Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)

1889-01-24 / nr. 18

Pm Anul VI Sib­iu, Marţi 24 Ianuarie (5 Februarie) 1889 Nr. 18 ABONAMENTELE Pentru Sibi­u: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. 2­012 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. ' ■„ Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 1U an 10 franci, x/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. 2. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE : Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. •v.­ „Nici o moarte fără bănueală.“ Aşa aiujim de­ multe­ ori­­jucându-se în sinul poporului român. Acesta însă, când pro­nunţă vre-o sentenţă asupra vre-unui lucru sau asupra vre-unei împregiurări din vieaţa omenească, o nimeresce. Ex­perienţa poporului român e lungă, e vechie şi bogată în situaţiuni instructive. Productele acestei experiențe nu pot să nu conțină adevărul. Moartea Principelui de Coroană încă are bănueală. Bănueli trebue să cricem şi iarăşi multe bănueli. Bănueli, care întristarea causată de moartea clirono­­mului austro-ungar pot numai să o po­tențeze. Vestea cea dintâie despre moarte n’a fost liberă de bănueli. Unele z­iare îndată la început au răspândit scriea, că Principele de Coroană a cădut fiind la vânat de pe cal şi îndată, după al­tele, la vre-o câteva momente a murit. Altele că la vânat fiind, din nebăgare de seamă a fost împuşcat şi a murit, în acelaşi timp s’a anunţat oficios şi ofi­cial, că a murit lovit de apoplexie. Şi în privinţa felului acestuia de moarte a fost divergenţă în comunicările publi­cate prin citare. Pentru­ că până când dintr’o parte se susţinea, că creerii au fost atinşi, de alta se susţinea iarăşi, că inima a fost atinsă. Cu cât vestea despre moarte pă­trundea mai departe, cu atâta şi felul morţii se presenta mai în altă formă. Ce era mai trist a fost reservat pentru mai pe urmă, Z­iarul oficial „Budapesti Közlöny“ vine în fine şi spune, că moartea Prin­cipelui de Coroană a urmat prin sinu­cidere, car’ sinuciderea în urma unui atac asupra creerilor. Nu se va îndoi nimenea, după cele de mai sus, că diversele scrri pre­­sentă modul cum clironomul a părăsit vieaţa pământească într’o variaţiune des­tul de mare. Un fel de moarte şi pro­duce o mulţime de bănueli. Să nu se nască bănueli când felul morţii se pre­­sentă atât de variat? Mai cu seamă dacă variaţiunea nu se exauriază nici cu felurile înşirate mai sus. Foaia oposiţională din Cluj nu spune apicat ce are pe inimă în pri­vinţa aceasta. Ne îndreaptă însă într’un articol al seu de fond la un cas din trecut. Spune, că timpul şi „aceea a scos la lumină, că regele nostru Leo­­pold II., carele a sancţionat nemuritoa­rele legi dela 1790 şi 91 privitoare la statul unguresc, a murit otrăvit cu eli­­minări. . Nu voim să mergem mai departe decât oposiţionalul clujan în materie de discreţiune şi indiscreţiune. Ajunge in­dicarea lui, pentru­ ca numărul bănue­­lilor să se sporească. Abstracţiune făcând dela tendenţa oposiţionalului de a suspecta în mod favorabil pentru direcţiunea politică re­­presentată de partidul seu, trebue să recunoascem cu dînsul, că cercurile nor­mative cu ocasiunea tristă prea s’au arătat şovăitoare. Şovăirea a produs contrazicerile. Ear’ contraiz­i­cerile au deschis poarta cea mai largă suposi­­ţiunilor bănuitoare. Barem protocolul despre faptica aflare a cadavrului răposatului dacă ar fi fost scutit de îndoeli. După proto­col, „Clironomul dimineaţa la carele şese şi jumătate a deschis uşa cabinetului seu de dormit, şi a dat ordin camerie­rului seu. Acesta după îndeplinirea ordinelor a aşteptat pănă la timpul de­junului, sciind că domnul seu adoarme curând şi adânc. Hoyos şi Coburg după opt oare au devenit foarte impa­cienţi şi au bătut în uşa cabinetului de dormit, pe care, ceea-ce de altmintrelea nu s’a mai întâmplat nici­odată, au aflat-o încuiată. După­ ce uşa au desch­is-o cu puterea, au v­itat înfiorându-se, că Cli­ronomul zace mort în pat, atîrnându-’i mâna dreaptă din pat. Jos pe padi­ment un revolver. Pe gura mortului era un bulz de sânge închiegat. Cei­ ce au întrat, nici că s’au gândit la sinu­cidere, au presupus că se va fi rupt vre-o vână ... Nu se poate nega, că sânt contra­ziceri între exposiţiunea protocolului şi între cele­ ce au apărut în public în Ziua dintâiu, de când s’a scitit, că Clcro­nomul e mort, şi în fine între consta­tarea sinuciderii. Dacă s’a sinucis, cum s’a constatat oficial mai în urmă, aceasta s’a putut cunoasce numai decât, însă nu trebue să uităm, că şi cei din cercurile normative nu sânt altceva decât oameni. Şi pentru ei sânt aceleaşi legi ale firii, ca pentru toţi oamenii. Şi ei pot să-­şi peardă cumpătul, când îi surprind întâmplări atât de neaşteptate, cum­ a fost şi cea descoperită în caste­lul Meyerling în 30 Ianuarie­­. Suposiţiunile bănuitoare nu se pot opriIEle vor mai preocupa pe mulţi îrfiăAuZ) îndelungat, tot în atâtea va­­riaţiurfi, poate şi în mai multe, câte s’au jândit despre felul morţii, însă dacă este adevărat, că de­functul a lăsat cinci scrisori în urma sa, înceată toate bănuelile despre felul morţii. Atunci ar avă loc numai impu­tările, pentru­ ce împregiurimea Princi­pelui de Coroană n’a fost mai cu aten­ţiune la disposiţiunile lui sufletesci şi să fie prevenit catastrofa. Dar’ dacă stăm şi cugetăm cu sânge rece, nici imputările aceste, nici alte suposiţiuni bănuitoare nu mai sânt de nici un folos. Catastrofa e aci. Nu ne mai rămâne decât a o deplânge. Cu atât mai puţin la loc ni­ se par suspectările în felul cum le face oposi­­ţionalul din Cluj. Pentru­ că prea­ departe am trebui să ne ducem cu desperarea în vieaţa noastră, şi politică şi socială, când am admite posibilităţile indicate de oposiţionalul din Cluj. Aşa ceva nici despre Rusia în cia de azi nu se mai presupune. Din spirite, care ne-au sosit în urmă, tot mai mult se vede, că Principele de Co­roană de mult a plănuit pasul teribil, pe care­­l-a săvîrşit Mercuri dimineaţa. Aşa d. ex. cetim în „Neue Freie Presse“: „Audim, că testamentul Principelui de Coroană aminteşte toate persoanele de care a fost încungiurat şi conţine disposiţiuni atât de detailate, încât este spus cui să se dee de aducere-aminte cutare sau cutare obiect. în testament este mai departe exprimată dorinţa, ca fiicuţa sa Elisabeta sub ori­ce împregiurări să rămână în apropierea bunicilor sei împă­­rătesci. Din toate acesta disposiţiuni, care merg până în detailurile cele mai minuţioase, îşi câştigă omul convingerea, că Archidu­cele Rudolf ’şi-a pregătit de mult sfîrşitul meu grozav, şi acuma se pot explica şi vorbele, care mi-au scăpat de repe­­ţite­ ori când a fost mai pe urmă în Pesta. Aşa a zis mai de multe ori: „Veţi vedéa, că Eu nu voiu mai trăi se véd aceasta“ sau: „Pănă atunci şi aşa nu voiu mai trăi“. Actul oficial despre resultatele autopsiei medicale este de următorul cuprins: Părere. 1. Alteţa Sa Imperială şi Regală Prea­­înaltul Principe de Coroană a murit în prima linie în urma sdrobirii craniului şi a pârtiilor anterioare ale creerilor. 2. Această sdrobire a fost causată prin­­tr’o împuşcătură descărcată din apropiere ne­mijlocită cătră regiunea tâmplei drepte. 3. O împuşcătură dintr’un revolver de calibru mijlociu este în stare să producă le­­siunea mai sus descrisă. 4. Proiectilul nu s’a aflat, fiindcă a ieşit prin spărtura aflată deasupra ochiului stâng. 5. Nu încape nici o îndoeală, că Al­teţa Sa Imperială şi Regală­­şi-a dat singur împuşcătura şi că moar­tea a întrat numai­decât. 6. Concrescenţa prea de timpurie a unor încleştături ale oaselor craniului, afungimea bătătoare la ochi a groapei craniului şi a aşa numitelor urme în forma degetelor („fingerför­mige Eindrücke“) din interiorul păreţilor cra­niului, precum şi tocirea evidentă a creţelor de pe creeri şi dilatarea camerei creerilor sânt stări patologice, care de obiceiu sânt împreu­nate cu stări psi­hice abnormale şi de aceea îndreptăţesc suposiţia, că fapta a fost comisă într’o stare de tulburare psichică. Cons. aul. Dr. E. Hofmann m. p. profesor de medicina forensă. Prof. Dr. Hanns Kundrat m. p., con­ducătorul institutului anatomic-patologic, ca abducent. Prof. Dr. Herrn. Widerhofer, me­dic de Curte. Dela oficiul mareşalului suprem de Curte al Maiestăţii Sale Imperiale şi Re­gelei apostolice. Poate nu fără legătură cu catastrofa aceasta este scrrea ce o primesce „Berliner Tageblatt“ dela un publicist austriac, că Ar­­chiducele Rudolf cu prilegiul faimelor despre abdicarea regelui Milan s’ar fi exprimat, că fiecare suveran are datorinţa a rămâne la locul seu, care ’i­’l-a dat provedinţa, afară de caşul când un suveran nu se mai simte în putere a corăspunde datorinţelor oficiului seu, în asemenea caş nu-’i rămâne alta, decât sau să abdice, sau să se impuşee. Căci mai bine ea nu fi deloc suveran, decât a fi suve­ran rău. Biroul telegrafic a trimis ieri şi astăzi următoarele serii telegrafice: Viena, 2 Februarie n. Archiducele Ru­dolf a fost aşezat în odaia de dormit a îm­păratului Francisc. Capul odi­hnesce pe o pe­rină albă. Pe faţa Sa planează expresiunea păcii adânci. Pe buzele mortului, care este îmbrăcat în uniforma cea albă de general, stă un surîs blând. Adjutanţii defunctului, majorul conte Orsini-Rosenberg şi căpitanul de Giesl, fac serviciul. Archiducii au venit după ameazi, care după dînşii amploiaţii Curţii. Străinilor şi o­­ficerilor li­ se permite intrarea. înaintea Hof­­burg-ului s’a trocnit o mulţime colosală de oameni. Cătră oarele 10 îmbulzeala era pri­mejdioasă vieţii. Cătră ameaZi s’a început împodobirea bisericii de Curte. înainte de a­­meaZi s’a ţinut pentru Principele de Coroană în capela Curţii un serviciu divin. Astăzi va celebra primul parastas, car­dinalul Gangelbauer, al doilea cardinalul Si­­mor şi al treilea archiepiscopul Schönborn. Cununi sosesc neîntrerupt, împărăteasa a depus o cunună de o frumseţă rară, fără primă şi inscripţie. Se vorbesce, că după îmor­­mântare se vor mai publica unele scrii oficiale. La oarele 101/» a sosit părechia regală belgiană, însoţită de prinţul de Flandra. Monarch» s’au sărutat şi au plâns. îm­părăteasa, care suspina tare, a sărutat regelui mâna şi pe prinţul Balduin pe obraz. Prin­cipesa de Coroană Stefania ’şi-a aşteptat pă­rinţii în Burg. După îmormântare va părăsi Archidu­­cesa Stefania Viena, mergând cu părinţii Sei pe mai multă vreme la Bruxella. împăra­tul Germaniei ’şi-a exprimat şi a doua­­oară dorinţa de a veni la Viena, dar’ Maies­tatea Sa ’l-a rugat să nu vină. Prinţul de Walles vine incognito. Părechia imperială­­regală va merge după îmormântare la Buda­pesta. Maiestatea Sa a Zis cătră ministrul-pre­­şedinte Tisza: „Am perdut toată spe­ranţa şi toată credinţa, care le-am avut, care le-am pus în viitorul fiiu­­lui Meu. Nu-­mi mai rămâne nimic, decât sentimentul de datorinţă, că­­ruia-­i voiu rămâne credincios, câtă vreme Mă vor ţine oasele Mele bă­trâne. La aceasta pot conta popoa­rele credincioase. Budapesta, 5 Februarie n. „Sonntags- Zeitung“ anunţă : După­ cum s’a constatat, Principele de Coroană a încărcat revolverul cu materie explosivă. Prin aceasta se explică, că proiectilul a sdrobit craniul atât de grozav şi că în părerea medicală se face că proiectilul nu s’a aflat. Aflând preşedintele casei deputaţilor, că Principele de Coroană este suicid, ’şi-a dat Vineri demisia pe cale telegrafică, mo­tivând aceasta, că el nu poate a se pre­senta ţerii ca mincinos. Ministrul-preşedinte a răspuns, că el singur crede, că a fost apo­plexie, şi ia asupra sa responsabilitatea. Despre motive aduce „Sonntags-Zeitung“ următoarea versiune: „Intimii Curţii povestesc, că desbaterea asupra legii militare a produs la Curte mare iritaţie şi că mai ales vorbirea FOIŢA „TRIBUNEI“. Laocoon. De Gotthold Ephraim Lessing. Traducere de Lucreţia Suciu. (Urmare.) I. După Winckelmann, simpli­tatea şi maiestatea era legea supremă în arta grecească. Caracteristica generală eminentă a cap­­oe-operelor de pictură şi sculptură grecească o găsesce domnul Winckelmann într’o simpli­tate nobilă şi o maiestate liniştită atât în po­­siţii, cât şi în expresii. El zice: „Precum fundul mării romane totdeauna liniştit, fie suprafaţa ori­cât de turbată, tot astfel dovedesce şi expresia figurilor grecesci un suflet mare şi aşedat, fie el cuprins de ori­ce patimă. „Acest suflet se zugrăvesce pe faţa lui Laocoon, ce-i cuprins de cea mai violentă du­rere, şi nu se zugrăvesce numai pe faţă. Du­rerea ce se poate observa în toţi muşchii, în toate coardele trupului, şi pe care mai crezi că o simţi şi tu, în mijlocul încovoiat de du­rere, fără să privesti la faţă şi la alte părţi; această durere, «zic eu, tot nu se exprimă cu furie nici în faţă, nici în posiţie. El nu sbiară groaznic, cum sbiară Laocoon a lui Virgil; des­­chizătura gurii nu-­i permite: este mai mult un suspin timid şi năbuşit, cum îl descrie Sa­­dolet. *) Durerea corpului şi mărimea sufletu­*) Sadolet, emolit clasic, 1477—1513. lui sânt împărţite în aceeaşi măsură şi oare­cum cumpănite preste toată alcătuirea figurii. Laoceon sufere, dar’ sufere ca Philoctet al lui Sophocle: miseria lui ne pătrunde pănă în suflet; dar’ am dori să putem suporta miseria cum o supoartă acest mare bărbat. „Expresia unui suflet atât de mare în­trece creaţia naturii frumoase. Artistul a tre­buit să simţească în sine tăria spiritului ce a sculptat-o în marmora sa. Grecia a avut ar­tişti şi filosofi uniţi în una şi aceeaşi persoană şi mai mulţi Metrodori. *) Filosofia da mână cu arta şi insufla figurilor acesteia suflete înălţate preste ce-i comun“ ş. a. Observaţiunea, care e temeiul acestui pa­sagiu, că durerea nu se exprimă în faţa lui Laocoon cu furia ce poate s’ar aştepta după violenţa ei, este deplin corectă, asemenea este neîndoelnic, că tocmai aici, unde un cunos­cător superficial ar găsi, că artistul a rămas îndărătul naturii şi că nu ar fi nimerit adevă­ratul patos al durerii, tocmai aici zic eu, că arată înţelepciunea lui. Numai despre motivul ce-­l dă dl Win­ckelmann acestei înţelepciuni şi despre gene­ralitatea regulei ce o deduce din acest motiv, cutez a fi de altă părere. Mărturisesc, că ochirea de desaprobare ce a aruncat-o lui Virgil m’a surprins mai ân­­tâiu, apoi comparația cu Philoctet. De aici vreau să pornesc și să-­mi scriu gândirile în ordinea, în care se desvoaltă la mine. *) Metrodor, filosof și pictor. „Laoceon sufere ca Philoctet al lui So­phocle.“ Cum sufere acesta? E ciudat, ce im­­presiuni divergente ne-a lăsat durerea lui. Vaietele, strigătele, sălbaticele blăsteme, cu care durerea lui umplea castrele şi conturba toate jertfele şi toate serviciile sfinte, au ră­sunat tot atât de grozave şi în pustietatea in­sulei, unde îl exilaseră tot ele. Ce tonuri de nemulţumire, de jale, de desperare! Ele au răsunat şi în teatru, imitate de poet. Unii au găsit, că actul al treilea din această piesă este mult mai scurt decât celelalte. De aici se vede, Zi° criticii, că cei vechi nu se prea în­­grijau să le iese actele egal de lungi. Aceasta o cred şi eu; pentru aceea dar’ mai bucuros m’aş basa pe altă pildă. Exclamaţiunile jal­nice, gemetele dureroase întrerupte: ah! ah ! vai de mine! ah! ah! rîndurile întregi, pline de vai! vai! din care se compune acest act şi care trebuiau să fie declamate mai trăgă­­nat, mai întrerupt decât se pretinde la o vor­bire legată, au lungit fără îndoeală actul la reprasentaţie, de va fi fost mai tot atât de lung ca şi celelalte. Cetitorului îi pare actul cu mult mai scurt pe hârtie, decum ’i­ s’a părut publicului ascultător. Strigătul este expresia naturală a durerii trupeşei. Ostaşii răniţi ai lui Homer cad ade­se strigând. Venus sgăriată strigă tare; dar’ prin acest strigăt poetul nu vrea se ne-o zugrăvească ca pe Ze’ţa gingaşe a voluptă­ţii, ci face dreptate naturii suferitoare. Căci chiar şi Marte cel de aramă, simţind suliţa lui Diomedes, strigă aşa de grozav, încât se pare că strigă Zece mii de ostaşi înfuriaţi, am­bele tabere se îngrozesc. Ori­cât de mult ridică Homer pe eroii sei preşte natura omenească, ei tot îi rămân credincioşi totdeauna, când e vorbă de senti­mentul durerii şi al ofensei, de exprimarea acestui sentiment prin strigăt sau prin lacrimi ori prin ocară. După faptele lor sânt fiinţe superioare, după sentimentele lor oameni ade­văraţi. Stiu, că noi Europenii mai fini ai unei lumi mai cuminte, ne stim stăpâni mai bine gura şi ochii. Politeţa şi bunacuviinţa nu ne permit se strigăm şi să plângem. Vitejia activă a veacurilor dure dintâiu s’a prefăcut la noi în o vitejie pasivă. Dar’ chiar şi strămoşii noştri se distingeau mai mult prin aceasta decât prin cea dintâiu. Dar’ strămoşii noştri au fost barbari. A suprima toate durerile, a aştepta cu ochii neclintiţi lo­vitura de moarte, a muri rîzend de muşcătu­rile viperelor, a nu-­ţi plânge nici păcatele, nici moartea celui mai iubit prieten, sânt tră­sături din caracterul eroismului nordic. Patna­­toko *) a dat jemsburger-ilor sei legea, să nu se teamă de nimic şi să nu pomenească nici­odată cuvântul frică. Altfel era Grecul! El simţia şi se temea, el îşi spunea durerile şi amarul; el nu se ru­şina de nici o slăbiciune omenească; dar’ nici una nu-’l putea abate din calea onorului şi nu-’l putea opri să nu-’şi împlinească dato­­rinţele sale. Ce se născu la barbari din săl­*) Palaatoko un Danez ce a înfiinţat la gura Ode­­rei statul pirat; după legendă, el mai este un fel de Tell, bătăcie şi din firea lor oţălită, se sprijinia la el pe principii. Eroismul lui era ca schînteile ascunse în cremene, ele dorm pănă când o putere externă le trezesce şi nu-­i iau petiii nici claritatea, nici răceala. La bar­bari eroismul era o flacără lacomă ce era tot­deauna înfuriată şi mistuia sau cel puţin îne­­gria toate calităţile mai bune din ei. Dacă Homer duce pe Troiani la luptă strigând săl­batic şi pe Greci dimpotrivă liniştiţi şi hotă­­rîţi, comentatorii observă foarte corect, că poetul a voit să-’i zugrăvească pe cei dintâi ca pe nisce barbari, pe ceşti din urmă ca pe nisce popoare civilisate. Eu mă mir, cum n’au observat şi într’alt loc paralela caracteristică de aceste. Armatele duşmane au făcut armi­stiţiu; ele sânt ocupate cu arderea morţilor lor; şi ici şi dincolo curg lacrimi fierbinţi. Dar’ Priamus poruncesce Troianilor să nu plângă. El le poruncesce se nu plângă, Zice doamna Dac­er, pentru­ că se teme că prea se vor înduioşa şi că mâne vor merge cu mai puţin curagiu la luptă. Bine, dar’ eu întreb: pentru­ ce să se teamă numai Priamus ? Pentru­ ce nu dă şi Agamemnon Grecilor sei aceeaşi poruncă? înţelesul poetului este mai adânc. El vrea se ne înveţe, că numai Gre­cul civilisat poate să plângă şi să fie şi vi­teaz, în vreme­ ce Troianul barbar trebue să sugrume mai ântâiu tot ce-­i omenesc, ca să poată fi viteaz. Airea Homer pune în gura înțeleptului ficior al cumintelui Nestor, vor­bele : Nu desaprob pe nimenea dacă plânge. (Va urma.)

Next