Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)

1888-10-01 / nr. 222

Pag. 886 apoi îl conduse în fruntea tinerimii în sunetul dobelor pănă la sala de gimnastică. Astfel s’au sfîrșit ceremoniile oficioase pe la 12 oare. După aceasta au urmat curtenirile proverjate în program și anume: Mai ântâiu s’au adunat toate corporațiunile la episcopul, care apoi le-a condus la comis, reg., pe carel-a rugat să subştearnă omagiile celor de faţă înaltului Tron. După acestea au urmat curtenirile la episcopul, la delegatul guvernului Klămarik, la preşedintele patronatului etc . . . La 2 oare, la semnalul dat prin treascuri, s’au exmis deputaţiuni învitătoare la înalţii oaspeţi, ca persoane oficiale, şi intrând aceştia, s’a început banchetul, care a durat pănă la 6 oare. Pentru ca şi banchetul să decurgă în ordine bună, comitetul arangeator a avut practica idee, de a tipări împreună cu Menuu şi ordinea toasturilor ţinute, precum şi programa pieselor musicale, la care mă mărginesc a observa, că au participat preste 160 persoane. Toastul 1. la ridicat Comis. reg. Bánffy, al 2-lea episc. Szabó, al 3-lea vicarul Moisil, al 4-lea Ioan Ciocan, al 5-lea Maxim Pop, al 6-lea Dr. Paul Tanco, al 7-lea consil. Klamaric, al 8-lea Dr. A. P. Alexi, al 9-lea Gabr. Scridon, al 10-lea preşedintele trib. din Bistriţa Kenyeres, al 12-ela Ioachim Murăşan, al 13-lea primarul Iacob Prădan. Terminându-se şirul toasturilor ţinute după programă, se sculă decanul săsesc din Bistriţă, Gottl, Budaker, şi cu mare succes oratoric închină păharul pentru inteligenţa română din Năsăud şi pentru progresul spiritului de libertate, care toast a fost salutat cu mare însufleţire. A mai toastat inspectorul de şcoale pentru şcoalele confes., şi resp. pentru vicarul Năsăudului, apoi juristul de Pesta Şerban a salutat această sărbătoare în numele colegilor sei universitari. însufleţirea era mare, toasturile ar fi urmat foarte multe, poate şi pănă la meisul nopţii, dacă o împregiurare nu ar fi silit a se ridica banchetul, ceea ce poate pe mulţi ’i-a lăsat nemulţumiţi. Anumit tot în această sală era să se aranjeze şi balul proiectat, pentru care venise atâta public din toate părţile şi care de bună seamă aştepta cu neastâmpăr. Pentru scopul acesta sala trebuia curăţită, aerisată şi întocmită, care timpul fisic era foarte scurt. (Va urma.) CORESPONDENŢA „TRIBUNEI“, giurările grele în care trăim,şi-a făcut datorinţa, ne luăm voe relativ la acea corespondenţă a da următoarele desluşiri. Dl „Veritas“ în corespondenţa sa fece, că de vre-o 15 ani încoace cu ajutorul străinilor a ajuns în Haţeg ca primar un „Român“, car’ de atunci pănă astăzi toate posturile de funcţionari în magistratură sunt ocupate de Români, cu excepţiunea unei singure persoane, a notarului. Da! E adevărat, că actualul nostru primar funcţionează ca atare de 15 ani, dar’ n’a fost ales de străini, ci a fost ales de majoritatea representanţei opidane. Dovadă sunt protocoalele de alegere din anii 1873, 1877 şi 1883, îl doare sufletul şi pentru aceea pe dl „Veritas“, că personalul întreg de aici se află ales din Români, cu excepţiunea notarului ?! Şi de aceea îi place d-sale a face denunţare compromiţătoare încă din bună vreme, pentru ca alegerile şi organizarea magistraturii se apropie şi noi bine stim, că atari denunţări sunt binevenite la locurile competente! Corespondentul ar trebui să cunoască starea lucrurilor conform adevărului cu toată siguritatea, dar’ din corespondenţa lui aşa se vede, că şi el însuşi dubitează despre cele-ce a scris, pentru că despre cele-ce a scris publicului cetitor (fice: „se vorbesce pe aici ... se vorbesce, că . . . se vorbesce ... şi car’ se vorbesce“, adecă tot poveşti adunate de ici de colo sau, după cum ,zicea fericitul Pan: „Poveşti din lume adunate şi iarăşi în lume date.“ Iată cejice dar’ dl „Veritas“ : „Se vorbesce pe aici, d-le redactor, şi nu fără temeiu, că şcoalei comunale de fetiţe din opidul Haţeg ’i s’ar fi făcut sentenţa de moarte .... Se vorbesce, că spre ajungerea scopului ar fi luat chiar angageamente Românii . . .; şi ear’ nu fără temeiu se vorbesce, că administraţia din Turcia ar fi lapte cu colac faţă cu cea din Haţeg.“ Apoi reîntorcându-se corespondentul earăşi la causa şcoalei, îngrijat mai oice: „Ear’ „fiitoarea institutoare să nu fie persecutată şi „batjocorită, cum se crice, că a fost d-şoara „Cornelia Lupu. Se aude, că deşi a fost aleasă „definitiv, ’i s’ar fi micşorat salarul dela 400 „la 300 fl., mai punându-’i-se pe anul viitor „o condiţie, că are să instrueze şi în pian, „în pian la Haţeg! ?“ Dar eu, în lume multe se vorbesc şi bune şi rele, ear’ dacă vom pleca după câte se vorbesc în lume, apoi cine mai stie unde o să ajungem pănă în capăt. Fiindcă dl „Veritas“ începe cu şcoala comunală de fetiţe din loc, vom răspunde mai ântâiu la acest obiect. Şcoala comunală s’a făcut prin stăruinţa actualului primar cu concursul inteligenţei din loc, dar’ nici decum cu sprijinul şi osteneala corespondentului numit „Veritas“, a cărui inimă ferbe de mânie, ură şi răsbunare ... D-sa ori cum se putea subscrie, numai „Veritas“ nu, căci cuvântul veritas este un cuvânt divin, de care oameni ca corespondentul menţionat n’ar trebui să facă abus. Pice corespondentul, că se vorbesce, că şcoalei amintitei s’a făcut sentenţa de moarte şi că se vorbesce, că spre scopul acesta s’au luat angageamente ... Noi sperăm, că dacă împregiurârile nu se vor schimba, aceia, care cu multă trudă au soiut susţine această şcoală pănă astăzi, vor fi în stare a o susţine şi mai departe, care dacă soartea va voi să cadă şi să înceteze, atunci la acea cădere partea leului o va ava „Veritas“, care scormonind lucrul, ne denunţă la locul respectiv, ca şi când noi am susţine un institut pur naţional, pe când şcoala comunală este comună pentru toţi cetăţenii acestui opid fără deosebire. Angageamente ?! Oare primarul şi acei inteligenţi, care lucră pentru susţinerea şcoalei numite, să fi luat angageamente la ruinarea acestei şcoale, sau acela, care în răniţa sa, orbit de patima răsbunării, scormonesce şi indirect denunţă străinilor această şcoală ?! Corespondentul vorbesce, — firesce tot numai după audite, — că învăţ. C. L. ar fi fost persecutată şi batjocorită, despre ceea ce noi numai acum auzim şi ceea ce nici prin gând nu ne-a trecut. Dacă poate cineva a îndreptat-o sau ’i-a făcut o observare ori altele de felul acestora în societate ..., apoi aşa ceva după modesta noastră părere n’a putut fi persecuţiune, ci din contră, ca străină, depărtată de sinul părinţilor, toate le-a putut primi cu aceeaşi bunăvoinţă, cu care ’i s’au împărtăşit, orice din viaţa socială şi şcolară. Salarul, ce e drept, s’a micşorat prin representanţa opidană din consideraţiuni financiare dar’ nu din motiv de persecuţiune. în fine noi nu putem şti, că comisiunea administrativă comitatensă va aproba sau ba acest condlus al representanţei? Altcum o învăţătoare aici cu un salar de 300 fl., cuarţir şi lemne, poate trăi bine, de exemplu învăţătorii de la şcoala grăniţărească, oameni cu familii şi altcum şi cu pregătiri frumoase, tot cam cu atari salare servesc de mai mulţi ani. Mai e vorba, că ’i s’ar fi pus învăţătoarei o condiţiune grea, prin instruirea pianului, la care corespondentul îşi exprimă mirarea, dicând : în pian la Haţeg ? ! Da d-le, în Haţeg! Pentru că Haţegul e centrul unui ţinut extins, unde la multe case românesc se află piane — ba aici, die, musica s’a cultivat şi pănă aci, şi îmi pare foarte rău, că ’ţi-ai uitat sau voind ai trecut cu vederea, că fosta învăţătoare Aurelia Filipescul a dat oare de pian la mai multe case române şi neromâne, prin ceşi-a dobândit un venit duplu: ’şi-a câştigat un venit material aproape cât salarul şi apoi prin exercitare ’şi-a mărit şi cunoscinţele. D-şoara C. L. tot în acelaşi institut a absolvat (în Cluj) şi a produs din musică un calcul frumos, deci ce mirare poate fi sau ce lucru mare a fost dacă a pretins forul şcolar — în favorul seu, — ca se nu-şi ascundă talentul musical în pământ, când prin instruirea musicei îşi putea îmulţi şi mări prelingă venitul material şi cunoscinţele musicale. Apoi „cu ocasiunea depunerii examenului de vară preşedintele, ca inimic, a trebuit să constateze un resultat foarte bun“, zice dl Veritas, dar’ dl Veritas, ca om dextru în laude şi bun de a batjocori pe cei care nu’s de o pănură cu el, ar fi făcut un bun serviciu, dacă arăta publicului medul vorbirii, cu care a încheiat preşedintele examenul, şi atunci arăta şi a doua parte, va să 4ică arăta două lucruri: „unum est faciendum, alterum non est omittendum11, care sunt strîns legate unul cu altul, ca corpul cu spiritul .... adecă, serii nu-’l împrospăta, respirarea ’i se înfunda, peptul era ca sub presă, inima-’i bătea vehement, ca și când ar fi voit să-’i spargă peptul. Şi într’aceea se desvoltâ într’însul un cuget şi se prefăcu într’unul dintre acele planuri, deşi curioase, dar’ liniştitoare, care în astfel de situaţiuni ca a lui, deşi sânt exagerate, se pun în lucrare, şi care mai totdeauna succed, în dimineaţa următoare la 8 oare dînsul plecă la casa, în care locuiau necunoscuţii, într’una din curţile murdare dinapoi află pe sluga de casă; acesta se opri în lucrul seu, se răzimă de coada săpii, îl măsură pe Ordynow din cap pănă în tălpi şi-’l întrebă de căutare — el era un fecior tiner, poate de vre-o 25 de ani, cu faţa bătrânicioasă, mititel, de neam tătăresc. — „Caut o locuinţă“, — zise Ordynow cu neastâmpăr. — „De care fel?“ — răspunse cu batjocură sluga şi îl privi pe Ordynow cu o faţă ca şi când m i-ar sei toată treaba. — „’Mi-aş închiria numai o odaiă“. — „Nu se află în casa întreagă“. — „Poate ’mi se va ceda una“. — z'se Ordynow dând slugii un grivenic. *) Tătarul îl privi, luă banul și-’și văzu de sapă, după o tăcere scurtă 4Le earăși: „Nu, nu-’i locuință“. Dar’ tinărul nu-’l mai auzia; el se duse pe scândurile șovăelnice ce zăceau în baltă înspre aripa de vis a vis a casei celei negre, necurățite, murdare — casa aceasta părea a fi scăldată în murdărie. în etagiul cel mai de jos locuia un biet de sicrier. Ordynow trecu pe lângă atelierul lui, se urcă preste nisce trepte spirale de jumătate rupte nu ca inimic, ci ca interesat de binele școalei, ca prieten sincer a arătat marele scop, pe care oricare institutor trebue să-l aibă întru realizarea intereselor comune. Un astfel de corespondent, blama pe alţii descrie un fum feral şi parţial, care spiritul rea esenţială o lasă sub obroc din aceea îşi dă: testimonium păune status. Pentru ca faimosul corespondent să-’şi poată arăta arama pe faţă, şi pentru ca să-’şi poată vărsa veninul mâniei sale asupra magistratului nostru, pune sub critică administrarea opidului, cu scop de a trage prin tină pe şeful magistratului, ilustrând lucrul aşa, ca şi când pănă la venirea primarului de astăzi toate trebile opidului ar fi mers briliant de bine şi numai dela venirea aceluia încoace stagnăm întru toate afacerile noastre. „înainte cu 15—16 ani în acest opid românesc — face corespondentul — nu erau „numai atâţi funcţionari câţi sânt acum, ci „cu mult mai mulţi, căci avea opidul şi tribunalul seu colegial şi în multe rânduri nu „avea şef românesc..., şi minune! pe atunci „trebile opidului în toată privinţa se făceau „spre îndestulirea tuturora, încât prelângă „aceea, că sub a lor administraţie s’a pavat „mai întreg opidul, au lăsat totodată şi capitale însemnate «locate cu interese urmaşilor „lor în oficiu etc. etc.“ Şi apoi ne spune, că sub administraţia de a fi opidul înoată în deficite şi datorii nesuportabile ce se urcă la mii de fiorini. Dacă zelosul corespondent ar fi descris originea giurstărilor, dacă el ar fi vorbit adevărul, dacă el ar fi spus, fără a tăinui, toate lucrurile după cum au fost şi după cum sânt astăzi la noi, ne-ar fi cruţat şi pe noi, ca să nu fim siliţi a molesta pe Onor. public cetitor cu descrierea unor lucruri ce poate nu-l interesează prea mult. Da, el ca om onest trebuia să descrie aici totodată şi originea causei, pentru care opidul nostru înoată în datorii. Da, aşa ar fi trebuit să faci, d-le corespondent, şi atunci te puteai subscrie »Veritas“. D-ta însă ai scris cum’ţi-a plăcut, dupăcum ai chibzuit că poţi înegri şi întina mai bine pe şeful magistratual, respective magistratul şi inteligenţa română din loc, fără a cugeta la timpul şi împregiurârile, în care trăim, ori la adevărul şi cuprinsul aserţiunilor d-tale. Ai şi nimerit timpul de minune! Căci ne apropiem de crisă. Ca mâne vor fi aci şi alegerile representanţei opidane şi a personalului magistratual. Terenul aşadară trebue pregătit din bună vreme, la care pregătire se recere înainte de toate o gălăgie în public şi o closă duplă de zizanie aici acasă, ca aşa acestea amestecate să poată face la timpul seu o gâlceavă numai ca ea . . . încât de-a dragul să-’ţi vezi fructul ostenelelor şi batjocura publicului pentru solidaritatea naţională. Dar’ să rămânem la obiect. Deficitul, despre care e vorba şi care întru adevăr a devenit astăzi acut, nu se trage nici decum de la administrarea primarului actual, ci el se trage dela administrarea primarilor lăudaţi de „Veritas“, şi iată cum: La anul 1873, când a fost ales primarul present, s’a aflat în cassa comunală 36 fl. în numărar şi un deficit de 4000 fl. Lefile oficiaîn etagiul cel mai de sus, puse mâna în în- I tunerec pe o uşă diformă, acoperită cu sdrenţe de hârtie, află cloanţa şi deschise. Nu s’a înșelat. înaintea lui stătea bătrânul de ieri şi îl fixă aspru și cu o uimire nesfîrșită. — „Ce vrei?“ — întrebă el scurt și şopotind. ■— „Este la voi o odaie de închiriat“ — întrebă Ordynow, întorsăturile de vorbe ce ’și le-a plănuit înainte nu era în stare a le recita. Pe după umărul bătrânului văzu pe necunoscuta sa. Fără de a-’l mai învrednici de vre-o vorbă, bătrânul voi să închidă deja ușa și să-’l împingă afară, când zige vocea lină a tinerei femei: „Avem o odaie goală“. Bătrânul lăsă momentan ușa din mâni. „îmi trebue numai un ungher modest“ — zise Ordinow intrând repede și adresându-se cătră frumoasa. Dar se opri uimit când își privi gazdele viitoare. Bătrânul, palid ca un cadavru, se părea aproape de a leșina. Ochii lui, care se uitau necontenit la femeia frumoasă, aveau un luciu de plumb, şi ea pălise la început, dar’ cu încetul ’i se roşiră obrajii şi ochii îi scrînteiau atât de neobicinuit. Ea conduse pe Ordynow în camera vecină. Locuinţa întreagă consista dintr’o singură, ce e drept, spaţioasă odaie, care era împărţită prin două paravane în trei părţi. Ei întrară îndată în antisambra cea strimtă şi întunecoasă ; oblu în paravan se afla o uşă, care conducea pe semne în dormitor; la dreapta era ungherul, care li se dădu tocmai acum în chirie — el era strîmt, angust, afară de Haţeg, în 7 Octomvrie n. 1888. Onorată Redacţiune! Un corespondent al d-voastre, care se zice a fi „de lângă Haţeg“, cu subscrierea „Veritas“ descrie starea acestui opid în „Tribuna“ Nr. 183 cu atâta furie, încât cetitorul ar trebui să cugete, că a’au finit toate cu opidul Haţeg, că aci a sosit, cum am zace, coada veacului şi că la toate şi pentru toate numai primarul, şeful magistratului de aici, poartă întreaga vină. Ca onor. public cetitor să nu fie sedus despre starea trebilor de aici, ca să nu dee eredement cuprinsului acelei corespondenţe răutăcioase, adecă ca să nu atribue toate acele neajunsuri primarului nostru şi inteligenţei din loc, care, după cât s’a putut în împrelucire. Bisericile dela Strassburg, Milan, York, Nürnberg şi Trier ne dovedesc, că gotica renunţă mai bucuros la soliditate decât la ornamente. Acum creează o mulţime pestriţă de turnuri grămădite unul preste altul şi unul lânga altul, mai apoi acopere tot exteriorul cu o manta de corniş. Ferestrile ocupă locul zidurilor; de nu ar fi stâlpii proptitori lipiţi de ziduri, acestea ar căde; construcţiile se sfărîmă continuu şi coloniile de zidari sunt continuu ocupate cu reparaturi. Construcţia nu are în sine putere, soliditate, de aceea felul trebue să ajute la încopciarea materialului, împodobirile interiorului nu mai au margini, arabescurile furnică, biserica nu mai e monument, ci seamăna cu odoarele aurarilor; e o muncă uriaşă de filigran, de giuvaiere, dar’ giuvaiere făcute pe seama femeilor slabe de nervi, sensibile; ele se şi potrivesc cu obiceiurile timpului, cu poesia lui bolnavă, cu disposiţiile lui ciudate, cu inspiraţiunile conduse şi cu neputincioasele lupte şi dorinţe, care se găsesc în evul călugărilor şi cavalerilor. Tocmai de aceea s’a şi lăţit această architectură cu domnia ei de patru secole preste toate ţerile, dela Scoţia până la Sicilia. Ea ridică toate monumentele, cele de stat şi cele bisericesci, publice şi private, şi urmele ei nu se găsesc numai la biserici, ci şi la palaturi şi cetăţi, la casele şi la vestmintele cetăţenilor. Această lăţire demonstră astfel şi marea crisă morală, care a sguduit spiritul omenesc în decursul evului mediu. 1. O. Bogdan. (Va urma.) Găzdăriţa. — Naraţiune. — Dec. 91. Dostoievsky. Traducere de Gil. (Urmare.) Această sensibilitate nervoasă, această manifestaţiune a sentimentului, s’a fost pregătit în singurătatea nopţilor torturătoare, năduşite, nesfîrşite, tăcute, nedormite; trebuia să se întâmple astfel: precum se întunecă deodată cerul întreg în ziua plină de năduf şi furtuna se revarsă cu ploaie şi foc asupra pământului însetat, precum se anină lucrurind picăturile de ploaie de doambele smaragdii, precum se încovoaie oarba turtită de pe câmpuri, precum se pleacă corolele fragede ale florilor la pământ, pentru ca să reînvie toate la primele raze de soare, să-şi înalţe privirea la ziua, care îşi varsă solemn dulcea şi preţioasa tămâie spre cer, încât totul respiră înveselit, încât totul se recreează la viaţa cea nouă........ Ordynow nu putea să înţeleagă ce se petrece cu dînsul: abia mai era la conscienţă. Şi abia a şi observat, că slujba se sfîrşise; el îşi veni în om numai când, urmând necunoscutei sale, îşi făcea cale printre mulţimea îndesuită. Oprită în fiececare moment de cătră poporul ce eşia, ea se întoarse de mai multe ori şi atunci el îi întâlni privirea cea limpede; ea roși precum se roșesce lin cerul în 401'* Deodată zări și pe bătrânul de ieri, care luă pe fata de mână; privirea lui era atât de amarnică, atât de bajocoritoare, atât de răutăcioasă. în întunecime îi perdu Ordynow în curând pe ambii din vedere; el împinse la o parte pe cei ce se îmbucau în giurul lui și eși din biserică. Aerul răcoros a 1 *) Un ban de 10 copeici. TRIBUNA Nr. 222 Iilor și ale servitorilor nu erau selvite pe câte 1—3 ani, toate acestea au căzut în sarcina numarului de astăzi Tot în urma administrării de mai nainte, a 7) lăudată, a trebuit să se selvească sub rul present eclesiei romano-catolice penu dreptul de păşunat 1400 fl., pe timpul pănă la anul 1869. Tot sub primarii de mai nainte se ţinea vama în regie, târgurile erau pe atunci bune, puteau aduce un venit de 7—8 mii fl. şi în cassa comunală întrau 2—3 mii fl. Aici s’ar pute multe zice, dar’ le refăcem pentru timpuri mai potrivite. Dl „Veritas“ mai vorbesce de îmbunătăţirea ce s’ar fi făcut sub primarii cei vechi. Se poate! ? Noi încă n’am dat preste nici o urmă şi nici că avem cunoscinţă de aşa ceva, decât că tocmai pe timpul ^acestor primari, Deu scie din a cui vină, cu intenţiune sau fără voe, s’au îngropat drepturile cetăţenilor foştilor grăniţeri pentru totdeauna, contopindu-se în avere comunală, adecă averea acestora s’a adus într’o stare atât de confusă, încât să nu o mai poată descurca om pământean. Și acuă sub guvernul de atunci multe lucruri bune s’ar fi putut face!! Mai amintesce dl „Veritas“, că pe timpul primarilor vechi, prin administrarea lor, s’a pavat mai întreg opidul. Dacă n’am sei, n’am vorbi. Aceasta este un neadevăr, pentru că pardosirea s’a făcut la viul interes şi la stăruinţa neuitatului pretor Butean. La căratul petrilor şi al năsipului au concurs şi au lucrat în mare parte şi comunele din ţinut. Fericitul pretor B., care avea şi puterea şi inima românească,şi-a câştigat aici prin faptele sale şi mai vîrtos pentru pavarea opidului nostru un nume nemuritor, ba a rămas pe vecie renumele seu între noi. Astfel dl „Veritas“, desconsiderând faptele măreţe ale acelui neuitat bărbat, comite un păcat de ingratitudine faţă cu el şi cu noi, atunci când d-sa atribue meritului altora (şi încă străinilor) pavarea opidului, care a fost cel mai însemnat lucru dintre toate câte a făcut B. în interesul acestui opid. Primarii cărora vrea să le ascuie meritul dl Veritas și să facă alusiune, au început a pava numai două strade laterale, ale căror spese s’au plătit sub primarul de astăzi. Va mai întreba corespondentule, că de ce nu s’a acoperit acest deficit din veniturile opidului din anii 1873 încoace ? Iată pentru ce nu s’a putut și pentru ce a fi acel deficit stă asupra viitorului acestui opid ca sabia lui Damocle. Pentru că după anul 1873 salatele oficialilor s’au urcat dela 3 mii fl. la 5400 fl. plus, că pe atunci primia opidul pentru salarizarea oficialilor 1000 fl. dela stat; căci contribuţiunea erarială, care era pe timpul primarilor de atunci numai 100 fl., până acci s’a urcat treptat la 1800 fl. Pentru că vămile de toate categoriile şi care dau unicul venit opid, au scăzut dela 10.000 fl. la 5000 fl. Afară de aceea sub primarul de azi (în conţelegere cu inteligenţa) s’a cumpărat un loc pentru şcoala grăniţărească cu o sumă aproape 2 mii fl. S’a susţinut şcoala comunală din partea comunei cu o sumă însemnată, aceea diformat de paravan şi de tot felul de obiecte neapărate pentru gospodăria. Deşi chilia aceasta se presenta după împregiurări destul de curată, totuşi făcea o impresie cât de sărăcăcioasă. Mobiliarul consista dintr’o simplă masă albă, două scaune simple şi câte un dulap la fresce-care părete. O icoană mare veche cu căpătâiul aurit sta pe o poliţă în unghiu, înaintea ei ardea o candelă. în camera aceasta şi în parte în antisambră era aplicată soba cea mare necioplită rusească. Era oarecum evident, că într’o astfel de locuinţă nu puteau se seacă trei oameni. Ei începură a se târgui, dar’ fără legătură, astfel, că abia se puteau înțelege. Ordynow observă neliniștea curioasă a necunoscutului. în fine se înțeleseră oarecum. Tinărul spuse, că are de gând să se mute îndată. El se uită la gazda. Bătrânul era încă palid ca mai nainte, dar’ un zimbet liniștit, profund, îi zăcea pe buze. îndată ce întâlni privirea lui Ordynow, ’i se întunecaseră sprâncenele. — „Ai vre-o legitimație?“ — îl întrebă deodată cu vocea sonoră dărăbunită, în vremece-’i deschise ușa spre antisambră. Ordynow, surprins, afirmă. — „Cine ești?“ — „Vassilij Ordynow, nobil, nu sânt aplicat nicăiri, am propriile mele afaceri,“ — răspunse el imitând tonul bătrânului. — „Eu asemenea,“ — zise bătrânul.— Ilja Murin, burgez, îţi ajunge atât? Mergi... Preste o oară se afla Ordynow în cortelul cel nou și lăsă perdută arvuna, care a fost dat-o Neamţului. Cum s’au petrecut toate, însuşi nu putea să înţeleagă şi nici nu voia să o înţeleagă (Va urma.)