Tribuna, mai 1888 (Anul 5, nr. 98-123)
1888-05-01 / nr. 98
Aliul V Sibiiu, Duminecă 1/13 Maiu 1888 Nr. 98 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Gisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Mahl st. v. — cu preţurile din capul foii — invită AdministraţiuneaJiarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 30 Aprilie st. v. De câteva rr.de car’ trece un fel de adiere răsboinicâ prin coloaneleŢarelor din marile centre de viaţă ale Europei se pare-că acum, în sfîrşit, în adevăr răsboiul cel mare va isbucni. Prin ţeriie din Orient se ivesc tulburări sporadice şi guvernele se clătină mereu. în Rusia se fac noue dislocări de trupe. în Francia generalul Boulanger ţine spiritele în continuă ferbcere. Germania e agitată în urma spirilor ce vin din Francia şi din Rusia. Eare în monarchia noastră toate cercurile politice sunt cuprinse de sentimentul, că vine ceva, — nimeni poate nu seiece, — dar’ ceva cu totul deosebit. în timpul celor din urmă doi ani a fost mai adeseori aşa, ba chiar mai rău decât aşa, încât nu odată foarte mulţi dintre oamenii altfel chibzuiţi erau siguri, că răsboiul e cu totul apropiat. Răsboiul însă n’a isbucnit. Cetitorii noştri îşi vor fi aducând aminte, că totdeauna, când asemenea temeri s’au ivit cu mai multă stăruinţă, noi am pus la îndoeală putinţa unui răsboiu cu totul apropiat. Căci omul care cunoasce istoria în amănuntele ei şi scie cum se pregătesc răsboaiele cele mari, n’are decât să se uite bine împregiurul seu şi să examineze faptele ce se petrec, pentru ca să simtă un fel de miros de leşuri, dacă răsboiul e pregătit. Dar’ după priceperea noastră şi după informaţiunile pe care am putut să ni le adunăm, pregătirile nu erau încă, ba nu sânt nici chiar astăzzi terminate. Un răsboiu poate fără îndoeală să isbucnească şi mai nainte de a-şi fi terminat pregătirile cei ce iau parte la el. Totdeauna însă acela, care nu se simte pe din destul pregătit, îşi dă silinţa de a mai amâna accentuarea conflictelor, şi astăzi, când un atac fără de veste nu prea e cu putinţă, silinţele pentru menţinerea păcii de regulă nu rămân zadarnice. Se poate de asemenea, că, ori-şicâtă atenţiune am fi avut la cetirea s Ţârelor mai bine informate şi ori-şicât de mult ne-am fi silit să adunăm şi pe alte căi informaţiuni, nu sântem destul de bine orientaţi, şi pregătirile, pe care noi le credem încă în curgere, sânt în adevăr terminate. Noi însă nu putem să judecăm decât cu mintea noastră şi în virtutea stiinţelor, pe care le avem; şi judecând astfel, ne îndoim şi acum, că răsboiul este atât de apropiat precum unii îl cred. Şi dacă ne dăm bine seamă de împregiurări, trebuesc şi dorim, mai ales noi Românii, ca nici să nu fie apropiat răsboiul. Cum stăm noi astăzi ? şi cum am stamâne ori poimâne, dacă ar isbucni răsboiul? E atât de uşor să rostesci cuvântul „răsboiu“ şi mai ales în mijlocul unui popor amărît ca noi sânt mulţi oamenii, care ar şi dori, pare că, răsboiul, închipuindu-şi, că prin el voiajunge la o soarte mai bună. Cu totul altfel stau însă lucrurile, dacă ne dăm cu tot dinadinsul seamă despre consecvenţele, pe care le are răsboiul pentru fiececare din noi şi pentru toţi împreună. Omul cu socoteală, mai nainte de a pleca la drum, îşi pune acasă la el treburile în bună rândueală şi numai apoi îşi face cruce, crice un „Doamneajută!“ şi pleacă. Câţi dintre noi vor pleca în ajunul răsboiului la un drum lung şi greu, din care mulţi nici că se vor mai întoarce ? N’are fiece care dintre cei ce pleacă să-’şi pună acasă treburile în bună rândueală? N’au cei ce rămân acasă să-’şi potrivească afacerile în vederea marelui eveniment? Unii sânt plugari cu semănăturile în câmp, alţii sânt meseriaşi ori industriaşi, care îngrămădesc mereu productele lor, car’ alţii sânt neguţători, care îşi cern mereu capitalul, pentru nici unii nu este indiferent, dacă va fi ori nu în curând răsboiul, căci într’un fel fac, dacă avem pace pănă la toamnă, şi într’altul, dacă răsboiul e cu totul apropiat. Şi dacă oamenii singuratici nu pornesc la drum mai nainte de a-şi fi pus acasă la dînşii treburile în bună rândueală, cum ne putem închipui, că statele vor întră în răsboiu mai nainte de a se fi asigurat de buna rândueală înlăuntrul lor? Cu putinţă e lucrul acesta fiindcă nu odată s’a întâmplat, ca oameni uşuratici ori încăpăţînaţi să aibă conducerea vre-unui stat. Trebue însă să presupunem, că actualii conducători ai statelor europene nu sânt asemenea oameni. , Se poate oare, ca monarchia noastră şi amicii ei sinceri să nu ţie seamă de cele ce se petrec la Viena şi la Fraga, la Budapesta, la Zagrabia, la Cluj şi la Caransebeş, ba fie chiar şi la Sibiiu ? Nu trebue oare să dorească tot omul de stat din Austro-Ungaria şi orişice amic sincer al acestei împărăţii, ca curată, fără pete de tină şi murdărie. Puneam premii pentru aceia, care umblau într’o săptămână mai curaţi. Am distribuit ace de cusut şi cu gămălie, foarfeci, bricege şi alte mărunţişuri, care le cumpăram cu duşina la târgul din oraş, pentru premiarea curăţeniei. Popa şi primarul şi satul întreg la început strîmbau din nas la întreprinderile mele curioase ; însă eu îmi urmăriam planul cu îndărătnicie. Antâiu trebue să scoţi pe oameni din starea dobitocească,după aceea îi poţi cresce. Cu ajutorul micilor mele premii am ajuns într’adever acolo, de, înainte de a se împlini anul, tinerimea satului umbla mai curată decât cei mari: aceştia începură ici colo a se ruşina, când copiii înşişi le făceau imputări pentru lipsa de curăţenie. Dacă mergeam prin sat sau pe câmp, mititeii îmi săltau voioşi înainte de la jocuri, ca să-mi întindă mâna salutând cuviincios. Toţi se lipiau cu iubire de mine, căci purtau frică de băţ, se bucurau de premii şi de frumoasele istorii ce le povestiam, şi care le ascultau foarte bucuroşi. In sat eşiau fel de fel de vorbe despre dărnicia mea. Am şi cheltuit în anul ântâiu pentru şcoală mai mult decât făcea plata mea de cincizeci de florini. Doi dintre băeții cei mai săraci, goli de jumătate,i-am îmbrăcat în haine noue pe cheltueala mea. Așa ceva nu li se părea oamenilor lucru curat. Dascălul de pe aici fusese de comun răsboiul, dacă nu poate să fie evitat, să se amâne, pentru ca să mai rămână timp spre a pune capăt încordărilor ce există înlăuntrul monarchiei austro-ungare? Căci într’un răsboiu ca cel ce ni se pune în perspectivă nu e destul ca toţi să-’şi facă, precum în toate caşurile îşi vor şi face, datoria cătră patrie şi Tron, ci trebue se între fiesce-care cu inima întreagă în luptă. Şi nici un om cu minte nu ne-ar crede, dacă am spune, că şi noi Românii, de exemplu, am pută să ne luptăm astăzi cu toată inima pentru patria noastră şi pentru Regele nostru. Da! ne vom face datoria, ne vom face-o cu toţii, îi vom silui chiar şi pe puţinii, care n’ar fi voind să ’şi-o facă, dar’ cu inima îndoită, fără avânt şi fără nădejde de isbândă, temându-ne mereu, ca nu cumva să fie mai rău pentru noi dacă vom eşi învingători. Să ne ferească Dumnezeu, ca zilele mari şi grele ale răsboiului să ne ajungă în starea aceasta, şi să sperăm că mai e timp destul, pentru ca silinţele acelora dintre oamenii de stat ai monarchiei, care vor să ne împace pe toţi mai nainte de a ne scoate în faţa duşmanului comun, să fie încununate de succes. Iar’ dacă, în ciuda tuturor prevederilor noastre, duşmanul ne-ar lovi năprasnic, tocmai fiindcă ne scie nu pe din destul pregătiţi, să ne gândim, mai presus de toate, că nu este vorba numai de presentul trist, ci şi de onoarea numelui românesc, şi să ne facem, ca totdeauna, cu toată inima datoria, pentru ca să se seie, că Românii pretutindenea şi în toate împregiurările sânt oameni întregi, bărbaţi în puterea cuvântului, a cărora iubire mult preţuesce. Căci numai astfel ne vom face un viitor mai bun ca presentul! FOIŢA „TRIBUNEI“. Milionarul. — Două novele. — De Ktehokke. (Urmare.) VI. începutul reformaţiunii. Acum, îndată ce m’am arangiat comod, am trecut la iubita junime şcolară. Ea îmi venia şi se ducea în toatejilele, asemenea unei turme de purcei. Am început de acolo, că învăţam pe fiecare copil să mă salute dându-mi mâna când întră în şcoală. Cine venia nespălat, într’o clipă îl trimeteam la fântână; mâni şi picioare trebuiau să fie aşa de curate, ca şi faţa. Adeseori veniau nepeptenaţi. Am poruncit să-’mi vină bine peptenaţi. Băeţii au rîs. Le-am scos rîsul cu băţul. Am rugat pe popa să-’mi stea în ajutor şi să ţină odată o predică despre folosul curăţeniei. El m’a privit cu ochi mari şi a rîs. Aceasta nu se ţine de religiune, dascăle! Ai să mergi şi să-ţi verji de slujbă! — Cu ajutorul băţului totuşi am adus la cale ca părul să fie peptenat. Apoi veni rondul la îmbrăcăminte. Cu puterea aici nu puteam răsbi. Cu toţii umblau în haine de tot spintecate; asta nu o puteam schimba; însă materia avea să fie Un lucru sui generis sunt corespondenţele „din Sibiiu.“ — Te miri adeseori pe unde se ivesc şi stai la îndoeală, dacă au fost ori nu scrise în adevăr acolo, de unde sânt datate. Am avut ocasiunea de a mă convinge, că unele din aceste corespondenţe, deşi erau datate „din Sibiiu”, erau făcute in redacţiunea Ziarului, care le publicase. Autorul lor a făcut el însuşi mărturisirea aceasta, pretinzând numai, că a compus corespondenţele pe basa informaţiunilor primite în scrisori private. Am mai avut apoi ocasiunea de a mă convinge, că corespondenţe, care nu erau datate „din Sibiiu“, fuseseră scrise în Sibiiu. Ea se insinua, că ele au fost primite de la un om, care, aflând despre aceasta, se simţia foarte indignat, declarând, că niciodată în viaţa lui n’a avut nici direct, nici indirect relaţiuni cu sărăntocul cel mai mare, şi nici un om cu avere cât de puţină nu se făcea dascăl. In loc, ca asemenea antecesorilor mei, se primesc dela copii şi dela părinţi mituiţi, împărţiam eu mai în abundanţă decât toţi fruntaşii satului întreg. Nu stiau ce să facă din mine? Unii erau de părere, că sânt un criminalist fugit, un hoț, sau așa ceva, care voesce numai să trăească aici în ascuns cu banii sei. Nisce oameni ca aceștia, care arareori făceau sau gândiau un lucru bun, nici că puteam să me țină de om bun, ci totdeauna de ceea ce este mai rău, — asta se înțelegea dela sine. Popa într’aceea a înaintat la comisiunea superioară şcolară atestatul cel mai bun despre mine, — totuşi nu fără ca să adaoge observările sale asupra darurilor împărţite între copiii de şcoală. Insă după ce ia lege datul nu este aşa de strîns oprit, ca şi furatul, am fost denumit de dascăl definitiv şi pe viaţă. VIII. Programul reformaţiunii. Fiind acum sigur de poziţia mea,mi-am uşurat sarcina, am împărţit copiii în clase; pe cei mai mari ,i-am făcut, învăţători şi învăţătorese pentru cei mai mici, şi prin aceasta au înaintat cu toţii mai repede. Băietelor mai sărmane le cumpăram fire de lână şi ace de împletit; le învăţam să facă ciorapi şi le dam lor ceea ce lucrau. Aceasta sgâdărî pe părinţii mai bogaţi. Fiicele lor nu trebuiau să Preste trei zile se vor întruni sinoadele eparchiale în metropolia gr.-or. a Românilor din Ungaria şi Transilvania şi representanţilor clerului şi poporului se va da o nouă ocasiune, ca să se consfâtuească şi să lucreze împreună pentru înălţarea Sionului românesc, excelente. Cantorul din orăşelul vecin ’mi-a ajutat cu note şi piese de cântat. Cu tinerimea am dus-o departe binişor, însă cât pentru îmbunătăţirea cântării bisericesci nu o am putut scoate cu bătrânii nici cel puţin acolo, să se înveţe a cânta mai lin. Am făcut atent pe părintele Pflock, să stărueascâ pre lângă cinstita comună, să nu urle în biserică. Aş! ce înţelegi cita la treaba asta? Zise părintele; eu las tot omului evlavia şi rîvna sa creştinească de a striga cătră Dumnezeu. Când e domoală cântarea, e domol şi creştinismul! Presupun, că vorbise ţeranilor şi nevestelor acestora despre a mea ridicolă, ba necreştinească fantasie, cum o numia el , căci am observat, că de atunci strigau de Zece ori mai straşnic când cântau, şi de rîvna creştinească învineţiau la faţă ca prunele şi eşiau din biserică toţi răguşiţi. In genere cu cinstita comună trebuia să fiu cam băgător de seamă, căci ’mi s’a dat să înţeleg destul de lămurit, că nu eram de loc iubit, şi cu cântatul, cusutul, perecitul, ţesutul, spălatul, peptenatul şi cu povestitul meu eram socotit de un reformator stricăcios. La aceasta nu puţin a contribuit popa, căruia nu-’i eram slugă plecată deajuns; mai mult încă primarul, căci nu-’i consumam niciodată în cârcimă nici de un ban, car’ Duminecile adeseori îi luam câţiva tineri cu poveştile mele. (Va urma.) Corespondenţele „din Sibiiu“ cei ce pretindeau a fi primit corespondenţe dela dînsul. Am avut, în sfîrşit, ocasiunea de a constata, că o corespondenţă publicată în „Pesti Napló“ din Budapesta, ca fiind primită de la Bucuresci, cuprindea lucruri, pe care la Bucuresci nu putea să le scie nimeni atunci, când corespondenţa ar fi trebuit să fie expedata din Bucuresci, ca să poată sosi la Budapesta pe Ziua, în care a fost publicată. Şi — lucru de tot curios! — după ce în coloanele „Tribunei“ s’a făcut constatarea aceasta şi eu am cerut dela redacţiunea Ziarului „Pesti Napla“ o rectificare, m’am pomenit, că acelaşi Ziar începe să publice corespondenţe datate „din Sibiiu“, care sunt o continuaţiune a celor datate din Bucuresci şi în care ’mi se dă răspuns la o altă rectificare, pe care o cerusem, în urmă, de la redacţiune. Voiu mai reveni încă asupra acestui şir de corespondenţe, în care noi Românii, atât cei din ţerile coroanei ungare, cât şi cei de preste Carpaţi, sântem trataţi adeseori cu foarte multă asprime, începând de sus dela Ioan Brătianu şi dela Teodor Roseti pănă jos la mine. Nu mă voiu încumeta deocamdată să afirm, că toate aceste corespondenţe pleacă din acelaşi isvor, nu voiu presupune îndeosebi, că corespondenţele datate din Bucuresci au fost scrise la Sibiiu după informaţiuni luate din Ziare şi din scrisori private. Cu putinţă ar fi şi lucrul acesta; eu însă nu-l cred, îmi e altfel şi indiferent. Dacă e cineva, pe care cestiunea îl interesează, nu are decât să facă o comparaţiune între cuprinsul corespondenţelor şi spirile sosite cu poşta română aici la Sibiiu, pentru Ziua, din care sânt datate corespondenţele. Pe mine mă interesează numai corespondenţele datate „din Sibiu“, prin care lucrarea mea e presentată ca una din cele mai primejdioase, eu însumi sânt presentat ca unul din cei mai infami oameni şi oamenii grupaţi împregiurul „Tribunei“ sânt presentaţi drept un fel de lăpădături ale societăţii române, pentru ca apoi să se tragă cuvenitele conclusiuni pentru întreaga mişcare naţională română, al căreia organiste şi „Tribuna“. Cine a scris aceste corespondenţe ? Nu ştiu! Nici că pot afla cine le-a scris ? Asemenea lucruri se pun în cea mai mare confidenţă la cale. Era însă în interesul meu, în interesul „Tribunei“, în interesul causei române, să arăt, pe cât numai îmi este cu putinţă, cam ce fel sânt oamenii, care scriu ori pun la cale „corespondenţele din Sibiiu“. Am şi făcut-o aceasta, punând la disposiţiunea publicului elementele de judecată, pe care le-am putut aduna. N’are decât să-şi formeze fiesce-care convingerea. Mai aflu acum un nou element de judecată, pe care îl pun în vederea celor-ce mai au poate oare-care îndoeli, rămână îndărăt. Întâiu am introdus împletitul, apoi cusutul. O femeie săracă din sat, cu care împărţiam jumătate din plata mea, a luat asupra sa, să instrueze băieţele în lucrurile aceste. După un an au dispărut mai de tot din şcoală nu numai hainele mânjite, ci şi cele rupte. In unele caşuri, se înţelege, că firea aceea murdară, moştenită din părinţi şi moşi, părea cu neputinţă a se desrădăcina, bunăoară ca coloarea Harapilor. In timpul acestui progres al copilelor, nu rămaseră înapoi nici băieţi mai mari. Adeseori eram rugat, să le spun istorioare; căci de aceste ar fi tot ascultat. Am făcut apoi din aceasta o oară extraordinară de remuneraţie pentru cei diligenţi şi pentru oamenii mari. Este de necrezut, cu ce sete mă gramădiau, când hotăriam pe Duminecă după a meazi un loc în pădure, sau pe câmp, sau la mine acasă, unde aveam să le istorisesc. Atunci erau lăsate toate jocurile şi chiar flăcăi tineri, care de mult acum nu mai umblau la şcoală, încă erau de faţă. Le făceam apoi îndeletnicire cu câte ceva din fisică, sau din istorie, din etică, sau din geografie, dar totdeuna în formă de o istorioară. Tinerii credeau, că numai se îndeletnicesc; eu însă le subminam prejudiţiile, le deşteptam simţul de moralitate, le lărgiam vederile despre lume. Nu mai puţină plăcere îmi făceau probele de cântări, la care eram îndatorat din oficiu. Aveam între elevii mei mai multe voci în corespondenţa „din Sibiiu“, pe care „Tribuna“ a reprodus-o în penultimul număr din „Pesti Napló“, e cuprinsă, între altele, şi afirmaţiunea, că atât „Unirea“, cât şi „Telegraphul“ din Bucuresci au declarat, că eu nu sânt omul lor. Corespondentul are toată dreptatea. Chiar şi dacă eu însumi n’aş fi, precum sânt, om al moderaţiunii şi monarchist din convingere, câtă vreme lucrez alăturea cu nişte oameni ca cei ce au înfiinţat şi susţin „Tribuna“, nu pot decât să răsping atât excentrităţile „Unirii“, cât şi lipsa de cumpăt a „Telegraphului“, întreb însă: de unde seie corespondentul „din Sibiiu“ ce a Zis „Unirea“ şi ce „Telegraphul“ despre mine? Cine este acest corespondent, dacă el stie ce au Zis amândouă aceste Ziare ? Cât pentru cele Zise de „Unirea“, putea să le afle chiar din „Tribuna“, în care au fost reproduse unele corespondenţe „din Sibiiu“. Cât însă pentru „Telegraphul“ din Bucuresci, am cercat şi n’am aflat nicăiri prin foile de aici vre-o reproducere privitoare la persoana mea. Numai deci un om, care a cetit „ Telegraphul“ din Bucuresci, putea să facă afirmarea aceasta. Ei bine! — unde avem să căutăm, aici „în Sibiiu“, pe acest om? La Sibiiu vin două exemplare din „Telegraphul“. Unul din ele vine la redacţiunea „Tribunei“. Pe acesta desigur, că nu l-a cetit corespondentul „din Sibiiu“. Cine primesce pe celalalt exemplar? Acela, care doresce să scie, să cerceteze la oficiul poştal din Sibiiu, şi va afla calea, pe care trebue să plece, pentru ca să afle urma autorului „corespondenţelor din Sibiiu“. E — în sfîrşit — urît lucru să faci ceea ce nu trebue să se facă, dar’ mai urît este să te apuci de treburi, pentru care firea nu te-a înzestrat cu destulă destoinicie, căci te dai la tot pasul de gol. Zoologului îi este destul un dinte din falca unui animal dispărut dintre fiinţele vieţuitoare, pentru ca să-şi reconstruească întregul animal aşa cum trebuia să fie când trăia încă pe pământ. Tot astfel omului cu cap câtuşi de puţin mai deschis îi este destulă o prostie făcută de unul lipsit de agerime, pentru ca să-’şi facă o idee clară despre întreaga sărăcie sufletească a celui ce a săvîrşit fapta. loan Slavici. ’ Pentru sinodul eparchial din Arad. Chişineu, 10 Maiust. n. 1888.