Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)

1888-11-01 / nr. 248

Anul Y Kas3tB&Bano&a ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Vi an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: şi lunăul fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., V/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Vi an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 1/13 Noemvrie 1888 Apare în fiecare zi de lucru ! Nr. 248 INSERŢIUNILE Un şir garmond primă "dată 7 cr., a doua oară 6 cr­, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. Nimerit-am oare ? Enigmă să fie? Cetitorii noştri sciu, că în numă­rul precedent am botezat ceva cu nu­mele „enigmă“. Cât ne privesce, n’avem nici o în­­doeală, că nu am fi nimerit-o cu bote­zarea. Decretul guvernului unguresc, prin care dl G. Bariţiu se confirmă de president şi dl Nicolae Popea nu se confirmă de vice-president al „Asocia­­ţiunii române transilvane“—merită, aşa e convingerea noastră, — numirea ce mi-am dat. Nu numai noi, ci toată lumea ne­preocupată şi care are cunoscință des­pre cele­ ce se petrec în statul unguresc are să fie de acord cu noi. Enigmă este decretul d-lui bar. Orczy şi enigmă are să rămână, pănă când îşi va afla deslegarea, dacă cumva nu se va îngropa ca enigmă de alte evenimente de o importanţă mai mare. Sunt o mulțime de momente, care silesc pe om să se întrebe, ce a putut fi causa, că dl ministru de interne în cestiunea aprobării şi neaprobării con­­ducătorilor „Asociaţiunii“, aleşi de în­crederea membrilor aceleia, a proces aşa cum a proces ? Asociaţiunea transilvană română, ce e drept, nu s’a născut în era con­stituţională de astăzi. După multe alte analogii s’ar putea să nu aibă har îna­intea puternicilor de astăzi. Seim­ensé, că după un trecut de şese ani, din alte împregiurări, a intrat şi ea, ca multe alte institute asemenea dînsei, în era constituţională maghiară „liberală“. Este adevărat, că era constituţio­nală maghiară n’a fost nici când, cel pu­ţin faţă cu Românii, mai liberală ca alte ere premergătoare. Dovada cea mai ecla­tantă pentru aserţiunea aceasta este, că de când trăim în era aceasta, înregi­străm mai numai perderi şi restrîngeri în libertate în toate direcţiunile. Cu toate acestea nici în era aceasta guvernul „li­beral“ unguresc pănă acum nu s’a ose­bit de guvernele „neliberale“ premer­gătoare. A aprobat alegerile făcute din partea membrilor „Asociaţiunii“. Cum de tocmai acum vine guver­nul unguresc se facă us de puterea sa în chipul cum am văflut, că a fă­cut, nu ne seim da seamă. Sântem con­vinşi, că tot atât de puţin ’şi-ar sei da seamă şi dl ministru, care a subscris decretul, dacă am trăi într’un timp, când miniştrii unguresci maghiari ar fi responsabili representanţei regatului şi nu unei majoritâţi duse din graţia mi­niştrilor unguresci maghiari în repre­­sentanţa regatului unguresc. „Asociaţiunea“ este un institut, care stă departe de luptele politice. Pe dînsa o preocupă — după firea ei — lucruri, care au a face numai cu literatura şi cultura poporului român. Cei aleşi ca să o conducă, presidentul şi vice-presi­­dentul ca atari, stau şi ei departe de luptele politice. Chemarea lor, de a sta în fruntea acelora, care se ocupă cu li­teratura şi cultura poporului român, are mai puţină înrîurinţă asupra mersului politicei decât chemarea d. e. a unui ce­tăţean de onoare într’o representanţă a unui municipiu politic sau a unei co­munităţi politice. Dacă cumva ministrul de interne s’ar afla îndemnat a controla, că cui se dă dreptul de cetăţean de onoare, şi ar de­­nega d. e. lui Ludovic Kossuth exer­­ciarea acestui drept, lucrul s’ar explica de sine. Denegarea, abstracţiune făcând dela aceea, că din representanţele munici­piilor şi comunităţilor politica nu este exclusă, s’ar mai pute justifica din con­­siderante personale. Căci dacă ar fi vorba de Kossuth sau de alt individ de aceeaşi posiţiune politică, negreşit că un ministru, ori-şi­ cum ’l-ar chema, ar tre­bui să ţină cont de conduita politică a aceluia, cărui ’i­ se conferă dreptul, de fi membru într’o corporaţiune de unde politica nu este exclusă. Deci, dacă unui individ de pănura lui Kossuth, care e ostil stării de lu­cruri din monarchia austro-ungară, care e ostil Monarchului actual şi dinastiei acestuia, dl ministru ung. de interne de leagă, se facem o vorbă, aprobarea de cetăţean de onoare, are înţeles pen­tru ori-şi-cine. Nu stim, dacă se aproabă sau nu se aproabă conferiri de cele atinse lui Kossuth sau altor individi de categoria aceluia. Dar’ nici că voim să controlăm pe dl ministru de interne sau să-­l tra­gem la răspundere, dacă aproabă sau nu aproabă acte, care privesc conferiri de drepturi cetățenesci lui Kossuth și semenilor lui. Este treaba d-lui ministru, ce face și cum drege în asemenea ca­şuri. Noi am voit numai să atingem coarda aceasta, ca să fie evident, că dl ministru în astfel de eventualități fiind riguros, nici noi și de sigur nici alții nu ar fi surprinși. Atunci însă proce­darea d-lui ministru nici noi, nici ni­menea n’ar fi îndreptăţit a o boteza „enigmă.“ Să ne întoarcem la enigma justificată. Precum poate vedea ori-şi-cine, şi firea cea cu totul pacinică a unui in­stitut ca „Asociaţiunea“, institut de­părtat cu totul de valurile politice în statul unguresc, este de natură din in­cidentul decretului bar. Crezy a excita reflectări. Se înțelege, dacă institutul nu e maghiar. Dacă luăm îuse în considerare și persoanele, care figurează în decretul mi­nisterial, reflectarea este în mod și mai considerabil excitată. Asupra cui ? Asupra persoanelor ? Nu. Asupra enigmei. Noi însă să reflectăm în vre-o câ­teva cuvinte şi asupra persoanelor, pen­­tru­ ca într’una să reflectăm şi asupra enigmei. Dl George Bariţiu este om foarte cunoscut, nu numai între Români, ci şi între celelalte naţionalităţi surori. Ca întemeietor al „Gazetei Transilvaniei“ şi al „Observatorului“, ca membru al comitetului naţional dela 1861—1869, ca representant fruntaş al pasivităţii, dela 1881 membru al comitetului na­ţional electoral, dela 1884 president al acelui comitet, negreşit că este un băr­bat mai mult politic. Dl Popea, vicar arch­iepiscopesc din timpul fericitului archiepiscop şi metr­o­polit Andreiu baron de Şagura, este adevărat, că şi dînsul încă din tinereţe a luat parte la diverse şi importante acţiuni politice. Cu toate acestea, ca persoană bisericească, pentru dînsul po­litica totdeauna a fost așa picând de mâna a doua, lucru de prima ordine pentru dînsul a fost biserica. Operele, cu care acest din urmă va lua un loc frumos în literatura noastră românească, sânt toate de natură bise­ricească. Rol politic de ordinea dintâiu noi nu ne aducem aminte să fi avut vre­odată. Tot ce ştim în privinţa a­­ceasta este, că aderează la acelaşi pro­gram politic naţional, la care aderează şi dl G. Bariţiu. Prin cele de mai sus înse, departe de noi să z­icem, că activitatea d-lui N. Popea este inferioară în careva privinţă celei a d-lui G. Bariţiu. Aceasta nu se poate. Mai mult în felul activităţii lor se deosebesc amândoi unii de alţii. Poate­ că nu vom greşi, dacă vom adăuga, că şi în modul cum au proces amândoi în tot timpul activităţii lor. La Români sunt deci amândoi băr­baţi cu trecere. Amândoi au un trecut destul de remarcabil. Amândoi­­şi-au asigurat şi pănă acum un loc distins în memoria, care va servi de oglindă ur­maşilor noştri în timpurile depărtate ale viitorului. Aşa trebue că a cugetat şi adu­narea generală de la Abrud, când astă­­vară prin alegere ’i-a pus în fruntea instituţiunii, care e hrana intelectuală a Românilor transilvăneni. Pe când noi preţuim pe amândoi bărbaţii, George Bariţiu şi Nicolae Popea, întocmai ca adunarea generală a „Aso­ciaţiunii“ de la Abrud, pe atunci domnul ministru de interne este de altă părere. Dînsul pe dl G. Bariţiu, pe bărbatul politic per excellentiam îl află de bun să stee în fruntea „Asociaţiunii transil­vane române“ ca preşedinte; pe dom­nul Nicolau Popea, care este în prima linie persoană eclesiastică şi numai în a doua personagiul politic, nu-­l află demn să stee în fruntea „Asociaţiunii“ ca vice-preşedinte, aşadar, într’un post ori­ și­ cum mai subordinat. Domnul ministru nu ne spune motivele, pentru­ ce pe unul îl aproabă și pe celalalt nu-­l aproabă. Motive înse tot trebue să fi avut, când a lu­crat așa precum a lucrat. Un ministru nu poate, nu este permis să facă nici cel mai mic act public în lipsă de motive. Dacă dar’ domnul ministru a tre­buit să aibă, atunci întrebarea este, că ce fel au putut fi acelea? Motive de cualificaţiune literară şi culturală n’au putut fi. Pe cât seim, dl ministru nici dela unul, nici dela altul n’a cerut documente, prin care să-’şi probeze cualificațiunea. Motive politice? Sânt greu de a se admite. Pen­­tru­ că și unul și altul, cum am văzut, profesează același program politic. Se cricem doară, că domnul mini­stru de interne s’a convertit la princi­piile politice ale domnului George Ba­rițiu, car’ nu se poate, fiindcă ar involva o contradicere, deoare­ce și domnul N. Popea este aderentul acelorași prin­cipii politice. Se­­­cere­ că s’a conver­tit dl G. Bariţiu la principiile politice ale domnului ministru bar. Orczy, care sânt egale cu ale d-lui ministru Tisza, ar fi și mai absurd, deoare­ce dînsul este presidentul comitetului naţional cen­­trol electoral al alegătorilor Români din Transilvania şi Ungaria. Dar’ să nu ne mai spargem capul cu enigma din decretul ministrului de interne, care privesce pe cei doi presi­­denţi ai „Asociaţiunii“. Se va deslega ea de sine, dar’ dacă nu s’ar deslega curând, periculum in mora nu există. Lipsesce Sphinx-ul, care se mănânce pe cei­ ce nu află explicaţiunea unui lucru, care seamănă mult cu tragerea minis­trului unguresc pe sfoară. Din a cui parte ? Şi aceasta o lăsăm la discreţiunea ministerială. Pentru noi e destulă satisfacţiune, că am botezat copilul, dându-mi numele cel mai potrivit. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tiner. III. Iubite Amice! Departe vrei să mă duci! Constaţi cu un fel de mulţumire răută­cioasă, că descrc chiar eu însumi ceea­ ce am când afirm, că numai un „pentru-ca“ poate se hotărască voința omului. Ceea-ce hotăresce voința sünt moti­vele, ear’ motivul, —­­fic' tu, — nu e lin „pentru-ca“, ci un „pentru-că* : voesc se mă­nânc pentru-ca sânt flămând și mănânc pen­­tru-ca să me satur. Ești dar' de părerea, că foamea e mo­tivul (pentru-că), car’ săturarea e scopul, efec­tul intenţionat (pentru-ea) al voinţei de a mânca. Eu, — iubite amice, — sunt de părerea, că părerea ta e foarte greşită şi că ea nici­odată nu va putea să te ducă la înţelegerea voinţei. Lucrurile din lumea aceasta, ori­ şi-cum ar fi ele, pentru noi sânt cause şi efecte. Fiecare din ele este efectul unui şir de cause şi una dintre căuşele unui efect oare­care , altfel noi nu putem să le înţelegem. Pretutindenea şi totdeauna înţelegem ceea­ ce este în clipa aceasta numai ca urmarea fi­rească din ceea­ ce a fost în clipa trecută. Căutăm totdeauna chiar fără­ ca să f­im această legătură cauzală şi atunci, când nu o putem găsi, rămânem uimiţi, adese­ori chiar cuprinşi de spaimă, fiindcă nu „înţelegem“ ceea­ ce este. „înţeles“ va sc­huta tocmai această le­gătură între ceea­ ce a fost şi ceea­ ce este, între causă şi efect. Umbli dar’ pe calea cea bătută, când îmi diei: cum s’ar puta, ca efectul voinţei, acel „pentru-ca“, se fie totodată şi causa voinţei? Aceasta, iubite amice, nici nu se poate: vorba e însé, că voinţa e în toată lumea aceasta singurul lucru, pe care nu putem să-­l înţelegem ca causă ori efect. Ea este în acelaşi timp şi causă şi efect: ea singură e 'însăşi causa ei proprie. Nici odată dar’ nu putem să o înţelegem, dacă o privim din punctul de vedere al causalităţii. De aceea ’ţi-am şi dis, că am merge prea departe, dacă am voi să cercetăm, „ce este voința mea și cum se produce ea în mine“. Tu vrei însă să mergem departe : ei bine, mă supun, — vreau și eu! După­ ce ’ți-ai dat silința de a mă con­vinge, că nu un „pentru-ca, ci un „pentru­ cin are să hotărască voința, vii tot tu și­’mi pui în toată naivitatea întrebarea — : „Dar’ dacă e reu ceea­ ce eu cred, că e bine, și e bine ceea­ ce alții stărue se fac“ ? Care va se cjlcă, te temi de efectul voirii, de consecvențele faptei tale ? Ce-’ți pasă de ele ? — N’au să hotărască voirea ta! Voesce, că tu eşti om liber! Vorba e însé, că nu poți voi câtă vreme te stăpânesce temerea aceasta; voinţa se ho­tăresce numai în clipa când nu te mai temi de consecuenţe, când nu-­ţi mai pasă de unele din ele şi eşti tare în credinţa, că celelalte I vor fi anume aşa cum le voesci. Ceea­ ce tu voesci nu e fapta, ci con­­secvenţa, efectul, resultatul, care nu se poate produce decât prin mijlocirea faptei tale. Dacă ai sei, că resultatul voit se pro­duce și el de el, n’ai mai voi fapta; dacă ai sei, că resultatul voit nu se produce, car’ n’ai mai voi-o, ceea­ ce vrei în toate împregiurările e numai resultatul. Să vedem deci ce e resultatul acesta, care pentru tine e numai efect, ear’ pentru mine şi causă şi efect, cum vrei tu. Intr’una din nopţile de primăvară mă întorc dela pădure, unde petrecusem­­ziua în­treagă. E vrât să umbli noaptea prin pădure, fiindcă nu veefi ceea-ce-’ţi stă în cale, nici ceea-ce vine în urma ta, nici ceea-ce e la dreapta ori la stânga. înaintezi cu multă bă­gare de seamă, pentru­ ea nu cumva să dai în vre-o groapă ori să te împedeci de vre-un curpen; te uiți mereu împregiurul tău, fiindcă în dosul fiecărui copac poate să fie ceva și din toată tufa poate să sară ceva. Tresari, când auiji cel mai mic sgomot, fiincă nu soii, care e causa acelui sgomot şi ce are să ur­meze după el. îţi faci în sfîrşit fel de fel de închipuiri, fiindcă mintea omenească e fă­cută aşa, că trebue neapărat să caute o causă pentru efectele ce ’i­ se ivesc şi, dacă nu o poate găsi, ’şi-o închipueste. Mai adaugă la toate acestea, că eram şi obosit de munca­­jilei, şi vei înţelege, cât de uşurat mă simţiam când am eşit din pă­dure pe o poiană întinsă, unde chiar şi prin întunerecul nopţii ochii mei străbăteau mai departe. Erau şi pe aici gropi, era pe ici pe colo câte un copac, în dosul căruia s’ar fi putut ascunde ceva, câte o tufă, din care putea să sară ceva, era la oare-care depărtare întunerec nestrăbătut de ochiul meu, dar’ ve­deam cele­ ce stăteau în calea mea, nu puteam să fiu surprins și puteam să ocolesc gropile și copacii și tufele. Mai ușurat încă mă simt după­ ce întru în satul meu, unde trăesc, unde am crescut, unde nu mai am nevoe să văd, ci pot umbla şi cu ochii închişi, fiindcă le stiu toate. Nu sânt însă chiar nici aici ferit de frică şi trebue să fiu mereu cu băgare de seamă, fiindcă în sat sânt câni şi oameni. De agil-dimineaţă, de când am plecat, multe s’au putut schimba, şi mai ales în gândul oamenilor multe pot să fie, pe care eu nu le stiu. Ferit de frică nu sânt decât după­ ce am întrat în casa mea şi am încuiat uşa după mine, ba nici chiar atunci nu totdeauna. Aşa, iubite amice, cum trec eu prin pă­dure, prin poiana întinsă şi prin satul meu, ca să ajung a mă odihni în casa mea, aşa trece omul cu voinţa lui prin lumea aceasta. Cu cât mai bine vede cele­ ce sânt îm­pregiurul lui, cu atât mai puţin se teme de ceea­ ce va urma; nici­odată însé nu vede tot, nu stie tot şi de aceea totdeauna se teme şi numai în el însuşi poate găsi odihna jignită, ba chiar nici aici nu totdeauna. Temerea aceasta e troul voinţei ome­­nesci: fac ceea­ ce fac, pentru­ ca prin fapta mea se înlătur primejdia, de care mă tem, ori pentru­ ca prin ea se mijlocesc producerea resultatului, pe care îl voesc. Altfel n’am cuvinte de a-’mi da oste­neala să săvîrşesc fapta. Nu însă totdeauna fapta mea ea singură e ceea­ ce înlătură primejdia ori ceea­ ce pro­duce resultatul. Omul uşuratic nu se teme din destul şi de aceea dă adese­ ori în gropi, săvîrşind fapte, care nu înlătură, ci aduc răul, de care nu se temea, care omul mărginit şi nesciuitor se teme prea mult şi astfel sevîrşesce adese­ori fapte, care erau de prisos ori zadarnice. De aceea cumpătul e înţelepciune şi în­ţelepciunea e cumpătare: stăpânirea de sine a omului, care scie şi înţelege, deci nu voesce să facă decât ceea­ ce este în natura lucrurilor să fie. Ear’ aşa nu este nici un om în toate momentele vieţii sale. Ajuns în satul meu, merg cu pas grab­nic, dar’ tot cu băgare de seamă, de-a lungul uliţei ce duce spre casa mea. v_ Un sgomot! Ce este? Sânt paşii unui om, care aleargă prin grădina rămasă la dreapta, în dosul meu. Cine poate să fie acest om, care acum, pe la meciul nopţii, aleargă prin grădină. Ce REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. Conflictul ce s’a iscat între gu­vernul unguresc şi între primatele S­i­­mor încă pe timpul ministrului Trefort s’a aplanat definitiv, dar’ într’un mod.

Next