Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)

1888-10-01 / nr. 222

Anul V Sibiiu, Sâmbătă 1113 Octomvrie 1888 Nr. 222 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 112 an 5 fl., 1 an Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mul Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ca l­a Octomvrie v. 1888 se începe Abonarr­ent nou „Tribuna“. Preţurile răman şi pentru ac­tualul format tot cele­­le până acum fi sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipă­rită dela fâşiile, în cari li s’a trimis Ziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „T­ribun­a“, Sibiiu, 30 Septemvrie st. v. Mâne se întrunesce în sesiune or­dinară congresul naţional-bisericesc al Românilor greco-orientali din Ardeal şi Ungaria. De un întreg şir de ani încoace supremul for legislativ al bisericii noas­tre greco-orientale mâne se întru­nesce pentru prima dată în toată re­gula şi conform disposiţiunilor statutu­lui organic. In special dela 1881 în­coace congresul naţional bisericesc pănă acum nu s’a mai întrunit nici într’o sesiune ordinară, cu toate­ că în virtu­tea disposiţiunilor statutului organic el avea să se întrunească regulat din trei în trei ani la 1/13 Octomvrie. Ne sânt încă fiecăruia proaspete în memorie discuţiunile congresului extraordinar dela 1886 şi seim cu toţii, care au fost pedecile ce s’au pus în calea convocării lui înainte de 1881, precum şi dela 1881 încoace. Ne doare pe toţi deopotrivă, că timp atât de îndelungat funcţionarea regulată a or­ganismului unei biserici naţionale a tre­buit să sufere din cause cu totul neatîr­­nătoare de ea şi puse ca beţe în roate, spre a împedeca preste tot desvoltarea noastră culturală. Congresul extraordinar de acum sânt doi ani, convocat la stăruinţa tu­turor fiilor acestei biserici, a aflat deja o confesie babilonică în întreaga admi­nistraţie a metropoliei şi şi-a trebuit aproape trei săptămâni ca să aducă în rând afacerile negrese în decursul unui period de neactivitate de cinci ani. Sânt multe cestiunile, pe care cu înţelepciune şi moderaţiune le-au des­­bătut şi resolvat atunci representanţii bisericii, dar­ multe au rămas neresol­­vate şi multe şi importante cestiuni cad în sarcina congresului ce se întrunesce­mâne. Afară de rapoartele generale ale se­natelor consistorului metropolitan despre activitatea acestuia din vara anului 1886 pănă în z­iua de azi şi afară de deose­bitele rapoarte speciale ce au să se pre­­senteze în singuraticele cestiuni ce se vor fi ivit în aceşti doi ani din urmă, congresul din estan va avă să se ocupe cu mai multe afaceri rămase încă pen­dente de la ultimul congres şi de mare importanţă atât pentru funcţionarea re­gulată a organismului bisericesc, cât şi pentru problemele naţional-culturale ce are să le respalve biserica română greco­­orientală. Acolo este afacerea regulamentului pentru uniformitatea învăţământului po­poral în toate trei eparchiile; mai de­parte întregirea proiectului de regula­ment pentru procedura judecătorească în cauze disciplinare; regularea dreptu­lui de operaţiune; precisarea competen­ţei, respective a cercului de activitate al comitetelor şi epitropiilor protopresbite­­rale; modalităţile pentru ameliorarea stării materiale a clerului; afacerea în­fiinţării unei preparandii de învăţătoare, cestiunea căsătoriei feţelor bisericesci etc. La acestea se mai alătură rapoar­tele consistorului metropolitan cu pri­vire la resultatele obţinute prin repre­­sentaţiunile la guvernul ţerii în afa­cerea de obligămentului tuturor învăţă­ciuri şi se luptau unii cu alţii, jefuiau pe ţe­­rani, le ardeau bucatele coapte, prădau pe ne­gustori şi îşi bateau joc de supuşii lor după pofta inimii. Mijloacele de traiu se împuţina­seră. In veacul al 11-lea cădeau pentru 70 de ani 40 de foamete. Călugărul Raoul Glaber po­­vestesce, că era obicei­u să se mănânce şi carne de om; pe un măcelar îl arseră de viu pen­­tru­ că expusese carne de om în şatră. Epide­miile asemenea trebuiau să se arete unde grija de higienă nu mai exista. Ajunseră oamenii la obiceiurile antropofagilor din Noua­ Seelandă şi la sălbătăcia animalică a Caledonienilor şi Papuanilor, dar­ amintirea despre vremile cele bune trecute veţuia, şi câteva capete, care mai cetiau limbile vechi, aveau conscienţa de­căderii acesteia de 1000 de ani. Ce sentimente puteau produce stările acestea? Descuragiare, disgust de viaţă, me­lancolie adâncă. „Lumea nu mai este decât o prăpastie de răutate şi desfrâu“, zice un contimporan. Viaţa se părea că este o parte a iadului, o mulţime de oameni, chiar şi su­verani şi regi, se mântuiau de ea. Celor mai nobili şi mai simţitori le părea viaţa din mă­năstiri mai vrednică de preferit. La apropierea anului 1000 oamenii credeau în sfîrşitul lumii şi, plini de spaimă, ei dăruiau averile la mă­năstiri şi biserici. De altă parte, pre lângă spaimă şi deprimarea aceasta, apăru şi o în­cordare, o slăbire a nervilor. Când oamenii sânt prea nenorociţi se irită lesne, ca şi bol­navii şi prin sonierii; ei se fac simţitori ca fe­meile. Din inima lor resar visuri, brutalităţi, isbucniri, deprimări şi exagerări, care nu sânt posibile la omul sănătos. Ei părăsesc dispozi­­ţiile indiferente priincioase lucrului, visează,­tori­lor, de a sel propune în limba ma­ghiară, şi în afacerea scutirii preoţilor dela lucrurile publice, precum şi rapor­tul delegaţiunii exmise, de a exopera dela guvern o resolvare favorabilă a afacerii ajutorului de stat ce s’a fost detras dela preoţimea din archidiecesa Ardealului. Acestea şi altele sânt cestiunile, cu care va avă să se ocupe (alele acestea representanţii bisericii şi ai poporului român greco-oriental din Ardeal şi Un­garia. Preste puţine m zile vom veni apoi în posiţie, de a­cei, dacă organul exe­cutiv al supremei corporaţiuni bisericesci, consistorial metropolitan, a satisfăcut ori nu datorinţelor sale şi dacă îndeosebi delegaţi­unea congresuală­­şi-a împlinit ori nu mandatul ce­­i-a fost primit. Atât în urma promisiunilor ce le avem de la înaltpreasfinţia Sa domnul metropolit, cât şi în vederea multor persoane valoroase, care fac parte din consistorul metropolitan şi din delega­­ţiunea congresuală, avem cuvinte de a aştepta, ca să fi trecut odată timpul obicinuitei neexecutări a cond­uselor cor­­poraţiunilor bisericesci. Şi sperăm, că nu ne vom înşela în aşteptările noastre. Ear’ representanţilor bisericii şi ai poporului ce au sosit în mijlocul nostru le crlcem un: Bine aţi venit, şi le dorim tărie şi perseveranţă, pentru de a pută satisface aşteptărilor celor­ ce şi-au trimis aici şi pentru de a pută resolva grelele misiuni în interesul şi binele bisericii şi al şcoalei. Dorim în sfîrşit, ca cu acest pe­riodl congresual să se inaugureze o nouă eră de activitate mănoasă în viaţa con­stituţională a bisericii române greco­­orientale din Ardeal şi Ungaria. FOIŢA „TRIBUNEI“. Filosofia artei. (Din H. Taine.) (Urmare.) VI. Organisaţia răsboinică a comunităţilor an­tice avu urmări triste cu vremea: acestea sunt vecinicul răsboiu, supunerea celui mai slab şi stăpânirea celui tare. La urma urmelor se găsi una, Roma, care în decurs de şepte veacuri cuceri tot basmnul Mării­ Mediterane şi mai multe ţeri mari mărginaşe. Militarismul ei dete nas­­cere despotismului militar şi astfel se născu imperialismul. Cuceririle doborîseră sute de oraşe şi milioane de oameni. Cetăţenii supuşi se duseră la lene şi lux şi nu mai voiau să se însoare, deci nu mai aveau copii. Maşini nu erau şi lucrul de mână îl săvârşiau tot sclavii, care, trebuind să producă grozav de mult pen­tru o societate atât de îmbuibată, dispăreau şi se răniau tot mai mult. După patru veacuri imperiul enervat nu mai are oameni, nu mai poate ţină pept cu barbarii. Astfel năvălesce ar fi primul neam, mâne vine şi al doilea şi aşa mai departe, vreme de cinci veacuri. Pustiirile barbare nu se pot descrie; po­poarele se nimicesc unele pe altele, monumen­tele le sdrobesc, pustiesc câmpurile, ard ora­şele, artele şi sciinţele părăginesc, schilodite, necinstite, uitate; pretutindenea e nesciinţă şi barbarie. Nişce ciurde de vite năvălesc şi ne­cinstesc pe rând un palat. In veacul al 10-lea îşi găsi şi ultima ciurdă un grajd de odihnit. Că­peteniile barbare deveniseră acum domni­teu­Sibiiu, 30 Septemvrie st. v. Prințul H­e­n­r­i­c din Prusia, care călătoresce în Italia împreună cu fratele seu împăratul Germaniei, va veni, se zice, la V­i­e­n­a cât mai în grabă, poate chiar în întoarcerea sa din Italia, spre a-’şi exprima Maiestăţii Sale Monarchului nostru mul­ţumită pentru numirea lui de căpitan de corvetă în marina austro-ungară. împă­ratul Wilhelm a avut în faptă de gând plâng, sânt incapabili a-’şi satisface dorurilor, îşi cugetă sentimente dulci, gingaşe desmer­­dări, şi vreau să-­şi verse cumva inspiraţiile fantasiei neînfrânate şi iritate, cu o vorbă, au disposiţie pentru dragoste. Şi în adevăr atunci şi apăru un soiu de iubire necunoscută anti­­cităţii bărbătesei: iubirea cavalerească şi mis­tică. Dragostea liniştită ce se potrivesce cu căsătoria e desconsiderată faţă de iubirile în­cordate, neregulate, ce nu se găsesc în familie. Juriile presidate de dame fixară legile acestei iubiri; o lege era: „iubirea nu-­i posibilă între doi soţi“; „iubirea nu poate refuza nimic iu­birii“. Femeia nu mai era o fiinţă egală cu bărbatul, ci dumnezfeească. Bărbatul era des­tul de norocit dacă ’i­ se permitea să o adoare şi să­’i servească. Iubirea era un fel de sen­timent ceresc ce te ducea la iubirea de Dum­nezeu şi se perdea în aceasta. Iubitele poe­ţilor se schimbaseră în câte o virtute supra­naturală şi ei se rugau de ea să-ş i ducă la raiu, la tronul lui Dumnezeu. Ne putem în­chipui de ce folos erau aceste simţiri pentru religia creştină! Disgustul de viaţă şi por­nirea spre extase, desperarea vecinică şi do­rul după gingăşiri, conduc pe oameni direct la vederi de acestea, că pământul ar fi o vale de plângeri, că viaţa pământească e un timp de probă pentru altă viaţă, că iubirea lui Dumnezeu este prima datorie. Iri­taţiile potenţate îşi caută hrana în nemărginirea spai­mei şi a speranţei, în descrierile despre chi­nurile iadului şi fericirea din paradis. Astfel sprijinit de aceste împregiurări, creştinismul stăpânesce sufletele, dă o îmboldire artelor, dar­ le dă şi cuprinsul lor şi aduce pe artişti în serviciul seu. Un contimporan scrie: „la­ REVISTĂ POLITICĂ, să însoţească pe fratele seu la Viena şi să mai petreacă vre­o câteva ore în re­­sidenţa Habsburgilor, unde ’i­ s’a făcut o primire atât de simpatică; dar’ având în vedere timpul scurt, care îi stă la disposiţie pentru petrecerea lui în Roma, precum şi împregiurarea, că nu-’şi mai poate amâna reîntoarcerea la Berlin, a trebuit să renunţe la planul acesta. Z­iarele maghiare, între care în spe­cial cele guvernamentale, fac mare ca­pital din decorarea ministrului-pre­­sident Tisza de către împăratul Wil­helm. „Pester Lloyd“ reproduce chiar o scrisoare, pe care un om de stat ma­ghiar ar fi trimis-o (S­ianului englez „Times“ și în care se spune, că Ger­manii nu sânt poporali în Ungaria și de aceea nici visita împăratului Wilhelm nu a fost privită de cătră poporul ma­ghiar decât de un simplu act de cur­tenire, care s’a fost impus împăratului Wilhelm prin visita lui la Peterhof. înaltul ordin însă, cu care împăratul a distins pe ministrul-preşedinte al nos­tru, şi îngrijirea, cu care împăratul Ger­maniei s’a folosit totdeauna de titlul „Rege al Ungariei“, au produs cea mai bună impresiune asupra opiniunei pu­blice maghiare. Şi tocmai oposiţia ar­avă sentiment pentru considerarea, de care a fost împărtăşit domnul Coloman Tisza. Această considerare, sfîrşesce scri­soarea Ziarului englez, devine cu atât mai importantă, cu cât tinărul împărat, se vede, a uitat să fee notiţă de con­tele Taaffe. Cu alte cuvinte, dacă dl Coloman Tisza nu era decorat şi con­tele Taaffe nu era ignorat de cătră înaltul oaspe al Monarchieim nostru, nu se alegea nici­odată nimic din alianţa austro-ungară-germană, căci Maghiarii, vezi Domne, nu simpatisează cu Ger­manii. Concetăţenii noştri ar fi foarte ridicoli, dacă nu ar fi de compătimit. In cercurile marinei comerciale ger­mane circulă faima, că Bismarck ar fi promis societăţii Africei-de- Ost a recâştiga posesiunea ei colonială, dacă e de lipsă, şi cu o mare expedi­ţie militară. Se zice, că în privinţa aceasta are să se presenteze „Reichstag“-u­lui un proiect corespunzător. „Bör­senzeitung“ află chiar, că „Reichs­tag “-ul ar fi convocat mai curând anume spre acest scop. Cercurile poli­tice mai serioase se îndoesc însă, că Germania se va angagia în măsură mai mare în părţi aşa îndepărtate. Nici scriea din Hamburg despre expedarea unei escadre germane la Zanzibar nu s’a confirmat încă oficial. mea îşi scutură scirenţele cele vechi şi îm­bracă bisericile în haine albe“ — şi archi­­tectura gotică apare. Se privim mai deaproape aici. Religiile vechi erau curat locale. Creştinismul este general, se adresează şi nobilului şi plebeului şi-’i cheamă pe toţi la mântuire. Deci edificiul este acum foarte spaţios şi trebue să cuprindă toată lumea unui ţinut ori oraş. Construcţiile templelor antice nu mai sânt suficiente. Celor noue le trebuesc nave mari la mijloc, altele secundare laterale, boltituri nemăsurate şi co­lumne colosale; generaţiile de lucrători ce vin cete de cete în decurs de veacuri întregi, ca se lucre pentru mântuirea sufletelor lor, vor nivela munţi întregi pănă vor sfîrşi edi­ficiile. Oamenii ce întră în ele sânt amărîţi, în­tunecaţi, şi ideile ce le caută acolo asemenea sânt pline de durere. Ei cugetă la „valea plângerilor“, la mortea lui Christos, la prigo­nirile martirilor. Ei stau sub influenţa acestor disposiţii, veselia şi frumseţile Zilei nu le pot suferi, deci ei opresc lumina să le lumineze în biserici. Interiorul edificiilor rămâne aşa­dar, plin de umbrele dese şi răci, lumina trece frântă ca nisce purpură de sânge ori ca strălucirile de ametist şi topaz, ca tainice licuriri de pe petri scumpe, ca nisce ciudate snopuri de raze ce se par că vin de la raiu. Fantasia încordată a acestor oameni nu se mulţumesce nici cu formele simple. Forma singură nu le poate deştepta plăcerea; ea tre­bue să fie un simbol, să fie semnul vre­unui mister superior. Edificiul cu navele încruci­­şeate aduce aminte de crucea lui Christos; ro­sele fereştrilor simbolisează rasa eternă, care Relativ la cestiunea macedo­nia­nă, „Svoboda“, organul guvernului din Sofia, numără cincisprezece puncte de gravamine şi observă la sfîrşitul ar­ticolului, că dacă Turcia nu se va apuca de o regulare cum se cade a posiţiei naţionalităţii bulgare din Macedonia, Bulgarii vor fi siliţi să ceară de la So­­branie ştergerea posiţiunilor din budget, care servesc îndeosebi intereselor men­ţinerii Islamului, a muftiilor, imamilor şi a cadiilor, care trag lefuri pănă la 4000 franci. Sărbătorile din Vaseud dela 3—4 Octomvrie. (Raport special al „Tribunei“). (Urmare). Aci s’a celebrat mai ântâiu sfinţirea apei, sfinţirea noului gimnasiu şi sfinţirea steagului gimnasial. După aceea a urmat predarea nou­lui edificiu prin episcopul, comis, reg., con­silier, guvern­, vicarul în numele patronatului, preşedintelui comis, administr. I. Ciocan, care prin o frumoasă vorbire, expunând momentele însemnate ale acestei sărbători, îl predete în urmă directorului gimnasial şi corpului profe­soral. Directorul gimnasiului primeşce cheia şi prin o frumoasă vorbire arată desvoltarea isto­rică a acestui gimnasiu, arată prin cifre mate­matice resultatele practice ale acestui gimnasiu şi face promisiunea în numele colegilor sei, de a nu înceta şi pe viitor întru împlinirea sacrei datorinţe cu toată conscienţiositatea. Pe urmă dl dir. Ciocan expune, cum damele române din Năsăud şi giur­avură nobila inspi­raţie, de a presenta tinerimii studioase dela acest gimnasiu un steag scolastic. în urma acestei iniţiative se întemeiă un fond, din care s’a făcut un steag, pe care îl predă direct, gimn. Dr. Tanco primesce acest frumos steag cu mulţumită, apoi se folosesce la această so­lemnă ocasiune pentru a-’l decora cu Meda­lia de argint ce a primit-o tinerimea stud, de la comitetul exposiţiei din Sibiiu la 1883 ca un semn de recunoscinţă pentru lucrările, cu care au participat şcolarii de pe acel timp la acea exposiţie, şi pe urmă îl predete profes. de gimnastică, d-lui Dr. Alexi. Acesta, primind steagul în numele tinerimii gimnasiale, face promisiunea solemnă, că aceasta va urma întotdeauna deviselor înscrise pe steag cu li­tere de aur. Recunoscinţă fondatori­lor şi susţinătorilor acestui gimna­siu, apoi: „ Virtus et literae felicitas vestrati ; pe urmă mulţumesc, în numele tinerimii grm.­donatoarelor şi tuturor celor­ ce au contribuit la presentarea acestei bucurii şi îl predă ste­garului, ad. st. de cl. a VIII. George Blândă, are sufletele drept foi; dimensiunile tuturor părţilor cerăspund cifrelor sfinte. De altă parte bogăţia, raritatea, îndrăsneala, fineţa extraordinară şi întinderea nemăsurată a for­melor asemenea trebue să se potrivească cu toanele neînfrenatei lor fantasii. Sufletele aces­tea sânt setoase după sentimentele vioaie, com­plicate, schimbăcioase, neobicinuite şi extreme. De aceea ele desconsideră columna şi tălpoa­­iele horizontale, curmeziş puse, scurt, temelia puternică, raporturile pururea proporţionate ale mărimilor şi goliciunea frumoasă a architec­­turii antice. Productele lor nu au nici o potriveală cu acele creaţii, care pare că se nasc fără opin­tire şi şi durează, care sânt frumoase din nas­­cere şi a căror perfecţie este determinată dela punerea temeliei şi n’are lipsă de adausuri şi împodobiri. Formele simple dispar; construcţiile uriaşe le iau locul şi cuprind sferturi de mii cu pe­­trile lor; în locul columnelor se aşează stâlpi de peatră gigantici ce poartă înalte galerii, ridică boltiturile până la cer, se clădesc tur­nuri preste turnuri pănă la nori. Fineţa for­melor este exagerată, asemenea şi mulţimea împodobirilor mărunte din toate părţile. Se pare că în acelaşi timp vrei să represenţi in­finitul în mărimi şi în mărunţişuri, că vrei să cuprinzi sufletele din două părţi deodată, prin nemărginirea masselor şi prin minunatul belşug de particularităţi. Este însă evident, că aceste construcţii voesc să-­ţi producă un sentiment extraordinar, al uimirii şi al surprinderii. Architectura aceasta cade tot mai mult în paradoxuri, de ce progresează mai mult. Veacurile XIV. şi XV. sânt epoca ei de stră-

Next