Tribuna, martie 1888 (Anul 5, nr. 48-73)

1888-03-01 / nr. 48

Pag. 190 drn Mocsonyi, sânt gata să între în lupta politică și se arete, că sciu se obțină și succese, — numai cât pot să lupte în condițiuni onorabile și sciu pentru ce luptă. Ear’ dacă oposițiunea moderată ține și ea să facă politică de rasă națională maghiară, noi mai putem aștepta, pănă când se va găsi cineva, care ne cere sprijinul pentru o politică de stat. Frideric al IlI-lea. Frideric Wilhelm-Nicolae-Carol, care a fost proclamat împărat al Germaniei și rege al Prusiei sub numele de Frideric al IlI-lea, s-a născut la 18 octomvrie 1831. El a trecut prin diferitele grade în armata prusiana și la 1860 a fost numit locotenent general. A făcut în această calitate campania contra Danemarcei în 1864 în statul-major al mareșalului campestru Wrangel; a fost numit general de infanterie în 1866 și a luat parte la campania de la Sadova în calitate de comandant al armatei a doua, numită armata Oderului, în timpul răsboiului franco-german Frideric III a făcut multe isprăvi. Principele Frideric Wilhelm fu făcut dimpreună cu vărul său principele Frideric Carol „mareșal campestru “al Prusiei, titlu care nu fusese purtat până atunci de nici unul din principii casei. După resboiu fu chemat să presideze comisiunea de apărare, care hotărî construcția sau ameliorarea fortărețelor de pe frontiera francesă, austriacă și rusească. In Aprilie 1875 fu însărcinat de tatăl seu cu o misiune pre lângă Victor Emanuel, misiune destinată a cimenta unirea celor două țări. In Iunie 1878 fu desemnat de împăratul ca regent, când atentatul lui Nobiling obligă pe împăratul la mai multe luni de repaos. Principele Frideric Wilhelm s-a căsătorit la 25 ianuarie 1858 cu princesa Victoria, fiica mai mare a reginei Victoria. Aceasta căsătorie n’a fost tulburată de nici un nor în curs de aproape 30 ani, când boala, de care suferia principele, se agrava deodată și necesită plecarea lui la San Remo. Aci pe patul de durere află despre moartea tatălui seu și de aci trimise la Berlin primul act al seu, ca împărat al Germaniei şi rege al Prusiei. Lupta noastră, în sinul poporului român din regatul Ungariei domnesce o mare nemulţumire. De ai merge din sat în sat, din oraş în oraş, preste tot unde numai vei da de vre-un Român, vei fi convins despre marea nemulţumire şi adânca indignaţiune, de care este cuprins acest popor. Şi întru adevăr este foarte bătător la ochi, ca să audi exprimându-se nemulţumirea pe faţă şi (|) de 41 Este foarte îngrijitor a vedèa un popor de trei milioane de suflete, că — deşi gemând sub greutatea situaţiunii, în care se află, — totuşi tace şi-’şi păstrează cumpătul şi firea sa blândă. Trei milioane de oameni, credem și sântem convinşi, că pot număra pre— Ar fi fost mai cu resou, să-’l harpanăm, — observă Joe. — Dar’ în ce chip. — Cu una dintre ancorele noastre. Asta ar fi o unghiţă potrivită pentru un așa dobitoc. — Uite, —zise Kennedy. — Joe are o idee cum se cade . . . . . — Pe care vă rog să n’o puneți în lucrare ! — reflectă doctorul; animalul ne ar repedi acolo, unde n’am ave ce căuta. Tocmai acum când suntem în chiar cu calitatea apei Ciadului! — Die Fergusson, se poate mânca carnea acestui pesce? — Pescele tău Joe e un sugător foarte onest de categoria celor cu pelea groasă; se zice, că are o carne excelentă, care e obiect căutat de negoț la poporațiunile mărginașe. — Atunci îmi pare rău, că glonțul d-lui Kennedy n’a avut resultat mai bun. — Animalul acesta nu se poate răni decât la foaie și la căpătâiul picioarelor; glonțul lui Dick abia îl va fi sgăriat. Dar’ dacă terenul va fi potrivit, ne vom opri puțin la colțul nordic al lacului; acolo o să afle Kennedy o menagerie întreagă, și se va pute despăgubi după pofta inimii sale. — Bine, — d'8e J°e, — atunci va putea plecă dl Dick la vânătoare de hipopotami. Eu aș gusta bucuros carnea acestei amfibii. Ar fi într’adevăr un lucru prea nefiresc de a penetra spre centrul Africei, pentru de a trăi cu becassine și dropii ca și în Anglia. (Va urma,) cum și numără ceva nu numai între marginile regatului Ungariei, ci în toată extensiunea marelui nostru imperiu. Noi Românii ştim, că în monarchia noastră există popoare cu mult mai puţin numerice decât noi, cu drepturi mai puţin garantate decât ale noastre, în nisce posiţiuni geografice cu totul neînsemnate. Dacă alţii se încearcă astădi a-ş i garanta unui singur popor drepturi neştirbite — tot alţii vor veni mâne sau poate poimâne, preste unul sau două decenii, şi acele drepturi nu numai că le vor nesocoti, ci din contră vor trece preste ele ca preste unul Halis. Cu toate aceste poporul maghiar este atât de scurt văjător, cu o pătrundere atât de neprecaută, încât nu se cugetă la noi, la poporul român, care în orice împregiurări grele pentru patrie vom fi nestrămutaţi în convingerile noastre, nebiruiţi în credinţa noastră, şi pururea cu netăgăduită alipire cătră Tron şi viitorul patriei. Dacă noi, popor de ordine, cu trecut nepătat, cu viitor sigur, nu numărăm în ochii Maghiarilor nimic, atunci nici nouă nu ne mai rămâne altceva decât să aşteptăm în linişte desvoltarea lucrurilor pe calea pornită de poporul maghiar, ca să se convingă ei de greşita politică ce au inaugurat în aceşti douăzeci de ani. Nu la agitaţiuni, nici la incendiuri şi jafuri va porni poporul român. Nu, nici decât nu ! Este încă în monarchia noastră un punct, de la care emanează bucuria şi speranţa popoarelor. Acest punct, pănă acum neprihănit, — este Tronul. La Tron va porni poporul român; la Tron îşi va spune durerile şi doririle sale; la Tron va spune, că Românul este nesuferit în această patrie, câtă vreme ţine la tradiţiunile sale străbune, la limba şi datoriile sale. La Tron mai avem speranţă, şi trăim în acea firmă convingere, că nu este departe timpul, când Tronul va face puternicul și sincerul său cuvânt, care apoi va hotărî soartea poporului român din regatul Ungariei. Este însă o cestiune a viitorului, cum și în ce formă se vor desvolta lucrurile după aceea. Este o cestiune a viitorului, cum şi cu ce ochi se vor uita aceste două naţiuni una la alta. Poporul maghiar nu se va pută plânge niciodată despre bunăvoinţa ce şi-a arătat-o Românul în decursul vremurilor trecute — pănă când Românul va putăjice, — şi cu drept, — nu întind mâna aceluia, care fără de milă şi cruţare m’a sbiciuit în atâtea şi atâtea rânduri. Nu seim va fi aşa, sau nu va fi aşa, ne este însă iertat a face cuvenitele combinaţiuni. Ear’ aceasta din motivul, pentru ca la timpul seu să fie tot atâtea dovedi în care ca în o oglindă vină să se vadă trecutul poporului român şi totodată sumeţia Ungurului. Totodată trebue să fim convinşi, că ceea ce se scrie aici, nu se scrie numai pentru trecere de vreme, ci ca tot atâtea informaţiuni pentru lumea din afară, care are să judece adevăratul adevăr — car’ lumea română, precum şi cea maghiară, din aceste informaţiuni să înveţe să-şi vină în fire. Popoarele mici şi între aceste, — adevărul spunându-’l, se numără şi Maghiarii, — îşi vin adeseori în fire numai în momentul când sânt strîmtorate. Această strîmtorare este de cele mai de multe ori o necesitate a timpului şi împregiurărilor. Şi după cum împregiurările fac pe anumiţi oameni, oameni mari, tot asemenea împregiurările fac şi din popoare mici, popoare mari. Cugetând asupra trecutului poporului românesc din această monarchie, trebue astăz să z zicem : că împregiurările au adus cu sine de am perdut multe familii nobile — renegându-se —, dar tot împregiurările au contribuit tot în acel timp la oţerirea sentimentului naţional, la deşteptarea consciinţei de popor cu viaţă, în deosebi vrăşmaşii noştri trebue să recunoască, că poporul român, — cu deosebire de la „Unire“ încoace—, a făcut progrese urieşe. Un semn acesta, că în sinul poporului nostru erau toate elementele accesibile pentru cultură în cea mai perfectă armonie desvoltate, lipsia numai un impuls extern, care să facă posibilă isbucnirea şi înflorirea acestor elemente. Şi tot duşmanii noştri trebue să recunoască, că eminentele însuşiri ce posedem sânt eremite şi străplântate din generaţiune în generaţiune — dela strămoşii noştri, dela vechii legionari romani, domni ai lumii, şi prin urmare şi ai măreţei Dacii. Chiar asta este causa, adevărata causă, pentru care noi Românii nu suntem bine văcjuţi, şi nici tractaţi după cuviinţă şi în mod cinstit din partea adversarilor noştri. Avem cunoscinţe clare despre celece au suferit confraţii noştri de preste Carpaţi; avem cunoscinţă despre celece au suferit şi sufer confraţii bucovineni , suntem informaţi despre lupta ce poartă confraţii macedoneni — şi în fine, toţi aceşti fraţi ai noştri ne cunosc şi ne sciu în deajuns lupta noastră a Românilor din regatul ungar. Este aşadar, între noi Românii ori pe unde ne-am găsi răspândiţi, o continuă informaţiune despre soartea noastră bună sau rea, vitregă sau fericită, care de aici în cele din urmă o continuitate de idei. Dintre toţi confraţii noştri suntem mai cu samă noi Românii din regatul Ungariei deobligaţi, o ţină în curent pe fraţii noştri despre toate durerile noastre precum şi despre bucuriile ce le simţim când audim despre dînşii, că le merge bine şi că progresează în linişte şi pace. Pentru că seim noi destul de bine, că cultura lor este şi a noastră, car’ binefacerile acestei culturi naţionale seim, că asemenea unor racte se resfrâng şi asupra noastră. Dar’ în ceea ce ne privesce pe noi Românii din Ardeal şi Ungaria, trebue să vedem, că lupta noastră este duplă. Este duplă, pentru că de o parte avem ca să ne luptăm cu un element contrar firii noastre românesci, şi totodată vrăşmaş culturii noastre naţionale, de altă parte, chiar luptându-ne cu acest element contrar nouă, trebue şi sîntem chiar datori a ne lupta pentru propăşirea noastră culturală în cea mai strînsă legătură cu toţi confraţii noştri, ca nu cumva prin o negligere neprecugetată să ne aibă fraţii noştri. Unde am ajuns noi şi unde aţi rămas voi!! Ear’ aceasta ar fi pentru noi Românii ardeleni o insultă naţională. O adevărată insultă, deoarece Ardealul a fost centrul culturii românesci, ear’ acest centru nu trebue nici când, şters, şi nici când dat uitării. Şi nici că pot Românii lucra altcum ! Ear’ pentru ce nu pot lucra altcum este foarte explicabil! ? De la inaugurarea erei dualiste, adecă în decursul alor douăzeci de ani, Românii din Ardeal şi Ungaria au fost aproape exchişi din viaţa politică a acestui stat. Intrebuinţatu-s’au contra Românilor tot felul de mijloace meşteşugite numai şi numai ca să se arete lumii indolenţa şi necapacitatea Românilor în viaţa politică a acestui stat. Ear’ Românilor în cele din urmă, vătându-se strîmtoraţi şi exchişi din viaţa politică, nu le-a rămas altceva de făcut, decât să lupte pentru cultura lor naţionala. Şi în această luptă culturală ne aflăm astăzi. Exchişi, precum suntem, din viaţa politică a acestui stat, noi Românii, avem şi aici mângâierea de a nu fi contribuit întru nimic la disarmonia şi încurcătura, în care se află naţionalităţile regatului Ungariei. Vina prin urmare trebue căutată în alte sfere, la alte naţii, careşi-au angagat în luptă contra noastră toate puterile de care dispun. Aşadar, nu noi Românii sântem vrăşmaşi ai Ungariei şi ai naţiunii maghiare, ei singuri Maghiarii sânt vrăşmaşi lor şi totodată ai patriei. Când noi Românii am fi inimici ai patriei şi ai naţiunii maghiare, atunci în decursul acestor douăzeci de ani de cârmuire maghiară s’ar fi văzut ceva semne de inimiciţie. Dar’ nu ! Poporul român, pre lângă toate lovirile şi învinuirile, a rămas liniştit şi răbdător. Nemulţumirile ’şi’le-a exprimat cu graiul şi în scris. Şi chiar aceasta este ceea ce îi neliniştesce pe compatrioţii noştri maghiari, căci a fi cu cumpăt un popor de trei milioane de oameni, înseamnă foarte mult. Aşteptăm şi în continuu vom aştepta, pănă ce îşi vor veni confraţii noştri maghiari în fire — să vadă şi ei lucrurile aşa cum le vedem noi. Ear’ noi pănă atunci vom munci fiecare acolo unde este dispus de Dieu. Ne vom lupta însă întotdeuna pentru cultura românească, ca la timpul seu să avem oameni, oameni cu carte românească. Şi dacă şi aici ni se vor pune acele stavile, care ni s’au pus pe terenul politic, atunci nu ne va mai rămână altceva de făcut, decât nemulţumirile şi asuprirea să ni le presentăm Tronului. Şi aşa vom şi face. Avem dară să fim răbdători ca şi pănă acuma. Nemulţumirile noastre însă să le arătăm întotdeuna pe faţă — dar, pe cale cinstită, şi să fim cuminte, căci numai pe astă cale va triumfa causa noastră în lupta noastră. I. M. T R I B U N A Afacerea renunii din Arad. Amicul nostru, dl Petru T r u ţ a , rău supărat se vede, de cele cuprinse într’o corespondenţă din Arad, publicată în „Tribuna“, şi de nisce apreciări ale „Românului“ din Bucuresci, ne trimite următorul rechizitoriu, pe care nu-l aprobăm nici în formă, nici în fond, şi de aceea numai cu părere de rău şi numai cedând unui sentiment de deferenţă faţă cu o parte din societatea aradană îl publicăm exact, aşa cum ni s’a trimis, cu toate particularităţile gramaticale si ortografice ale autorului. Arad la 9 Martie 1888. Redactiunea Tribunei in Sibiiu. In foima dvostra de la 29 februarie 1888 Nru 37. a aparut o corespondentia din Aradu cu dtul 22 februarie, despre “Sfirsitul Cronicei reuniunei din Arad„ . . in care unu anonim sub numele de Cronicariu, cu o cutezantia ne indatinata in viatia sotiala a oamenilor asia numiti solidi, ’si permite a seduce opiniunea publicului nu numai cu neadeveruri malitiose si create dar in fine facia de mine ’si ia voia a radic’a si calomnii tendentiose; le scrie toate acestea mascat in coloare si sub firma de nationalist si causa naționala. — Deca remanea aceasta corespondentia intre marginile foiei Dvostra, aflam de superflu a me ocupa de ea, — pentru că de o parte am credintia firma, că ori ce am de valoara, a cărui judecata aru ponder’a, mai nainte de a se pronunția v’a cerca se afle că au cat sunt adeverate celea scrisa de anonim, si că cine lea scrisu? er’ de alta parte eu nu sum prietina jurnalisticei moderne, după essplicatiunea dvostra, dea tracta pre cineva de tradatoriu alu natiunei fara nici unu titlu si basa. — După ce vise celea scrisa in corespondentia de mai susu a luat o demensiune mai mare, si prin alte jurnale romanesti, in parte considerandule de adeverate, — ca onorabilul publicu cetitoriu se nu fie in rătăcire atătu despre afacerile reuniunei femeilor romane din Aradu si provintia in general catu si despre afacerile si intrevenirile rele in special, aflu de bine ami face refessiunile mele conformii faptelor adeverate, lasandu cetitorilor nostri asi face apoi judecata după buna lor chipsuiala. Nu potu inse intra in polemii si reflessiuni fara a sti cu cine si ca cine este acel cronicariu anonim; de ore ce ori cătu sum datoriu ami justifica si apera afacerile si faptele mele acest deoblegament numi este inpus facia cu unu om fara trecut si nume; — sum dar îndemnata a o face acesta si cu atâta mai vertosu, — cu cat ne cunoscăndu pre corespondentu nu potu sti incât are fapte si titlu a se considera pre sine de nationalist; neadeverurile tendentiose din acea corespondentia insa, — ma făcu a crede că ori cine este, acela numai om solidu si de buna credintia na putut fi. — Pentru aceea ve rog cu posibila urgentiă ami comunica persona si numele Corespondentelui de mai sus; — căci ci^te sia permis a esi in publicu cu astfeliu de aserciuni, se aiba curagiul ale si subscrie. — In sperantia că dvostra nu veti omite ami comunica persoana si numele Corespondentului aceluia, — si ca si acestea sire ale mele vor afla locu in foia dvostra la ce si chiar legea ’mi asecura dreptul, — remân de binevoitoriu Petru Trufia. De sus în jos! Precum ’i se şi cuvine unui fost deputat şi însemnat om politic. Cât pentru noi, ne simţim foarte mâhniţi că am mâhnit pe un om, pe care-’l considerăm încă între membrii sinceri ai partidului naţional adecă între amicii noştri politici. Dar’ cât pentru cererea d-lui P. Truţa, ca să-i spunem numele corespondentului din Arad, îl rugăm să binevoească a ne ierta: noi am avut proces de presă, pentru că nu am voit să denunţăm pe un corespondent al nostru, şi ne ţinem de tradiţiunile stabilite în biroul redacţiunîi noastre. Vom întreba mai nainte pe corespondentul nostru, dacă vrea ori nu se fie numit şi apoi o vom redă: deocamdată dl P. Truţa are a face cu noi, cu cei ce compun biroul redacţional al „Tribunei“. Primim pănă una alta toată răspunderea pentru cele zise în coloanele „Trbunei“. Nr. 48 Altfel corespondentul, o persoană foarte onorabilă, ca să nu zicem mai onorabilă ca mulţi din cei ce se consideră de tot onorabili, se află în Arad, şi poate, dacă vrea, să-i spună d-lui P. Truţa: „Eu sânt, cu mine ai a face; dacă-ţi sunt şi eu prea puţin du-te şi te plimbă“. Crisa ministeriala din România. Crisa ministerială din România persistă încă şi acum. Se asigură, că Regele, înainte de a pleca la Berlin, la îmormântarea împăratului Wilhelm, va încredinţa pentru un timp oarecare d-lui I. C. Brătianu conducerea guvernului şi abia numai după reîntoarcerea regelui se va resolva această crisă, care a pus în mişcare toate elementele din România. Asupra stării actuale a crisei aflăm în „Epoca“ următoarele informaţiuni: „Sunt 6file trecute de la căderea cabinetului Brătianu şi un nou minister nu s’a putut compune. După eşecul încercat de principele D. Ghica cu dl Carp şi în urmă cu dl Pache Protopopescu se răspândise scirea, că preşedintele senatului va renunţa de a mai alerga să formeze un minister. Această scire însă nu era positivă; principele D. Ghica n’a declinat un moment sarcina cei s’a încredinţat de Maiestatea Sa regele. Principele Ghica ’şi-a schimbat înse planul ce avea la început. D-sa credea (j’Lle dintâiu, că va isbuti să formeze un fel de cabinet durabil cu dl Pache Protopopescu, care ’i-ar servi de trăsură de unire între majoritate şi minoritate. Preşedintele senatului a avut însă oensiunea să se convingă, că această apreciare era o apreciare cu totul personală a d-sale sau a d-lui Pache Protopopescu. De aceea principele Ghica a ales de astădată, şi în cele din urmă a rugat pe dl Costică Boerescu ca să consulte d-sa pe şefii oposiţiunii unite asupra condiţiunilor formării unui cabinet fie şi de transiţie, care să aibă de la început asigurat concursul oricât de moderat al minorităţii parlamentare. Am anunţat ieri, că dl C. Boerescu a avut prima conferenţă la cameră cu leaderii oposiţiunii. Astazi de dimineaţă dl C. Boerescu a fost la eforia spitalelor unde s’a întreţinut mai mult timp cu principele Ghica, care după aceasta s’a dus imediat la palat spre a vesti pe Maiestatea Sa, că n’ar fi cu putinţă de a forma un minister aşa cris de concentraţiune. Se dă ca positiv de alţii, că noul cabinet va fi format cu generalul Lecca. Acest minister ar fi un cabinet pur colectivist. Se cunosc deja câteva nume, între care figurează şi dl Andrea Vizanti. Singura pedecă este lupta dintre Ferichide şi Sturdza, unul din doi trebuind a fi sacrificat.“ « Sinucideri în Sibiiu. Alaltăieri s’a spânzurat un fabricant de pepteni. Nu se scie din ce causă. — Ieri s’a împuşcat sub plopii dela „Stea“ un sub-intendant militar. Glonţul, tras prin gură, ’i-a răspuns prin ceafă. Se crede, că o boală incurabilă de stomachi l-a împins la moarte volnică. * Maghiarisarea Slovacilor. După cum cetim în „Aradi Közlöny“, fişpanul comitatului Trencin va trimite în curând 100 de băieţi Slovaci în Arad, pentru îmulţirea elementului maghiar. Maghiarisarea acestor băieţi se va face prin revisorul școlar Varjas . * ^ CRONICA. Principele de Coroană Rudolf va pleca aeji sau mâne la Berlin, spre a asista la împrmentarea împăratului Wilhelm. * Transferări. Subnotarul de la tribunalul reg. din Mureș-Oșorheiu, Dr. Andor Bogdan, a fost transferat în aceeași calitate la judecătoria reg. din Reghinul săsesc, ear’ sub notarul dela tribunalul reg. din Zalaegerszeg, Ludovic Szilágyi, la tribunalul reg. din Balassagyarmat. * Maghiarisări de nume. „Budapesti Közlöny“ publică următoarele schimbări de nume: Ioan Paulik în „Mihály fiu, Samuil, Hugo, Emil şi Leo Kohn în „Korolányi“; Antal Weiss în „Kecskeméti“; Samuil Rosenfeld în „RónaIuliu Mautner în „Vámosi11; Carol Weiss în „Vajda“. * Hymen. Dl Ioan Tocaciu, cancelist magistratual şi secretar al băncii de credit şi anticipaţiuni „Haţegana“, s-a finanţat în 4 Februarie n. cu d-şoara Susana Popescu, fiica domnului Teodor Popescu, proprietar în Haţeg.* Dl C. Georgescu a concertat și în Arad în cercuri private. După cum ni se scrie, publicul a fost pe deplin satisfăcut de concertul tinerului artist.