Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)

1889-01-28 / nr. 22

Pag. 86 Dl Blaramberg agitat însă preste măsură a strigat, că numai mort se va scoborî de pe tribună! Sun­tem convinși, că nici un deputat n’a avut de gând să-­l omoare pe dl Bla­ramberg, și trasa sa teribilă a fost cel puțin o exagerare. Cam cu aceeași măsură vom avă să măsurăm și învinuirile d-sale contra d-nul­ui Ioan Brătianu. REVETĂ­ POLITICĂ. Sibiiu, 27 Ianuarie st. v. Principele de Coroană, Rudolf nu a fost duş­man alianţei cu Germania. „Fremdenblatt“, organul ofi­ciului de externe austro-ungar, se în­dreaptă cu toată energia în contra în­vinuirilor „şoviniştilor francezi“ şi ale­­fiarelor engleze de aceeaşi categorie, după care decedatul Principe de Coroană ar fi fost un duşman al tractatului de alianţă cu Germania. Ab­stracţie facând de la aceea, că Principele de Coroană a fost înainte de toate de acord cu politica părintelui seu, e un fapt incontestabil, că tocmai Principele de Coroană Rudolf a avut parte în­semnată la desvoltarea raporturilor noastre amicale cu Germania pănă la efectuarea neclintitei alianţe atât de binefăcătoare pentru ambe im­periile şi pentru pacea europeană. Chiar prietenia lui timpurie şi sinceră cu ac­tualul împărat al Germaniei a creat o legătură ce se basează pe simpatii. Cu cât a devenit Principele de Coroană mai matur, cu atât mai film ţinea la prietenia cu Germania, şi se poate de­clara cu toată hotârîrea, că el a apar­ţinut acelor oameni, care, pre lângă cei doi monarchi, au sprijinit din toate puterile silinţele diplomaţilor pentru crearea nestrămutatei alianţe de pace între Austria şi Germania. Dacă sco­pul insinuărilor de mai sus merge în­­tr’acolo, de a sămăna sămănţa neîncre­derii între prieteni şi de a deştepta ne­încredere în cea mai bună garanţă de pace, acest scop nu are şi nici nu poate să se ajungă. Relativ la scrisoarea dini Glad­stone, care a produs în cercurile din Vatican atâtea speranţe, se vorbesce, ca ea a conţinut o iniţiare a lui Glad­stone pentru resolvarea cestiunii vatica­­nice prin un arbitriu internaţional. Du­­pă­ ce marciusul de Riso, primitorul acelei scrisori, a înapoiat scrisoarea lui Gladstone, acesta a predat-o citatulu­i „Riforma“ spre publicare. Din textul ce este acum cunoscut resultă, că epis­tola preste tot se exprimă pentru ar­bitrii internaţionale, fără însă de a aduce principiul direct în le­gătură cu cestiunea papală. Afacerea Geffken în dieta imperială germană. Relativ la această afacere, „Kreuz­ze­i­t­u­n­g“ observă, că ministrul de jus­tiţie Sehe 11­ing a avut să iee în apă­rare o afacere ce din punct de vedere juridic nu se poate susţine. Adânca tă­cere a conservatorilor şi naţional-libera­­lilor a avut pentru dl ministru o în­semnătate puţin încuragiatoare. De alt­mintrelea absentarea principelui de Bis­marck de la desbatere se escusă oficial prin aceea, că pe timpul şedinţei, dela 5—6V2 oare, a avut de lucru cu îm­păratul. Cestiunea papală. Pe la sfîrşitul săptămânii trecute circulau în Roma faime nefavorabile despre starea sanitară a Papei. Se vorbia că pe Papa­l l-ar fi aflat pe jos leşinat. Faimele acestea se face acum, au fost nemotivate ori cel puţin exagerate, în realitate lucrul se are astfel: Sfântul părinte, care e mereu preocupat de posiţia sa, a convocat pe Vineria trecută o adunare de cardinali, spre a mai pune odată în discuţiune posiţia papismului. Părerile celor de faţă conglăsuiau una cu alta, dar­ era o manifestare unanimă a agitaţiunii a­­supra situaţiei, în care se află papismul şi pe care mai mulţi oratori au numit-o insuportabilă. Papa însuşi să fi fost foarte mişcat şi să fi ridicat şedinţa în­­tr’o disposiţie agitată. Când s’a sculat de pe scaun, cei din giurul lui au ob­servat că el se clătină. Precând a fost dus în apartamentele sale, Papa s-a re­cules şi a renunţat la ori­ce ajutor mai departe, crede că voesce să instrueze un gladiator, aşa se opune de zelos expresiei externe a durerii. Se pare că în aceasta găsesce el nerăbdarea şi trece cu vederea că ea arare­ori este vo­luntară şi că şi bravura adevărată numai în fapte voluntare se poate arăta. Pe Philoctet al lui Sophocles el îl aude numai văietându-se şi sbierând, trece total cu vederea atitudinea lui constantă. De unde­­şi-ar fi şi luat el alt­fel motiv pentru apostrofele sale retorice în contra poeţilor ? „Ei să ne îmoaie pentru­ că ne presen­­tează pe cei mai bravi bărbaţi văietându-se“. Ei trebue să-­i presente văietându-se, pentru­ că teatrul nu e o arenă. Pentru un gladiator osândit sau vândut se potrivea să facă toate după cuviinţă şi să rabde. La el nu era per­mis să se audă nici un glas de durere ori să ve­ji convulsii dureroase. Căci deoare­ce ra­­nele lui, moartea lui, trebuiau să încânte pe privitor, arta trebuia să-’l înveţe cum să-’şi ascundă tot sentimentul. Expresia cea mai neînsemnată a lui ar fi stîrnit compătimire, şi compătimirea trezită de repeţite­ ori, ar fi pus capăt acestor representaţii reci, tirane. Dar’ arta scenei tragice are tocmai scopul să tre­zească ce nu se pute trezi acolo şi prin ur­mare pretinde şi o procedură contrară. Eroii ei trebue să aibă sentiment, trebue să-­şi ex­prime durerile şi să se lase în voia naturii. Dacă ei dovedesc preparaţie şi sîlă, ne lasă inima rece, şi bătăuşii cu coturi pot fi cel mult admiraţi. Toate persoanele aşa numite-Unirea principatelor române. „România“ scrie următorul prim­­articol cu data de 24 Ianuarie (5 Fe­bruarie n.) Pentru a trei­ decia-oară Românii sărbează astăzi «­iua cea mai glorioasă din istoria lor contimporană, pe care cu cât se depărtează mai mult de noi prin curgerea anilor, cu atât apare mai măreaţă ochilor noştri. Astăzi din două provincii slabe Românii­­şi-au creat o ţeară puternică, şi din două po­­poraţiuni nebăgate în seamă un popor pro­priu de a menţine pacea şi de a întinde civi­­lisaţiunea în Orient. Astăzi cinci milioane de Români, — dece prin comunitatea intereselor şi prin vocea sân­gelui, — au depus coroana Basarabilor pe frun­tea de mai nainte încununată cu aceea a Dra­­goşilor. Astăfji Alexandru loan I., alesul Româ­nilor, a spus întregului univers, că vechiul corp al totalităţii latine din văile Dunării s’a reînchiegat pentru a nu se mai disolva în cele mai depărtate adâncimi ale veacurilor. Astăiji legiunile din văile Dunării ale di­­vului Traian au dovedit lumii consternate, cum se poate trece cu ramura de măslin în mână preste toate fruntariile şi chiar preste crestele munţilor, pentru a face primul pas că­­tră unitatea naţională, săvîrşită la alte neamuri prin valuri de sânge şi prin exterminaţiuni in­tre fraţi. Şi sciţi de ce singur neamul românesc în toată Europa a putut opera această minune fără sguduituri şi fără vărsarea unei picături de sânge frăţesc ? Pentru­ că, v­a ficea Pa­­rintele renascerii literaturii române (Eliade Ră­­dulescu) în „Legalitatea“ şi neperitorul Bolliac în „Trompeta Carpaţilor“, — toţi Românii, de la domnii ţerilor şi pănă la muncitorii cu mânile, îşi concentraseră toată gândirea şi toată activitatea în idealul unirii Valachiei cu Mol­dova. Şi în adevăr, precând micii suverani ai diferitelor stătuleţe se opuneau la contopirea Franciei­ de Nord cu Francia de meailă şi, la constituirea apoi a micului Piemont în regat lor tragedii ale lui Seneca merită porecla a­­ceea; şi eu sânt de firma părere, că luptele gladiatorilor au fost cea mai de frunte pricină, pentru care Romanii în tragedie au rămas atât de tare îndărătul mediocrităţii. Privitorii perdeau în sângeroasele amfiteatre toată pri­ceperea naturii; un Otesias putea învăţa a­colo artă, dar­ uu Sophocles nici­odată. De­prins cu aceste scene mortale, artificiale, şi geniul cel mai tragic asemenea ar fi trebuit să cadă în bombaste şi rodomontade. x) Dar’ cât de puţin pot să inspire astfel de rodo­montade un curagiu adevărat eroic, tot atât de puţin ne pot muia şi vaietele lui Philoc­­tet. Vaietele sunt ale unui om, acţiunile ale unui erou. Ambele produc un erou care nu-i nici gingaş, dar’ nici dur nu este, ci ne apare când într’un fel, când în altul, după­­cum voesce natura ori principiile şi datorinţa. Este ce­ i mai suprem ce a produs înţelep­ciunea, a imitat şi arta. (Va urma). Nesdravenul. — Poveste. — A fost ce-a fost odată, a fost un ficior de porcar, care scia multe nesdravenii, de aceea ’i-au şi­­fit „nesdravănul.“ Acesta încă şi gra­iul pasărilor îl scia tălmăci. Odată, când păscea porcii cu tatăl seu pe câmp, a sburat o pasăre pe deasupra ca­*) Declamaţii goale. Un episod dela îmormântarea Prin­cipelui de Coroană. Sub acest titlu cetim petelor lor cântând, şi el sciind că ce a cântat acea pasăre, ’i-a spus îndată tatălui seu, că adecă acea pasăre ’i-a cântat, că el va ajunge odată împărat mare. Aurind aceasta tatăl seu, nu se mai putu opri de rîs,­­jicend, că încă din porcar împărat nu s’a mai făcut decând e lumea; apoi adause : „Atunci te vei face tu împărat, când îţi va înverdi codăriscea dela biciu.“ Ce se vedeţi însă, dragii mei! în dimi­neaţa următoare, când ficiorul de porcar se scoală ca să scoată porcii din sat, îşi vede co­dăriscea dela biciu învelită, precum ’i-a ursit tatăl seu. îndată o arătă acestuia, care văzând aceasta, nu mai lua lucrul de glumă, într’o zi­mise porcarul cătră ficiorul seu: „Văd că­’ţi e ursita să ajungi împărat, pre­cum ’ţi-a cântat şi pasărea aceea! Să te duci la împăratul Alb şi să cerci, că acela am auzit că are o fată, şi poate­ că o va mărita, şi astfel vei pute ajunge mai uşor ginere de împărat şi mai pe urmă chiar împărat.“ Ficiorul de porcar, dacă a auzit aceste cuvinte din gura tatălui seu, s’a luat şi s’a dus departe-departe, multă lume împărăţie, ca Dum­­nezeu să vă ţie, că cuvântul din poveste tot mai înainte este şi tot mai frumos se poves­­tesce, pănă­ ce a ajuns la împăratul Alb. După­ ce a ajuns la el, a voit să între îndată, păzitorii însă nu­­l-au lăsat, pănă nu au în­ştiinţat pe împăratul, căci aşa merge pe la împăraţi, dragii mei. Requiem pentru moartea Archidu­­celui Rudolf în România. Cetim în „E­­poca“ de ieri: Azi în catedrala catolică sf. Iosef din strada Fântânei s’a săvîrşit o cere­monie religioasă pentru repausarea sufletului defunctului Principe imperial Rudolf. Toată colonia austro-ungară, corpul diplomatic în corpore, domnii miniştri T. Rosetti, Carp, Al. Lahovari, Ghermani, Vernescu, Ştirbei, Maio­­rescu şi Marghiloman, primarul capitalei, un mare număr de oficeri superiori, precum şi un mare număr de doamne din înalta socie­tate asistată la această ceremonie. Un loc era reservat presei, care se afla în număr mic. La ICP/j care exact Maiestăţile Lor sosesc. M. Sa regina era în costum de mare doliu și avea aerul abătut. înaintând MM. II. spre locurile lor lângă amvon, ceremonia re­ligioasă începu. Ea a fost oficiată de archie­­piscopul catolic Mgr. Palma, întovărășit de în urmă ficiorul de porcar a fost dus înaintea împăratului şi întrebat că ce voesce? Cam spăriat la început, dar’ mai pe urmă ve­­nindu-’şi în fire, el spuse cele întâmplate cu codăriscea biciului, apoi adause, că dacă va fi şi dela Dumnezeu, el a venit să peţească fata împăratului. Cum a auzit împăratul aceste vorbe din gura lui, a poruncit numai­decât să-­l bage în temniţă cu alţi robi. Apoi a chiemat îndată nişte zidari, cărora le-a poruncit să facă în giurul ficiorului de porcar o temniţă fără uşi şi ferestri. Aceia au şi început îndată a zi­dul pe „nesdravănul“ în zid la porunca îm­păratului, însă la rugarea fetei de împărat, că aceasta cât a văzut pe feciorul de porcar, s’a îndrăgostit în el, îi lăsară o mică ferestruică în zid, nebăgată în seamă de nimenea^*. Pe acea ferestruică în toată dimineaţa şi seara îi ducea ceva de mâncare şi beutură. Nu a trecut mult timp după­ ce au zi­­duit pe „nesdravănul“, şi împăratul Roşu a trimis la împăratul Alb trei beţe asemenea de lungi şi groase la un capăt ca şi la celalalt, ca acesta să le afle care le sânt capetele cele subţiri şi care cele groase, căci de nu le va afla, în termin de o lună de 4­ 10 va pleca cu oaste mare în potriva lui şi nu va rămâne nici peatră pe peatră în împărăţia lui. Pentru aceea împăratul Alb a şi chie­mat toţi învăţaţii din împărăţia sa, doar’ se va afla cineva care să-’i poată tălmăci acea întrebare, dar’ nimenea nu a fost în stare se afle capetele beţelor. Din această pricină apoi împăratul a fost tare supărat şi cu el îm­preună şi ceialalţi sfetnici şi curteni. Chiar şi fata împăratului era supărată, încât în ziua aceea a uitat se ducă de mâncare „nesdrave­­nului“. Şi când se duse mai târziu, acesta o în­trebă, că de ce e aşa supărată? Fata îi spuse îndată, că ce nenorocire a venit preste tatăl ei. Nesdravănul, fără să se socotească mult, spuse fetei ce să facă. O rugă însă să nu spună nimenui că el ar fi învăţat-o, ci să se facă ca şi când ar dormi, apoi să le spună, că nu vor pute afla altcum care sânt cape­tele subţiri şi groase dela beţe, pănă nu le vor băga într’o bute plină cu apă, unde apoi se va putea vedea, căci capetele groase vor atîrna la fund, ear’ cele subțiri se vor ridica în sus. Mergând fata la împăratul, îi spuse visul ei, după care făcându-se probă, îndată s’au aflat capetele subțiri și groase ale bețelor. Apoi pecetluindu-le, le-a trimis îndărăt la îm­păratul Roşu cu răspunsul aşteptat. Nu trecu mult şi împăratul Roşu care trimise la împăratul Alb trei mânzi, unul de un an, al doilea de doi şi al treilea de trei ani, care încă erau asemenea de mari şi nu se cunoscea unul din altul, apoi dinţii le-au fost scoşi din gură, ca să ghicească care de câţi ani e? (Va urma). TR­I­B­U­NA al Italiei şi în fine la unitatea naţională a Germaniei, necesitând astfel recurgeri la forţa brutală a ferului, a puşcii cu ac şi a tunului Krupp, singuri domnii români, — ca fericiţii întru pomenire Barbu Ştirbeiu al Valachiei şi Grigore Ghica al Moldovei,­­ abdicau de bu­­năvoe la coroanele ţerilor, şi prin memorii a­­dresate conferenţei din Paris, demonstrând co­munitatea noastră de limbă, de religiune, de caracter şi de moravuri, dovediau că unica armă de mântuire pentru a asigura propăşi­rea naţiunii şi pacea în Orient, în unirea Mol­dovei cu Valachia îşi avea soluţiunea. Astfel România n’a numărat la 59 în sînul ei separatişti, începând dela suveranii ţe­rilor şi pănă la cel mai de pe urmă cetăţean. Mai mult încă. Nu a fost sacrificiu cât de imens, înaintea căruia interesul privat şi meschin să nu se fi subordonat interesului ge­­­neral, probă, că precând unele oraşe din Italia şi din Germania protestau contra pagubelor ce le pricinuia unitatea, laşul singur, lea­gănul unirii, devenia de bunăvoe din glori­oasă capitală a Moldovei, o simplă reşedinţă de judeţ. Iată pentru­ ce ziuua de 24 ianuarie con­­stitue pentru noi Pascile naţionalităţii române şi iată pentru­ ce în toţi anii, şi chiar şi prin cei mai nenorociţi, organul nostru nu a lipsit de a-ş i aduce prinoasele datorite sfintei învieri. CRONICA. De la Curte. „Corresp. de l’Est“ îm­­părtăşesce: Princesa Stefania va primi un a­­panagiu anual de 200.000 £L, ce corespunde unui capital de 4 milioane. Princesa Elisa­­beta va rămâne în grija bunicilor ei. Numiri. Preşedintele tribun, reg. din Murăş-Oşorheiu a numit pe practicantul în drept cu diurnă de la judecătoria cercuală din Mediaş Andor Domokos de practicant în drept la tribunalul reg. din Murăş-Oşorheiu. * Parastase. Din Blaj ni­ se scrie, că ieri, Joi în 7 Februarie n., Excelenţia Sa domnul metropolit Dr. I. Van­cea, încungiurat de dnii canonici şi alţi preoţi gremiali, au cele­brat un „requiem“ pentru Archiducele decedat Rudolf. La solemnitate au asistat toţi oficialii civili, militari şi judecătoresci.­­ Ieri în 26 Ianuari­e v. s-a ţinut în biserica din Sibiiu suburbiul­ iosefin un pa­rastas solemn cu pomană, după ritul bisericii greco-orientale pentru răposatul Principe de Coroană Archiducele R­u­d­o­l­f, asistând miliţia română gr.-or. staţionată în Sibiiu în număr de preste 400 ficiori, în frunte cu dl vice-co­­lonel nobil de Cazan şi alţi căpitani şi oficeri români, prin părintele militar Simion Popo­­vici d­e asistenţa activa a părintelui adminis­trator parochial dela această biserică Petru Simţi­on. La locul destinat pentru parastas era expus pe o masă neagră portretul răposa­tului Principe într’o cadră îmbrăcată în fior negru, un parastas, mai multe prescuri şi trei blide mari cu colivă, fiind prelângă aceasta şi toată biserica iluminată. La serviciul paras­tasului s’au executat cântările prescrise de cătră părintele profesor de cântări şi tipic D. Cun­­ţan cu corul seu funebral. După terminarea parastasului s’a împărţit între soldaţi aşa nu­mita pomană, dându-se fiecărui ficior câte un colac, o luminiţă şi din colivă,­­ficând fiecare „D-leu să-­l ierte“. Pomana şi toate necesa­rele au fost oferite de cătră dl cons. gub. în pensiune Elie Mace­lariu. Eară un parastas oprit, în Bozen, prepositul Wieser a refusat a celebra un serviciu divin pentru decedatul Principe de Coroană Rudolf, sub cuvânt că episcopul nu ’l-a autorizat spre aceasta. * ■fi * în „Neues Wiener Tagblatt“: Un martor o­­cular ne comunică următoarea scenă mișcă­toare, care s’a petrecut la îmormântarea Prin­cipelui de Coroană Rudolf: „Precând carul funerar cu rămăşiţele neuitatului nostru Prin­cipe de Coroană a ajuns pe Lobkowitzplatz, trecu un fior prin mulţimea, care cu răsufla­rea oprită privia cum trece convoiul impo­sant şi lugubru. Deodată fu rupt spalierul între doi soldaţi şi înaintea lor, chiar în mo­mentul când trecu­ carul funerar, se aruncă în genunchi un moşneag în haine ţerănesei, al cărui suman alb contrasta în mod ciudat cu hanele de doliu ale lacheilor şi apţilor. Bătrânul îşi făcu cruce, ridică apoi mânile spre cer şi stătu astfel pănă când nu mai putu vedea carul. Apoi făcându-l şi car’ cruce, se retrase ear’ după cei doi soldaţi, precând lacrimile îi curgeau şiroiu preste obraz. Din întâmplare se afla între privitori un domn, care cunoscu că bătrânul este un ţeran ro­mân. La întrebarea acestuia răspunse bătrâ­nul, că este din munţii Transilvaniei, unde însoţise odată pe bunul fiiu al împăratului ca gonaciu la vânătoare. „După vânătoare“, z­sc moşneagul mai departe, „’mi-a dat bunul domn 100 fl. şi’mi-a 4is:­nia moşule banii, dar’ de azi încolo rămâi acasă, căci eşti prea bătrân pentru ostenelile unui gonaciu. Pe urmă poate te mănâncă ursul, dacă nu poţi fugi. „Şi acum Joia trecută vine fiiul meu de la Gurghiu şi-­mi spune că a murit bunul fiiu al împăratului. Şi uite, după­ ce am auzit aceasta, am venit cu cei 100 de fl. fără scirea muierii şi a fe­ciorului, ca să văd îmormântarea, „drăgălaşu­lui“ (foaia vieneză citează cuvântul românesc­ domn, care ’mi-’i-a cinstit“ .... * Circulaţiunea străinilor în Sibiiu, în decursul lunei trecute s’au anunţat la oficiul poliţenesc în Sibiiu 516 străini, care au legiat în cele patru hotele din oraşul nostru. * Hymen. DlEugeniu Dredean, teolog absolvent,­­şi-a sărbat cununia cu d-şoara Lu­­creţia Roman în biserica gr.-cat. din Vama (Vámfalu, comit. Sătmarului) la 7 Februarie n. a. c. la 2 oare după ameazi. Dem­onstraţiune în contra unui epi­scop. Din Laibach se depeşează, că po­­poraţiunea de acolo e foarte indignată, din cauză că episcopul-principe Dr. Iacob M­i­s­­­i­a nu a dispus să se celebreze nici un parastas pentru decedatul Principe de Coroană și nici nu a arborat pe palatul său nici un steag negru. O ceată de popor a demonstrat dina­intea palatului, spărgându-ș i cu petri geamu­rile de la vre­o douezeci de ferestri. Convenţie comercială între Austro- Ungaria şi România. Cetim în „Românul“: Dl P. P. Carp, ministru de externe, va pro­voca o întrunire intimă a deputaţilor şi sena­torilor, pentru a se consulta în privinţa reîn­ceperii tratativelor pe­ntru încheierea unei convențiuni comerciale cu Austro-Ungaria. * Un notar public sub acasă. Notarul public din Zălău Carol Balog a fost pus sub acasă pentru malversațiuni și abus de oficiu. Camera notarială a fost suspendat pe Balog încă de mai nainte din postul său. * tot clerul catolic din capitală. La o­rele 11 şi un sfert, ceremonia s’a sfîrşit, MM. LI. plecară şi împreună se duse şi lumea presentă. Dl locotenent de gendarmi Popovici şi dl că­pitan Savopol erau însărcinaţi cu menţinerea ordinei.* Studenţi români în spitalele din Paris, în Nr. 9 al „Buletinului Medical“ din Paris vedem figurând printre internii şi ex­ternii diferitelor spitale din capitala Franciei numele mai multor studenţi români. Aceştia sânt: Spitalul Hotel Dieu ,­d-nii Tămnăescu şi A t­a n a s i­u, externi în serviciul chirurgiei; spi­talul Pitic, d-nii Georgescu, Carpatianu şi Anghelonici, externi în serviciul medi­­cinei, dl Ion­escu, intern; d-nii Iar­ca şi Nan­u externi în serviciul chirurgiei; spitalul Caritatea: d-nii Cantacuzino, extern în serviciul medicinei; spitalul Necker: d-nii Con­stantine­scu, Iulian şi Stoianovici, externi în seviciul medicinei; spitalul Lariboi­­sière, dl Duma, extern în serviciul chirurgiei; spitalul du Midi­, dl Frumuşatu, extern în serviciul chirurgiei; spitalul de copii: dl Stoi­­covici, extern în serviciul medicinei. în spi­talele din Paris sânt dar’ 15 studenţi români care frecventeazâ facultatea de medicină de acolo, şi anume 1 intern şi 14 externi. * Cea mai nouă carte a lui Rudolf Bergner. Cunoscutul scriitor Bergner a scris şi va apără de sub tipar în curând: „Die Ju­­denherrschaft in den Karpathenländern. “ Car­tea cuprinde o mulţime de datini şi credinţe jidovesci pănă acum necunoscute ; e multă cri­tică şi mult spirit în cartea aceasta. Carol Emil Franzos, cunoscutul novelist jidov, s-a agăţat de câteva pasage din cartea lui Berg­ner şi a pornit un răsboiu grozav contra lui Bergner în forţa lui „Berliner Tageblatt“. * Noi încă tot nu am ajuns pănă acolo. Din Lemberg se depeşează, că în Vil­na guvernorul-general Kohanoff a în­demnat autorităţile a persecuta popora­­ţiunea poloneză în modul cel mai necru­ţător. în c­ele din urmă mai mulţi negus­tori şi proprietari de stabilimente din Vilna au trebuit să dee o declaraţiune, conform că­reia iau îndatorirea atât pentru sine, cât şi pentru calfele lor, că de aci înainte nu vor comunica în limba poloneză nici ei între ei, nici cu muşteriii lor. Directorul de poliţie — se zice în declaraţie — va ave dreptul să pedepsească pe cei­ ce vor călca de obligământul cu pedepse în bani şi în cas de repeţire cu închiderea prăvăliilor lor. * O nouă expediţie polară s’a plănuit să se facă din Norvegia în anul 1890. Con­ducătorul expediţiei va fi Dr. Nansen. Nor­­vegianii cred, că nici o ţeară din lume nu are bărbaţi mai deprinşi cu frigul şi mai destoinici de a străbate prin părţile arctice, decât cum sânt ei. Se va face încercarea de a ajunge la polul nordic preste insula Francisc-Iosif. Monumentul lui Rousseau, în 4­­. c. s’a desvălit în Paris statua lui Jean Jacques Rousseau, în piaţa Panteonului. Statua repre­­sentă pe Rousseau aşa precum de multe­ ori ,l-au văzut oamenii preumblându-se prin apro­­piarea Parisului: în mâna stângă ţine pălăria, în dreapta un baston lung şi un manuscript. La desvălirea statuei s’a cântat cu adevărată inimă franceză revoltătoarea poesie a lui Che­nier: „Imnul libertăţii“.* Un istoric întemniţat. Dr. P­filippides, profesor la universitatea din Atena, din iunie anul trecut e închis în una din cele mai mise­­rabile temniţe ale Turciei, condamnat pentru tradare de patrie. Dînsul, cunoscut prin scrie­rile sale asupra Asiei­ mici, a tipărit o carte întitulată „Macedonia“, în care censula turcească a găsit pasaje neplăcute pentru Tur­cia. Prinsonerului nu-­i este iertat nici să ce­tească nici să scrie, şi vieaţa lui în închisoare e grozavă. Prietenii lui au rugat pe guver­nul Germaniei, ca să se întrepună pentru Phi­­lippides, căci acest scriitor aparţine Germaniei prin educaţiune, sciinţă şi cultură, ca scriitor german şi ca unul care a studiat în Tübingen. * * Nr. 22

Next