşii au trăit pănă acum în cea mai bună înţelegere, car’ aceasta numire ar periclita pacea, bunele relaţiuni frăţesci. E sigur, că faimosul popă n’ar pută să urmeze şi aici uneltirile lui, de oarece autorităţile au destulă putere, ca să le curme, dacă punerea într’una din cele mai bune parochii a unui preot săturat cu sentimente sălbatice daco-romane ar compromite buna reputaţiune a Maramurăşului“. Noi întrebăm numai, de aici din redacţiunea „Tribunei“: Cum stăm cu procesul lui Vasilie Lucaciu? — de ce „patrioţii“ nul-au ţinut pe Vasilie Lucaciu în temniţă, dacă este adevărat, că el e „trădător“ ? — ’i-au făcut proces, ’l-au ținut în temniţă,i-au făcut cercetarea: de ce nu-’l judecă, dacă pot să-’l dovedească? Dar’ o vom mai vedèa. — Forţa „Tribunei“. Gânduri negre. — O aventură de călătorie. — De Vasilie Nora. ( Urmare.) — Foarte rea vreme! — Afise un mai tarefiu deschidând o ușă laterală, pe care eu nu o observasem pănă aci, apoi veni, se puse pe un scaun lângă masă și se uita lung în pământ, ca și când s’ar gândi la ceva. — Rea, — repetai eu cu reservă. — Dar’ nu va țină mult, — me mângâia dânsul; — de cătră apus începe a se însenina și aceasta aduce totdeauna vreme bună pe aici; de altmintrelea se vede că v’ați și săturat de ospitalitatea mea. — Mă rog, nu, de loc; dar’ aș dori să călătoresc mai departe. — Nu vă grăbiți, zise dânsul și începu a căsca, ceea ce vă este menit să ajungeți, veți ajunge de veți merge atât de încet ca şi melcul. — El exprimase vorbele aceste domol şi cu maliţia unui pârcalab brutal, care dice cătră osânditul lănţuit: Nu crişni în dinţi, nu te sbate, căci tot funea e a ta! îşi netezi apoi puţin musteţele sale dese, şi începu a-şi suci o sugaretă, apoi o aprinse şi punânduşi un cot pe masă, îşi răzima astfel capul şi se uita afară pe fereastră. El se purta peste tot aşa ca şi când eu nici nu aş fi în casă, ori nu m’ar băga în seamă, şi când mă fixa cite odată cu ochii lui mari, îmi era ca şi cind el s’ar mira de presența mea. — Ve fi domnule, —ujise nn mai târdiu în glas melancoli şi fără de a se uita la mine, — când stau câte odată astfel singur, închis în odaia nea, şi ascult cum vântul geme pe la încheetori, cum se vâră pe horn, cum bate deodată crengile de nuc, apoi șuieră, plânge atât de trist, atât de înfiorător.. . . . mie îmi este atunci totdeauna ca şi când aşi zace undeva aturd într’o groapă şi aş asculta în veci, cum ventul se bate de crucea dela capul meu... Vorbele acese erau atât de adânc simţite, din accentuam lor audiam atâta durere, încât îmi era greu de a-mi mai ridica privirea spre dînsul Statui câtva timp în tăcere. — Vă place mult natura, domnule, pentru aceea aţi figit aici. — 4*se eu într’un târdiu. — Asta e mosia mea şi am venit aici fiincă sânt sătul de lume. — Cum? D-ta în vîrsta d-tale? — Nu numai anii formează etatea, — răspunse dînsul şi rise sec şi sarcastic; — am păţit mult, am suferit mult, mult am trăit... — Pricep; după câtăva odihnă vei eşi eară în lume. — Pentru ce, Stjep seamă? — D-ta poţii gpera un viitor strălucit, poţi se-’ţi câştigi WwAy ta renume. Un nou pericol pentru patrie. Cetim în oficiosul „Nemzet“ următoarele: Ear’se vorbesce despre faimosul popă românesc, Vasilie Lucaciu, care a fost depărtat din oraşul Sătmar şi a ajuns popă la Şişeşti. Se scrie din Sighetul Marmaţiei, cu datul de 10 i. c. că s’a răspândit scriea, care a produs mare indignaţiune, că guvernul episcopesc din Gherla ar fi hotărît să-l mute pe Vasilie Lucaciu preot la Bârsani. — Bârsanii sânt una din cele mai bune parochii române din Maramurăș, al careia paroch a fost pănă acum — O, Doamne! — Zise el zimbind și își lăsă capul îndrept preste spatele scaunului, începu a scoate fum gros din țigaretă, și privi câteva minute, perdut în gânduri, după fumul ce se resfira cătră grindi. — Frumoase vorbe! Pot spera! se înţelege, d-ta socoţi că te afli aci faţă cu un prunc, pe ce îl poţi prinde de ureche şi îl poţi dăscându la plac. Eu nu cred în frase, domnul meu, vorbele aceste de speranţă, credem altele de aceste sânt numai vorbe r’le, şi nu sciu pentru ce le şi folosesc pmeni. Numai nebunii şi pruncii sperea”1’ 1° momentul acesta, de exemplu, când păesc aci cu d-ta, îmi este bine, nu simt nic o durere, dar eu nu am apucat a pricni inca clipita aceasta şi ea a trecut deja pentru totdeuna, şi în veci nu se va mai întoarce. Timp va fi totdeuna, dar’ noi bună oară, noi, care şedem adinci în odaia aceasta, nu vom mai fi nici odată astfel cum sântem acum.. . In veci ventul va sufla, dar’ pe mine nu mă va mai afla stând chiar aşa aci, în amurgul acesta, la masa aceasta; eu nu voiu mai fi în vârsta aceasta, nu voiu mai asculta astfel mârâitul coastei şi în veci nu voiu mai ave chiar aceste vorbe, chiar aceste idei ce le am acuma. ... Şi va veni o zi, nu peste mult, poate mâne, poate poimâne, când voiu sughiţa odată pentru ultima oară, şi atunci fiinţa e la comedia; mă vor întinde pe o scândură, îmi vor pune o luminare de ceară la cap şi vor privi de aproape în obrazul meu palid şi descompus, de aproape pătrunzător, ca şi câni ar voi să mă pălmit Cel mai însemnat dintre evenimentele petrecute în timpul anului 1887, îndeosebi pentru noi Românii, este petrecerea în Ardeal a Maiestăţii Sale împăratului şi Regelui nostru. Maiestatea Sa a venit, ca să asiste la manevrele de la Deva şi, fiind odată aici, a petrecut douăfile şi la Cluj, în centrul cultural al Ardealului. Aşa se face şi aşa a şi fost în adevăr. E însă lucru de sine înţeles, ca nu din întâmplare s’a concentrat de astădată la Deva o însemnată parte din armată. Planul acestei călătorii s-a croit de mai nainte şi fără îndoeală nu dintr’un capriciu trecător, ci din consideraţiune cătră anumite resoane de stat. Se împliniseră două decenii dela unirea Ardealului cu Ungaria. Se scia pretutindenea, că atunci, când unirea s’a făcut, Românii, care constituesc majoritatea covîrşitoare din poporaţiunea ţerii, au protestat contra ei şi că în timp de douSfeci de ani nu s’a ivit în mijlocul lor nici o manifestaţia ne, din care s’ar pute trage r' clusiunea, că au renunţat şi ei la autr J ia ţerii lor. Din contră, partidul naţion roman’ care stărue asupra autonomiei A a 3 U T’ a devenit din an în an mai puter,c ^ a ajUDS în cele din urmă a fi singu ' SrUPare Politică posibilă la Românii din+ *‘e coroanei ungare. E deci foarte ejUal& întrebarea dată uniunea, făcută fă de ÎDVoirea Pătid celei ească. . Babp •J®trane vor veni şi mă vor boci, femei frur'ase se vor aPr0Pia ţinându-’şi batista 1?jas ^ ^ vor ^ace cruce vederea mep Pruncii se vor înfiora şi mă vor vede ^aptea în visul lor. . . Aşa . . . frumos viitor . . . mândre speranţe . . . cum ? ! . . . ce Zici d-ta? Eu îmi plecai ochii la pământ şi nu zisei nici o vorbă; simţeam însă cum privirea lui înfocată lunecă peste obrazul meu. Amândoi tăceam. — Dar’ totuşi, — întrerupsei eu tăcerea la un timp, — aceste sânt idei groaznice; omul trebue să spereze ceva, să creadă. . . El nu grăi nimic, ci se sculă şi cu paşi mari măsură de câteva ori odaia sa în sus şi în jos, apoi se opri şi stete cu mânile în buzunar înaintea mea. — Caută domnule, — îmi zise el, — pământul pe care stau, din care sânt făcut, care mă prevede cu nntremânt şi cu aer, pământul acesta în care am să mă reîntorc; aceasta e credinţa mea; o credinţă solidă, pipăită e aceasta; nu am dreptate ? Apoi iarăşi se întoarse cătră uşă şi’şi continuă preumblarea; şi ’mi se părea că nici nu voesce să capete răspuns dela mine. Puţin după aceea uşa se deschise şi întră în lăuntru un om îmbrăcat jumătate ţerănesce, jumătate domnesce, puse pe masă câteva blide pline de carne friptă, se uită în obrazul gazdei, să ploconi profund şi apoi eşi fără de a zice 0 vorbă. .! Se îndeamnă ei de ei, se pun ei înşir'13 ca'ei sunt curagioşi, fiindcă firea , mână înainte. Guvernul din Budapesta a făcut tot ceea ce şi-a stat prin putinţă, ca să fie scoşi din posiţiunile mai înalte toţi Românii, care ar fi putut să-’i îndemne pe fraţii lor a se afirma cu bărbăţie. De vre-o Zece — cincispreZece ani nu mai e în ţeara aceasta nici un om cu posiţiune înaltă, care-’i îmbărbătează pe Români; din contră, chiar şi unii dintre archierei lucrează fără de sfială, şi pe ţaţă, şi prin ascuns, spre a-’i descaragia şi spre a-’i desorganisa. Era ridicat omul acesta; se mişca tocmai pe sfoară. Noi ne aşezarăm la masă. In cursul mâncării nu grăi gazda mea nici o vorbă, ci stetea plecat spre tăiet, mânca foarte cu poftă și numai din când în când își ridica privirea spre obrazul meu. După mâncare se ridică și aduse din odaia laterală o carafă de vin galben. Umplu paharele și ciocnirăm. Afară gemea vântul tot cu aceea tărie ca mai nainte, şi crengile nucului se loviau când şi când de geamurile ferestrei. — Spune-mi domnule, cum se întâmplă, că eu nu văd nici urmă de femeie în casa d-tale? — întrebai eu după ce îmi aprinsei o ţigară. — Femeie? ... eu urăsc minciuna şi falsitatea. Şi începu a se şterge cu o mică servietă la buze. — Cum? sânt aceste identice? — Femeia şi minciuna e tot una. — Fiecare parte îşi are slăbiciunile sale, — observai eu — şi bărbatul şi femeia. — Negreşit; bărbaţii sânt proşti şi nebuni, car’ femeile mincinoase şi viclene; bărbaţii au nebunia de a iubi, car’ femeile au viclenia de a le pune coarne. — Este iubirea o nebunie? — Piramidală! — răspunse dînsul cu cinism, — pricep cum vine, ca omului să-’i placă o îmbucătură bună de beefsteaks, o Anul 1887. Situaţiunea generală, — Stări interne, — Conferenţa naţională, — Alegerile, — Petrecerea în Ardeal a Maiestăţii Sale, — Procesul Dr. V. Lucaciu, — Generalul Traian Doda, — Sbuciumări sociale, — încheiere. Petrecerea în Ardeal a Maiestăţii Sale, mari din ţeară, cel puţin acum, după douezeci de ani, a întrat ori nu în consciinţa poporaţiunii. Maiestatea Sa a venit dlar’, ca se se încredinţeze, dacă intrată este ori nu uniunea în sentimentul tuturora. Guvernul a profitat, se înţelege, de ocasiunea aceasta, pentru ca se-i încuragieze pe Maghiari, susţinătorii lui, şi să ne descuragieze pe noi, care îi sântem adversari. Nici un om, care cunoasce ţeara aceasta, stările ei şi disposiţiunile spiritelor dintr’însa nu va zice, că exagerăm, dacă afirmăm, că guvernul din Budapesta, el prin el, nu nici o autoritate în Ardeal. El poate , până aici, întocmai ca şi pe şesul Ţării-Uresci, după cum îl taie capul, şi Românii Ardealui-se supun fără de nici o împotrivire-se supun însă, fiindcă aşa este voinţa Maiestăţii Sale împăratului şi Regelui nostru şi fiindcă el dispune de baionetele împărăţiei. Dacă Românii ar şei ori ar presupune numai, că guvernul din Budapesta nu este agreat de Maiestatea Sa ori dacă armata împărătească s’ar retrage din Ardeal, foarte mulţi din aceia, care aşi bagă spaima în lume, ca să-’i câştige statului ungar autoritate, în timp de douezeci şi patru de ceasuri ar fugi din Ardeal. Când ar fi apoi la cuvenita depărtare, s’ar opri în loc, ar privi înapoi şi ar fi foarte miraţi, văZend, că n’aveau de ce să fugă, că Românii, deşi ajunşi la largul lor, nu-’şi perd sărita. Sânt acum douăZeci de ani concetăţenii noştri maghiari erau convinşi, că în curend vom înceta noi Românii a stărui asupra autonomiei ţerii noastre. Căci massele poporului sânt cu mult mai „inculte“ şi mai deprinse cu miseria decât ca să se poată însufleţi pentru nisce lucruri atât de abstracte cum sânt „autonomia“, „naţionalitatea“ şi alte „idei de felul acestora, car’ clasa cultă sânt oa- ~m dacă toate săraci, care trebue să se dee după p*' vreau să-’și poată agonisi pâne^ de Zilele. Au trecut însă douăder'de an’’ ^ ^°" mânii, decum să se moai^’devin din # în ^ mai stârnitori, decum J dee Inder«Pb resbesc mereu înainte. . Ei bine' r“e'* îndeamnă? cine-’i pune la cale? cine ' încuraiază? . Nr. 3