Tribuna, aprilie 1888 (Anul 5, nr. 74-97)

1888-04-01 / nr. 74

Anul V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., x/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 franci, x/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Sibiiu, Vineri 1/13 Aprilie 1888 Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ca l­a Aprilie v. 1888 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile rămân şi pentru ac­tualul format tot cele de până acum şi sunt insemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în Monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipă­rită dela fâşiile, în cari li s’a trimis diarul pănă acuma. Administraţiunea diarului „Tribun­a“, la Sibiiu, 26 Martie st. v. Sânt cam rău dispuşi o samă din compatrioţii maghiari şi încă tocmai cei mai obicinuiţi de a ved­e toate în rosu. Nu spun tocmai pentru­ ce, dar­ e lesne de ghicit.. In fiecare z­i li se dă ocasiunea de a perde una după alta câte o ilusiune. Are să vină o vreme, când nici plocoanele slugarnicilor de tot soiul n’au să-’i mai înveselească. Fiindcă văd, că totul e de geaba: „cu minciuna mânci de prânci, şi de ameatţ, dar’ de cinat ba“. Se şi grămădesc multe acum în aniversarea a douăzeci şi una a erei constituţionale, înainte de toate vine nemulţumirea naţionalităţilor nemaghiare, care fac două din trei părţi ale poporaţiunii din ţe­­rile unguresci. Nu recunosc compa­trioţii, că nemulţumirea naţionalităţilor nemaghiare şi-ar jigni. Contradicţiunea tradată de ei înşişi de câte­ ori aduc vorba de naţionalităţile aceste, probează că sânt agitaţi. Ascund cât pot agi­taţiunea lor, însă ea totuşi se vede. Oamenii liniştiţi şi convinşi de buna lor conduită sânt şi rămân consecvenţi în aprecierile lor. Compatrioţii noştri maghiari, de care şi de câţi poate fi acum vorba, cualifică naţionalităţile ne­maghiare în tot felul, cum le dă mo­mentul. Odată die, d. e. despre Români, că sânt o massă inertă; de altădată, că sânt agitatori; dar’ de altădată, că poporul român e popor bun şi nu se amestecă în politică, afară de câţiva agitatori; în fine, că este popor sălbatic şi se seduce lesne la excese. Litania aceasta s’ar mai pută con­tinua, căci variaţiunile temei despre Ro­mâni sânt mai multe. Vor fi destule şi aceste ca exemple comprobătoare, că precum e judecata nestatornică, aşa trebue să fie şi disposiţia sufletească a acelor ce judecă nestatornic. Lângă nemulţumirea naţionalităţilor nemaghiare se alătură alta şi mai gene­rală. Am voi să-’i vedem şi să-’i nu­mărăm pe aceia câţi sincer vor pută­­jice, că bine merg lucrurile în ţerile unguresci şi câţi, că sânt suportabile greutăţile publice de tot felul. Am voi să-’i vedem şi pe aceia câţi vor pută­­jice, că şi dacă avem de a suporta greu­tăţi mari sfintem despăgubiţi, pentru­ că avem administraţiune circumspectă şi neobosită, avem o justiţie promptă, avem finance bina regulate, comunicaţiune în­lesnită cruciş şi curmecjiş în ţerile co­roanei unguresci, fluvii regulate şi câmpii canalisate. Cu un cuvânt, am voi să vedem pe aceia câţi vor pută­riere că ţerile ne sânt chivernisite astfel, încât de drag să trăesci şi să te răsfeţi în ele, fiindcă ori unde în altă parte te-ai duce, de mai rău poate, dar’ de mai bine nu poţi da. Nu-’i vom vedă pe aceia nicăiri, care să zicâ sincer ceea­ ce am dori şi noi să se poată 4ice despre ţerile unguresci. Ear’ dacă s’ar obrăsnici vre-un slugarnic să vină şi, ca să placă guvernanţilor de astăzi ori să-’i dee un codru de pâne, să zică, că lume mai fericită pe pământ nu este ca cea din ţerile unguresci, atunci îndreaptă-’l la mijloacele de comunica­ţiune impracticabile iarna şi vara, în­dreaptă-’l la restanţele cele multe de pe la toate instanţele justiţiei, îndreaptă-’l la acei ce au avut nenorocirea să fie erezi, să-’ţi spună, cât de în grabă li s’a lichidat succesiunea, îndreaptă-’l la lici­taţi­unile cele multe, puse la cale de atâtea feluri de executori, îndreaptă-’l la locurile pustiite în tot anul, une­ori şi de câte două­ ori, de apă, îndreaptă-’l la acei ce pleacă şi cei­ ce vor, dar’ nu le este permis să plece la drumul emigra­­ţiunii, şi să vedem nu se va ruşina şi nu îi vor îngheţa în gură laudele de­dicate guvernanţilor actuali? Cei mai cu judecată dintre com­patrioţii maghiari le sciu aceste toate foarte bine, dar nu cutează să le recu­noască în public. Se tem, că şoviniştii lor şi-ar expune ridicolului dacă nu pe­ricolului celorlalţi şovinişti, care fac majoritatea precumpănitoare între con­­naţionalii lor. Fac, dar’ sânt cu toate aceste nedumeriţi, pentru­ că se gândesc şi ei la urmări. Nedumerirea lor însă trebue să crească, când bagă de seamă, că nici sprijinul din afară, la care contau foarte mult, nu este tocmai precum s’au obici­nuit a-’şi face ilusiuni despre dînsul. Cei din afară, fie dela Viena, — cum taxează compatrioţii maghiari de din afară tot ce e în monarchie afară de statul unguresc, — fie dela Berlin, Pa­ris sau Londra nu sânt oameni, care să stee cu ochii închişi, ca să nu vadă şi să nu ştie ce se face, ce se petrece şi prin ţerile unguresci. Vă vend că apoi lucrurile nu merg după­ cum ar trebui să meargă, dar nici că se gân­desc acei chemaţi, ca să le abată cătră calea îndreptăţirii, se înţelege, că n’au motive să-’şi ascundă nemulţumirea, în­cât privesce Berlinul, nemulţumirea a fost în timpul mai din urmă exprimată, când printr’un organ, când printr’altul, fie de acolo din loc sau din Germania, de sigur însă la inspiraţiuni din Berlin. Mai în urmă a fost „Kreuzzeitung“ din Berlin, care a jignit foarte mult am­biţiunea compatrioţilor maghiari. Foaia berlineză a dat expresiune neplăcerii sale faţă cu atitudinea ma­ghiară în ceea­ ce privesce armata co­mună. Se stie, că presa maghiară nu­­tresce divisarea armatei comune austro­­ungare. Aliaţilor monarchiei şi spriji­­nitorilor de pănă aci ai aspiraţiunilor maghiare nu le vine la socoteală divi­sarea armatei şi o combat. Expresiunea aceasta încă a contribuit la crescerea nedumeririi şi după­ cum se vede din­­tr’un organ inspirat de guvern, „Pesti Hirlap“ a contribuit foarte mult, în năcazul ei, foaia dela Budapesta, în Berlin nu mai vede decât junkeri pru­­siani. Nu seim unde se va opri nedume­rirea sau disposiţiunea cea rea a com­patrioţilor maghiari, însă un capăt tre­bue să aibă. Va fi acel capăt azi sau mâne, sau poimâne, cine o poate spune hotărît? Nemulţumirea cea generală din ţerile unguresci, disposiţiunea cea rea a compatrioţilor maghiari, răceala cea în crescere, nu permit a se trăgăna starea actuală un timp mai îndelungat, afară dacă guvernanţii de astăzi ar lua hotărîrea a ne băga în seamă viitorul patriei cu toate ale sale, adecă cu toate câte se ţin de acest viitor. Germanul are un joc de cuvinte semnificativ, care se poate aplica de minune în situaţi­unea actuală din ţerile unguresci. Dacă nu mergi, vei fi mers (gehst du nicht so wirst du gegangen), am pută­rile noi într’o traducere mai si­luită guvernanţilor, care produc nemul­ţumirea, nedumeririle, disposiţiunea cea rea şi răceala în afară. Dl Tisza poate că încă n’a priceput glasul acesta al situaţiunii. Dacă nu ’l-a priceput ieri, îl va pricepe atji sau mâne, căci de priceput trebue să-’l priceapă. Iar’ dacă-’l va pricepe, sau se va închina lui, sau se va a duce. FOIŢA „TRIBUNEI”. Petre Butuc. — Novelă. — De Gr. Sima al Iui Ioan. Se miră mulţi şi se crudesc, cum s’a putut schimba domnul Petre Butuc atât de mult ?! Cum? Lucrul e foarte natural şi oare-cum de sine înţeles — pentru cel­ ce scie toate încre­ţiturile ciudatei sale vieţi. Numai cât puţini sânt de aceştia, tare puţini. De aceea se mira atât de mult, pre­cum m’aş mira însumi, dacă nu ’l-aş sei şi nu ’l-aşi cunoasce îndeajuns. Am fost uuse în legături de prietenie cu el. De aceea am şi aflat tot şi aş fi nu me mai mir, că n’am pentru­ ce. Tot omul are o patimă. Adecă bine­înţeles, tot omul are mai multe patimi, numai cât una din ele le predomnesce pe toate. Domnul Petre Butuc, ca om, ce este, are şi dînsul o sarcină de patimi, natură o­­menească, ce să te faci? Patima domnului Petre Butuc, care la toate le face vîrf, e curioasă de tot și oare­cum unică în felul seu. Aci e cheia, lumea pe asta n’a luat-o în samă cum trebuia s’o facă, de aceea se miră atât de mult. Adecă omul, tot ca el, se preocupă mai mult de altul, pe sine nu umblă să se judece. Nu e rău om Petre Butuc, nu. E ca pânea cea bună, numai cât în veci e moros, în voe bună nu-­l mai vedea nimeni. Dac’ar fi păţit-o însă altul în locul seu, tot aşa ar fi. Mă prind, fără temere, că voiu perde. Şi-apoi nici nu e scris nicăiri, ca în viaţa ta nici când să nu fii dus pe ghiaţă, cu deo­sebire, dacă ai vre-o patimă. Lumea seia pe domnul Petre Butuc în veci cu condeiul după ureche. Aşa a fost odată, aci însă altă făină se macină la moară, şi aci tot nefericitul condeiu poartă vina. Patima domnului Petre Butuc e boala de condeiu, şi ea a făcut de viaţa sa îşi are fasele ei ciudate de tot, ca şi fasele „Doam­nei mărilor şi a nopţii“. Boala de condeiu, în cele din urmă, luase nişte proporţii îngri­jitoare, încât a trebuit să li­ se facă o cură radicală, care apoi­­l-a adus la aceea ce este aici. Aşa e omul, la care una dintre aplecări cresce pe socoteala celorlalte. Când nu poate să o scoată în capăt apoi îşi perde rostul. Dar’ aşa e mai ales domnul Petre Butuc, de care lumea atât de mult se miră. Iată cum s’au petrecut ele, lucrurile: La început, cine era ca domnul Petre Butuc! Omul totdeauna chitit frumos, ca scos din cub­ie, ras şi cu părul în două furculiţe pieptenat pe frunte, cărarea dreaptă pănă la un fir, începea din crescet şi se sfîrşia la mijloc de frunte. Straiele sale totdeuna cu­rate şi croite pe trup, încât când păşia, rar şi apăsat, cu capul sus şi aproape nemişcat,­­ se putea observa un corp bărbătesc ca în strună făcut. Dar’ ceea­ ce-­i da o înfăţişare poznaşe de tot era condeiul sdravăn, pe care ţinea să-’l aibă mereu după ureche. Aşa în şcoală, când turna minte în capetele seci ale băieţilor — era dascăl de meserie — aşa pe uliţă, aşa mai ales în Dumineci şi serbători, pentru care­­le avea condeiu anume, un urieş condeiu. Puteai să z J’ci, că nu se poate în lume: copii buni, babe frumoase şi domnul Petre Butuc fără de condeiu. Şi nu de flori ţinea dl Petre Butuc atât de mult la condeiu, între pâreţii capului seu se petreceau straşnice visuri. O întâmplare oarbă m’a fă­cut să le dau de urmă. Nici vorbă! Sămânţa de prepus aveam noi cu toții, prietenii sei, — verde deschis — însă mai ântâiu singur am aflat. Cum ?S­ic, o întâmplare oarbă, într’una din cifre, fiind la el, arunc o privire spre o carte nemțească, ce de mult o văzusem mereu deschisă pe masa lui de scris. Câteva șire subtrase cu roșu m’au făcut se deviu curios. Mare lucru şi vrednic de luare aminte trebue că se cuprinde în cartea aceea, când însăşi cenuşa roşie a trebuit să-­şi facă slujba. Când colea cetesc deasupra măreţul şi poznaşul titlu: „Mijlocul de a ajunge omul în trei z­ile scriitor original, fără vre-o pregătire anumită“. Al dracului! — mă cuget. — Neamţul a făcut o glumă, şi cu gluma lui a sucit min­ţile domnului Petre Butu, de aci boala de condeiu la el. Pe loc ’mi­ se luminează min­ţile şi purtarea ciudată a prietenului meu nu-’mi e mai mult o taină — nu, eu o în­ţeleg. Pândesc momentul potrivit şi cetesc, îmi aduc aminte, cam următoarele: „De vrei să devii în trei­­file scriitor original, adecă literat în formă şi scriptură, n’ai decât să voesci, mijlocul e foarte simplu. Nu e ne­­voe de nici o pregătire, din contră, cu cât ai învăţat şi cetit mai puţin, cu atât mintea şi judecata ta mai originale sânt, prin urmare şi fătul lor original are să fie. Cartea multă bâiguesce capul omului, şi face să-­ţi însu­­şesci o sumă de idei neoriginale, de ale al­tora, de care, când vrei a compune ceva, nu uşor te poţi desbăra. De aceea sânt atât de puţine scrieri originale în toată puterea cuvântului. Nu-’ţi lipseste decât scrisul şi cetitul. Chiar şi acest din urmă se poate mărgini la descifrarea propriei tale scrisori; cu ale altora n’ai să-’ţi sfarmi capul. De altcum, având toată înţelepciunea lumii ace­steia adunată în scăfârlia ta, urmând îndru­mărilor mele, originalitatea nu ’ţi-ar lipsi. „Toată treaba se mărginesce la urmă­toarele : „Având voe de a scrie ceva bun, plă­cut la cetire şi interesant, mai întâiu de toate pune-te în posiţia omului lipsit de ori­ce ju­decată, ce toate le face aşa pe dibuite. Nici un cuget, nici o grije nu este iertat să ai în creierii tei. Devenit astfel om în toată firea, ce-i drept, dar’ totuşi un fel de „n’aude, nu vede“, caută aşa pe nesoiute, ca­ şi­ când n’ai sei, că ce faci, caută şi scormonesce no­ianul de amintiri, ce în decursul vremii s’a grămădit în creieri­’ţi. Suflă la o parte pul­berea uitării ce le acopere, şi fără să alegi apucă firul ântâiei amintiri, ce-’şi arată nasul. Pe aceasta ai să o întinai pe răbdătoarea hârtie, s’o întinai tot într’una, pănă nu mai este. Acesta e sămnul, că lucrarea­’ţi este un ce întreg, desăvîrşit, raritate în literatura tuturor neamurilor foste şi viitoare. Precum vei fi, când e vorba de o bucată literară cu­vintele a compune, a întocmi şi altele de pânura lor nu au loc şi rău sânt între­buinţate. A compune ceva va să aib­ă a aduna la un loc mai multe bucăţi risipite, spre a face din ele un întreg, care n’a mai fost, lucru ce cere muncă, lucru silit adecă și prin urmare neoriginal, ear’ a întocmi va să aib­ă a drege, ceea­ ce nu e bun în forma ce o are, ear’ întocmirea să fie ea cum să fie de originală în sine, miroasă totuși a cârpitură. Ceea­ ce e original în toată puterea cu­vântului nu e deci nici compus, nici întocmit, ci simplu: scris. Şi anume scris aşa cu mintea a­lene, fără să se cugete omul câtuşi REVISTA POLITICA. Sibiiu, 31 Martie st. v. Crisa Bis­marc­k­i­ană e încă tot pendentă. Se pare că nici chiar cercurile ce stau foarte aproape de can­celarul imperiului n’au încă idee despre modul resolvării aceleia. Privitor la timpul sosirii reginei din Anglia în Charlottenburg, circulă deosebite faime. Unii susţin, că ea va veni deja la 18 sau 20 Aprilie, iar’ alţii, că numai la 24 Maiu, când, după­ cum se scie, este ziua nascerii reginei. Relativ la opoziţia ce o face prin­cipele de Bismarck proiectului de căsă­torie, se îndrumă la următoarea decla­rare, pe care a făcut-o el în „Reichs­­tag“-ul german la 16 Martie 1885: „Iau aci cuvântul, spre a protesta în contra acestei utilizări a înru­dirilor dinastice în cestiunile politicei externe, în calitate de servitor probat şi vechiu al dinastiei noastre şi al Maiestăţii Sale împăratului. Este vîrîrea intereselor şi înrudirilor di­nastice în marile interese naţionale, care între două naţiuni pot divergia, pentru di­nastii însă nici­odată n’au fost folositoare... Totdeauna duşmanii dinastiilor au fost aceia, care au pus în primul plan rela­­ţiunile dinastice în cestiuni internaţio­nale“. După­ ce cancelarul a expus apoi, că considerări de înrudire nici­odată nu hotărăsc politica germană, a făcut un şir de expuneri istorice şi s’a decla­rat faţă cu un orator de al oposiţiei de îndatorat „a se opune considerantelor de înrudiri dinastice şi înrîuririlor asu­pra politicei cu acea asigurare, că va­loarea dinastiei germane şi în special a dinastiei noastre împărătesei se va măsura totdeauna după interesele naţionale şi nici­odată după înrudirile princiare“. în cercurile politice din Berlin se vorbesce, că cancelarul a pus ce­­stiunea de încredere, şi drept con­­diţiune pentru rămânerea sa a ce­rut să se renunţe cu desăvîrşire la proiectul de căsătorie cu principele Battenberg. Numitele cercuri văd ast­fel lucrul, că în special împărăteasa şi regina Engliterei ţin mult la acel pro­iect, pe când împăratul înclină mai mult spre nedumeririle politice ale can­celarului. Ca un succes provisor al cancelarului este privit faptul, că vi­­sita, pe care principele Alexandru de Battenberg o proiectase pentru cel mai apropiat timp, nu se va mai face. Nu se poate sei însă, dacă proiectul este înlăturat pentru totdeauna sau numai amânat. Deocamdată nu s’au luat din partea celor competenți hotărîri deci­sive încât să se poată zice, că crisa este terminată. Şi se recunoaste, că chiar dacă reuşesce cancelarul în cestiunea de faţă cu vederile sale, totuşi va tre­bui să rămână oare­care răceală. Din toate acestea se conclude, că numai grave motive politice au putut îndemna să facă cestiune de cabinet. De interes este, că aceasta s’a întâmplat încă la 31 Martie. Prin urmare crisa exista când cancelarul a serbat ziua nascerii sale. Este probabil, că un întreg șir de cestiuni au determinat pe cancela­rul să facă ceea­ ce a făcut. Proiectul de căsătorie și-a oferit numai prilegiul. Prima cerere, care de asemenea a fost favorisată la locul competent, se zicea că ar fi făcut-o principele Alexandru în vara anului 1886, puţin înainte de detronarea sa; după alţii, cererea ar fi Nr. 74

Next