Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)
1888-11-01 / nr. 248
Anul Y Kas3tB&Bano&a ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Vi an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: şi lunăul fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., V/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Vi an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 1/13 Noemvrie 1888 Apare în fiecare zi de lucru ! Nr. 248 INSERŢIUNILE Un şir garmond primă "dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. Nimerit-am oare ? Enigmă să fie? Cetitorii noştri sciu, că în numărul precedent am botezat ceva cu numele „enigmă“. Cât ne privesce, n’avem nici o îndoeală, că nu am fi nimerit-o cu botezarea. Decretul guvernului unguresc, prin care dl G. Bariţiu se confirmă de president şi dl Nicolae Popea nu se confirmă de vice-president al „Asociaţiunii române transilvane“—merită, aşa e convingerea noastră, — numirea ce mi-am dat. Nu numai noi, ci toată lumea nepreocupată şi care are cunoscință despre cele ce se petrec în statul unguresc are să fie de acord cu noi. Enigmă este decretul d-lui bar. Orczy şi enigmă are să rămână, pănă când îşi va afla deslegarea, dacă cumva nu se va îngropa ca enigmă de alte evenimente de o importanţă mai mare. Sunt o mulțime de momente, care silesc pe om să se întrebe, ce a putut fi causa, că dl ministru de interne în cestiunea aprobării şi neaprobării conducătorilor „Asociaţiunii“, aleşi de încrederea membrilor aceleia, a proces aşa cum a proces ? Asociaţiunea transilvană română, ce e drept, nu s’a născut în era constituţională de astăzi. După multe alte analogii s’ar putea să nu aibă har înaintea puternicilor de astăzi. Seimensé, că după un trecut de şese ani, din alte împregiurări, a intrat şi ea, ca multe alte institute asemenea dînsei, în era constituţională maghiară „liberală“. Este adevărat, că era constituţională maghiară n’a fost nici când, cel puţin faţă cu Românii, mai liberală ca alte ere premergătoare. Dovada cea mai eclatantă pentru aserţiunea aceasta este, că de când trăim în era aceasta, înregistrăm mai numai perderi şi restrîngeri în libertate în toate direcţiunile. Cu toate acestea nici în era aceasta guvernul „liberal“ unguresc pănă acum nu s’a osebit de guvernele „neliberale“ premergătoare. A aprobat alegerile făcute din partea membrilor „Asociaţiunii“. Cum de tocmai acum vine guvernul unguresc se facă us de puterea sa în chipul cum am văflut, că a făcut, nu ne seim da seamă. Sântem convinşi, că tot atât de puţin ’şi-ar sei da seamă şi dl ministru, care a subscris decretul, dacă am trăi într’un timp, când miniştrii unguresci maghiari ar fi responsabili representanţei regatului şi nu unei majoritâţi duse din graţia miniştrilor unguresci maghiari în representanţa regatului unguresc. „Asociaţiunea“ este un institut, care stă departe de luptele politice. Pe dînsa o preocupă — după firea ei — lucruri, care au a face numai cu literatura şi cultura poporului român. Cei aleşi ca să o conducă, presidentul şi vice-presidentul ca atari, stau şi ei departe de luptele politice. Chemarea lor, de a sta în fruntea acelora, care se ocupă cu literatura şi cultura poporului român, are mai puţină înrîurinţă asupra mersului politicei decât chemarea d. e. a unui cetăţean de onoare într’o representanţă a unui municipiu politic sau a unei comunităţi politice. Dacă cumva ministrul de interne s’ar afla îndemnat a controla, că cui se dă dreptul de cetăţean de onoare, şi ar denega d. e. lui Ludovic Kossuth exerciarea acestui drept, lucrul s’ar explica de sine. Denegarea, abstracţiune făcând dela aceea, că din representanţele municipiilor şi comunităţilor politica nu este exclusă, s’ar mai pute justifica din considerante personale. Căci dacă ar fi vorba de Kossuth sau de alt individ de aceeaşi posiţiune politică, negreşit că un ministru, ori-şi cum ’l-ar chema, ar trebui să ţină cont de conduita politică a aceluia, cărui ’i se conferă dreptul, de fi membru într’o corporaţiune de unde politica nu este exclusă. Deci, dacă unui individ de pănura lui Kossuth, care e ostil stării de lucruri din monarchia austro-ungară, care e ostil Monarchului actual şi dinastiei acestuia, dl ministru ung. de interne de leagă, se facem o vorbă, aprobarea de cetăţean de onoare, are înţeles pentru ori-şi-cine. Nu stim, dacă se aproabă sau nu se aproabă conferiri de cele atinse lui Kossuth sau altor individi de categoria aceluia. Dar’ nici că voim să controlăm pe dl ministru de interne sau să-l tragem la răspundere, dacă aproabă sau nu aproabă acte, care privesc conferiri de drepturi cetățenesci lui Kossuth și semenilor lui. Este treaba d-lui ministru, ce face și cum drege în asemenea caşuri. Noi am voit numai să atingem coarda aceasta, ca să fie evident, că dl ministru în astfel de eventualități fiind riguros, nici noi și de sigur nici alții nu ar fi surprinși. Atunci însă procedarea d-lui ministru nici noi, nici nimenea n’ar fi îndreptăţit a o boteza „enigmă.“ Să ne întoarcem la enigma justificată. Precum poate vedea ori-şi-cine, şi firea cea cu totul pacinică a unui institut ca „Asociaţiunea“, institut depărtat cu totul de valurile politice în statul unguresc, este de natură din incidentul decretului bar. Crezy a excita reflectări. Se înțelege, dacă institutul nu e maghiar. Dacă luăm îuse în considerare și persoanele, care figurează în decretul ministerial, reflectarea este în mod și mai considerabil excitată. Asupra cui ? Asupra persoanelor ? Nu. Asupra enigmei. Noi însă să reflectăm în vre-o câteva cuvinte şi asupra persoanelor, pentru ca într’una să reflectăm şi asupra enigmei. Dl George Bariţiu este om foarte cunoscut, nu numai între Români, ci şi între celelalte naţionalităţi surori. Ca întemeietor al „Gazetei Transilvaniei“ şi al „Observatorului“, ca membru al comitetului naţional dela 1861—1869, ca representant fruntaş al pasivităţii, dela 1881 membru al comitetului naţional electoral, dela 1884 president al acelui comitet, negreşit că este un bărbat mai mult politic. Dl Popea, vicar archiepiscopesc din timpul fericitului archiepiscop şi metropolit Andreiu baron de Şagura, este adevărat, că şi dînsul încă din tinereţe a luat parte la diverse şi importante acţiuni politice. Cu toate acestea, ca persoană bisericească, pentru dînsul politica totdeauna a fost așa picând de mâna a doua, lucru de prima ordine pentru dînsul a fost biserica. Operele, cu care acest din urmă va lua un loc frumos în literatura noastră românească, sânt toate de natură bisericească. Rol politic de ordinea dintâiu noi nu ne aducem aminte să fi avut vreodată. Tot ce ştim în privinţa aceasta este, că aderează la acelaşi program politic naţional, la care aderează şi dl G. Bariţiu. Prin cele de mai sus înse, departe de noi să zicem, că activitatea d-lui N. Popea este inferioară în careva privinţă celei a d-lui G. Bariţiu. Aceasta nu se poate. Mai mult în felul activităţii lor se deosebesc amândoi unii de alţii. Poate că nu vom greşi, dacă vom adăuga, că şi în modul cum au proces amândoi în tot timpul activităţii lor. La Români sunt deci amândoi bărbaţi cu trecere. Amândoi au un trecut destul de remarcabil. Amândoişi-au asigurat şi pănă acum un loc distins în memoria, care va servi de oglindă urmaşilor noştri în timpurile depărtate ale viitorului. Aşa trebue că a cugetat şi adunarea generală de la Abrud, când astăvară prin alegere ’i-a pus în fruntea instituţiunii, care e hrana intelectuală a Românilor transilvăneni. Pe când noi preţuim pe amândoi bărbaţii, George Bariţiu şi Nicolae Popea, întocmai ca adunarea generală a „Asociaţiunii“ de la Abrud, pe atunci domnul ministru de interne este de altă părere. Dînsul pe dl G. Bariţiu, pe bărbatul politic per excellentiam îl află de bun să stee în fruntea „Asociaţiunii transilvane române“ ca preşedinte; pe domnul Nicolau Popea, care este în prima linie persoană eclesiastică şi numai în a doua personagiul politic, nu-l află demn să stee în fruntea „Asociaţiunii“ ca vice-preşedinte, aşadar, într’un post ori și cum mai subordinat. Domnul ministru nu ne spune motivele, pentru ce pe unul îl aproabă și pe celalalt nu-l aproabă. Motive înse tot trebue să fi avut, când a lucrat așa precum a lucrat. Un ministru nu poate, nu este permis să facă nici cel mai mic act public în lipsă de motive. Dacă dar’ domnul ministru a trebuit să aibă, atunci întrebarea este, că ce fel au putut fi acelea? Motive de cualificaţiune literară şi culturală n’au putut fi. Pe cât seim, dl ministru nici dela unul, nici dela altul n’a cerut documente, prin care să-’şi probeze cualificațiunea. Motive politice? Sânt greu de a se admite. Pentru că și unul și altul, cum am văzut, profesează același program politic. Se cricem doară, că domnul ministru de interne s’a convertit la principiile politice ale domnului George Barițiu, car’ nu se poate, fiindcă ar involva o contradicere, deoarece și domnul N. Popea este aderentul acelorași principii politice. Secere că s’a convertit dl G. Bariţiu la principiile politice ale domnului ministru bar. Orczy, care sânt egale cu ale d-lui ministru Tisza, ar fi și mai absurd, deoarece dînsul este presidentul comitetului naţional centrol electoral al alegătorilor Români din Transilvania şi Ungaria. Dar’ să nu ne mai spargem capul cu enigma din decretul ministrului de interne, care privesce pe cei doi presidenţi ai „Asociaţiunii“. Se va deslega ea de sine, dar’ dacă nu s’ar deslega curând, periculum in mora nu există. Lipsesce Sphinx-ul, care se mănânce pe cei ce nu află explicaţiunea unui lucru, care seamănă mult cu tragerea ministrului unguresc pe sfoară. Din a cui parte ? Şi aceasta o lăsăm la discreţiunea ministerială. Pentru noi e destulă satisfacţiune, că am botezat copilul, dându-mi numele cel mai potrivit. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tiner. III. Iubite Amice! Departe vrei să mă duci! Constaţi cu un fel de mulţumire răutăcioasă, că descrc chiar eu însumi ceea ce am când afirm, că numai un „pentru-ca“ poate se hotărască voința omului. Ceea-ce hotăresce voința sünt motivele, ear’ motivul, —fic' tu, — nu e lin „pentru-ca“, ci un „pentru-că* : voesc se mănânc pentru-ca sânt flămând și mănânc pentru-ca să me satur. Ești dar' de părerea, că foamea e motivul (pentru-că), car’ săturarea e scopul, efectul intenţionat (pentru-ea) al voinţei de a mânca. Eu, — iubite amice, — sunt de părerea, că părerea ta e foarte greşită şi că ea niciodată nu va putea să te ducă la înţelegerea voinţei. Lucrurile din lumea aceasta, ori şi-cum ar fi ele, pentru noi sânt cause şi efecte. Fiecare din ele este efectul unui şir de cause şi una dintre căuşele unui efect oarecare , altfel noi nu putem să le înţelegem. Pretutindenea şi totdeauna înţelegem ceea ce este în clipa aceasta numai ca urmarea firească din ceea ce a fost în clipa trecută. Căutăm totdeauna chiar fără ca să fim această legătură cauzală şi atunci, când nu o putem găsi, rămânem uimiţi, adeseori chiar cuprinşi de spaimă, fiindcă nu „înţelegem“ ceea ce este. „înţeles“ va schuta tocmai această legătură între ceea ce a fost şi ceea ce este, între causă şi efect. Umbli dar’ pe calea cea bătută, când îmi diei: cum s’ar puta, ca efectul voinţei, acel „pentru-ca“, se fie totodată şi causa voinţei? Aceasta, iubite amice, nici nu se poate: vorba e însé, că voinţa e în toată lumea aceasta singurul lucru, pe care nu putem să-l înţelegem ca causă ori efect. Ea este în acelaşi timp şi causă şi efect: ea singură e 'însăşi causa ei proprie. Nici odată dar’ nu putem să o înţelegem, dacă o privim din punctul de vedere al causalităţii. De aceea ’ţi-am şi dis, că am merge prea departe, dacă am voi să cercetăm, „ce este voința mea și cum se produce ea în mine“. Tu vrei însă să mergem departe : ei bine, mă supun, — vreau și eu! După ce ’ți-ai dat silința de a mă convinge, că nu un „pentru-ca, ci un „pentru cin are să hotărască voința, vii tot tu și’mi pui în toată naivitatea întrebarea — : „Dar’ dacă e reu ceea ce eu cred, că e bine, și e bine ceea ce alții stărue se fac“ ? Care va se cjlcă, te temi de efectul voirii, de consecvențele faptei tale ? Ce-’ți pasă de ele ? — N’au să hotărască voirea ta! Voesce, că tu eşti om liber! Vorba e însé, că nu poți voi câtă vreme te stăpânesce temerea aceasta; voinţa se hotăresce numai în clipa când nu te mai temi de consecuenţe, când nu-ţi mai pasă de unele din ele şi eşti tare în credinţa, că celelalte I vor fi anume aşa cum le voesci. Ceea ce tu voesci nu e fapta, ci consecvenţa, efectul, resultatul, care nu se poate produce decât prin mijlocirea faptei tale. Dacă ai sei, că resultatul voit se produce și el de el, n’ai mai voi fapta; dacă ai sei, că resultatul voit nu se produce, car’ n’ai mai voi-o, ceea ce vrei în toate împregiurările e numai resultatul. Să vedem deci ce e resultatul acesta, care pentru tine e numai efect, ear’ pentru mine şi causă şi efect, cum vrei tu. Intr’una din nopţile de primăvară mă întorc dela pădure, unde petrecusemziua întreagă. E vrât să umbli noaptea prin pădure, fiindcă nu veefi ceea-ce-’ţi stă în cale, nici ceea-ce vine în urma ta, nici ceea-ce e la dreapta ori la stânga. înaintezi cu multă băgare de seamă, pentru ea nu cumva să dai în vre-o groapă ori să te împedeci de vre-un curpen; te uiți mereu împregiurul tău, fiindcă în dosul fiecărui copac poate să fie ceva și din toată tufa poate să sară ceva. Tresari, când auiji cel mai mic sgomot, fiincă nu soii, care e causa acelui sgomot şi ce are să urmeze după el. îţi faci în sfîrşit fel de fel de închipuiri, fiindcă mintea omenească e făcută aşa, că trebue neapărat să caute o causă pentru efectele ce ’i se ivesc şi, dacă nu o poate găsi, ’şi-o închipueste. Mai adaugă la toate acestea, că eram şi obosit de muncajilei, şi vei înţelege, cât de uşurat mă simţiam când am eşit din pădure pe o poiană întinsă, unde chiar şi prin întunerecul nopţii ochii mei străbăteau mai departe. Erau şi pe aici gropi, era pe ici pe colo câte un copac, în dosul căruia s’ar fi putut ascunde ceva, câte o tufă, din care putea să sară ceva, era la oare-care depărtare întunerec nestrăbătut de ochiul meu, dar’ vedeam cele ce stăteau în calea mea, nu puteam să fiu surprins și puteam să ocolesc gropile și copacii și tufele. Mai ușurat încă mă simt după ce întru în satul meu, unde trăesc, unde am crescut, unde nu mai am nevoe să văd, ci pot umbla şi cu ochii închişi, fiindcă le stiu toate. Nu sânt însă chiar nici aici ferit de frică şi trebue să fiu mereu cu băgare de seamă, fiindcă în sat sânt câni şi oameni. De agil-dimineaţă, de când am plecat, multe s’au putut schimba, şi mai ales în gândul oamenilor multe pot să fie, pe care eu nu le stiu. Ferit de frică nu sânt decât după ce am întrat în casa mea şi am încuiat uşa după mine, ba nici chiar atunci nu totdeauna. Aşa, iubite amice, cum trec eu prin pădure, prin poiana întinsă şi prin satul meu, ca să ajung a mă odihni în casa mea, aşa trece omul cu voinţa lui prin lumea aceasta. Cu cât mai bine vede cele ce sânt împregiurul lui, cu atât mai puţin se teme de ceea ce va urma; niciodată însé nu vede tot, nu stie tot şi de aceea totdeauna se teme şi numai în el însuşi poate găsi odihna jignită, ba chiar nici aici nu totdeauna. Temerea aceasta e troul voinţei omenesci: fac ceea ce fac, pentru ca prin fapta mea se înlătur primejdia, de care mă tem, ori pentru ca prin ea se mijlocesc producerea resultatului, pe care îl voesc. Altfel n’am cuvinte de a-’mi da osteneala să săvîrşesc fapta. Nu însă totdeauna fapta mea ea singură e ceea ce înlătură primejdia ori ceea ce produce resultatul. Omul uşuratic nu se teme din destul şi de aceea dă adese ori în gropi, săvîrşind fapte, care nu înlătură, ci aduc răul, de care nu se temea, care omul mărginit şi nesciuitor se teme prea mult şi astfel sevîrşesce adeseori fapte, care erau de prisos ori zadarnice. De aceea cumpătul e înţelepciune şi înţelepciunea e cumpătare: stăpânirea de sine a omului, care scie şi înţelege, deci nu voesce să facă decât ceea ce este în natura lucrurilor să fie. Ear’ aşa nu este nici un om în toate momentele vieţii sale. Ajuns în satul meu, merg cu pas grabnic, dar’ tot cu băgare de seamă, de-a lungul uliţei ce duce spre casa mea. v_ Un sgomot! Ce este? Sânt paşii unui om, care aleargă prin grădina rămasă la dreapta, în dosul meu. Cine poate să fie acest om, care acum, pe la meciul nopţii, aleargă prin grădină. Ce REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. Conflictul ce s’a iscat între guvernul unguresc şi între primatele Simor încă pe timpul ministrului Trefort s’a aplanat definitiv, dar’ într’un mod.